În viaţa economică, opiniile par să fie înca şi mai tranşante şi tonul mai ridicat, mai ales când se ajunge la stat sau români - străini. Când ceva nu merge, mentalitatea e de vină! Orice problemă, orice disfuncţie este justificată prin acest cuvânt universal. În stiinţele sociale - psihologie, sociologie, antropologie, etnopsihologie etc. - acest termen este puţin folosit ca atare, este chiar ocolit adesea, fiind considerat prea vag sau prea complex (în sensul că e alcătuit din prea multe componente, puţine dintre ele măsurabile), aşa că se studiază, mai degrabă, constituenţii săi. În Romania, managerii, angajaţii, specialiştii în resurse umane şi, mai ales, străinii, arăta cu degetul la ceea ce ei numesc sintetic "mentalitate" sau "mentalitate romanească". Nu spun valori, credinţe, concepţi, comportament, cultură sau imagine, ci spunem "mentalitate", şi asta de 15 ani, încontinuu.

1. Facultatea de Litere şi Ştiinţe
Master Admnistraţie Publică şi Integrare Europeană
Mentalităţi româneşti -
De la comunism la democraţie
Frîncu Mihaela Hanelore

2. 1
În viaţa economică, opiniile par să fie înca şi mai tranşante şi tonul mai ridicat, mai
ales când se ajunge la stat sau români - străini. Când ceva nu merge, mentalitatea e de vină!
Orice problemă, orice disfuncţie este justificată prin acest cuvânt universal. În stiinţele sociale
- psihologie, sociologie, antropologie, etnopsihologie etc. - acest termen este puţin folosit ca
atare, este chiar ocolit adesea, fiind considerat prea vag sau prea complex (în sensul că e
alcătuit din prea multe componente, puţine dintre ele măsurabile), aşa că se studiază, mai
degrabă, constituenţii săi. În Romania, managerii, angajaţii, specialiştii în resurse umane şi,
mai ales, străinii, arăta cu degetul la ceea ce ei numesc sintetic "mentalitate" sau "mentalitate
romanească". Nu spun valori, credinţe, concepţi, comportament, cultură sau imagine, ci
spunem "mentalitate", şi asta de 15 ani, încontinuu.
Exista clar o nevoie de definire, o operaţionalizare a conceptului de mentalitate. De
aceea, acest referat îşi propune să definească mentalitatea, având ca finalitate crearea unui
model şi a unui instrument managerial pentru măsurarea mentalităţii. Un model cantitativ cu
mărimi măsurabile, pentru că e vorba de management. Este un proiect interdisciplinar, între
toate ştiinţele sociale - psihologie, sociologie, antropologie, imagologie etc. - şi management.
Vor fi studiaţi factorii care influenţeaza mentalitatea, care sunt mecanismele, cum este
influenţată mentalitatea.
În 1990, toată lumea admitea că există diferenţe de mentalitate între romani şi
occidentali, justificate de cei 50 de ani "petrecuţi" în comunism. Unanim, se spera că
diferenţele vor dispărea cu totul în timp. Au trecut 15 ani, discrepanţele nu au dispărut.
Alarmant este însă faptul că, în loc ca tensiunile să se aplatizeze, ele s-au accentuat.
În 1999, s-a făcut un mic studiu asupra a ceea ce cred românii despre străini, străinii
despre români şi cum cred aceştia din urmă că sunt percepuţi de către străini. Studiul a fost
făcut pe un eşantion reprezentativ - câteva sute de români şi de străini care lucrau direct unii
cu alţii.
În 2004 a fost reluat sondajul făcut acum 5 ani şi comparate rezultatele: sunt foarte
asemănătoare, aproape identice. De exemplu, părerea despre atributul nostru de "realism", în
1999, era neutră. În 2004, părerea s-a schimbat către defavorabilă. Şi este vorba despre
aceeaşi categorie de oameni care a fost studiată.
Dincolo de aspectele luminoase ale contactului cu mediul românesc, un tânăr
cercetător american menţionează rolul negativ al birocraţiei în business şi atitudinea faţă de

3. 2
muncă: "Românii, în special bărbaţii, iau totul uşor. Când le spui că ai o treabă de rezolvat ei
cunosc întotdeauna pe cineva care te poate ajuta, se angajează că se pot descurca, dar apoi,
când le ceri rezultate, nu au nimic să-ţi arate. Şi, de obicei, e prea tarziu că sa mai poţi face
ceva. Asta este o problemă. O alta ar fi aceea ca românii sunt puţin prea optimişti. Ştiu totul
despre tot. Americanii iau munca mai în serios, dar nu pentru că ar fi a doua lor natură, ci
pentru că munca este o parte semnificativă a vieţii lor. Românii sunt harnici, muncitori şi
cred că managementul este responsabil de atitudinea faţa de muncă".
De la comunism la democraţie
Atunci când vorbim de componenţa politică a unei democraţii, ne referim, implicit, la
o cultură politică democratică, un sistem multipartidist, alegeri libere, elită politică şi existenţa
unei Constituţii viabile. În ceea ce priveşte cultura politică, aceasta reprezintă întregul set de
orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raporteaza la sistemul politic. În
cadrul unei democraţii avem de-a face cu o cultura politică participativă, în care cetăţenii
deţin mijloacele necesare de a influenţa luarea deciziilor, desfaşurarea evenimentelor politice
care le-ar afecta negativ interesele. Aşa cum afirmau G. Almond si Sidney Verba în lucrarea
„Cultură civică”, democraţia este o societate în care „cetăţenii obisnuiţi exercită un grad
relativ înalt de control asupra liderilor”. În România însă a lipsit o cultură politică
democratică, deoarece, pentru a participa la viaţa politică din cadrul unei democraţii, este
nevoie ca cetăţenii să aibă un anumit grad de informaţie, de educaţie, lucru care nu se întalnea
la începutul anilor 1990.
Prima etapă seminificativă în procesul de construcţie se consolidare al democraţiei o
reprezintă edificarea instituţiilor statului de drept. În această perioadă au avut loc mai multe
dispute sociale şi politice, care au degenerat în violenţă. Cu toate acestea, se face primul pas
către democratizare, prin organizarea de alegeri libere şi adoptarea, prin referendum, a unei
noi Constituţii. O altă componentă a democraţiei care se regaseşte găsi în cazul Romaniei o
reprezintă alternaţa la guvernare. Astfel, dupa 1996 s-a produs prima alternanţă la guvernare –
centru-dreapta -; în 2000 avem de-a face din nou cu o guvernare social-democrată, pentru ca
la alegerile din 2004 să iasă învingătoare alianţa Dreptate şi Adevăr, formată din Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Democrat.

4. 3
În lucrarea „România în cadrul celui de-al treilea val al democratizării” se face o
caracterizare a democraţiei romaneşti după 11 ani de la alegerile din 1990. Astfel, autorii
subliniază faptul că „democraţia este un regim politic cu o largă legitimitate populară,
consolidată prin două alternanţe la guvernare, cu alegeri ţinute la timpul reglementar”. Cu
toate acestea, autorii menţionează şi fenomenele negative înregistrate în procesul de tranziţie,
cum ar fi corupţia, birocraţia excesiva, procesul de adâncire a sărăciei, fenomene care sporesc
neîncrederea populaţiei în instituţiile statului şi în regimul democratic. În acelaşi timp,
neîncrederea populaţiei a crescut şi prin faptul că aceasta a trăit o deziluzie. Astfel, trecerea de
la un regim în care erau asigurate mijloacele esenţiale de satisfacere a nevoilor, într-unul în
care aceste mijloace trebuiau caştigate prin concurenţă a dus la apariţia neîncrederii generale.
O parere despre comunism:
“…molima asta, era o molimă care se putea extinde. A fost o politică, cred, a marilor
puteri, de împărţire, clară, pentru că a fost ceva dirijat şi de împărţire.. fără să se cunoască...
amănunte, pentru că dacă ne gândim la teoriile lui Marx şi ale lui Engels, astea sunt teribile,
dar nu pentru oameni pe pământ. Egalitatea asta ar fi extraordinară în cer, nu aici!”
“Şi Marx spunea că trebuie în societatile dezvoltate, care sunt spre distrugere, nu la
noi, care de-abia începem...”
“Deci, o utopie în toată regula, nu?”
“Da, aşa era, da, utopie, gândindu-ne aşa, ce puteau spera, erau o gramadă de
lucruri bune - lucrurile astea nu se pot realiza cu fiinţele umane! Este peste poate!”
Societatea comunistă romanească ar trebui privită dintr-o multitudine de perspective
pentru a putea fi înţelese toate resorturile ei. Ultima decadă, cea studiată în lucrarea de faţă
din punct de vedere al mentalităţilor, e pe cat de complexă pe atât de confuză. Multe întrebări
se ridică, printre care şi una mai profundă şi cu multe cauze şi implicaţii- neputinţa unei
coagulări sociale masive pentru cerere de drepturi- un mod de a obliga puterea la concesii sau
cel puţin o opoziţie viabilă. Intrebările încep din istoria noastră. Să fie oare diferenţa între
regiuni, tipul de diplomaţie-compromis practicată, influenţa orientală, figura cristică a
Conducătorului să fie vorba de o securitate foarte bine pusă la punct şi mitizarea ei, epurări
masive şi continue, rotirea de cadre “Este cert că poporul român, însufleţit de vederi

5. 4
naţionaliste, a acordat … un sprijin entuziast conducătorilor săi fără a se prea îngrijora de
angajările lor ideologice”.
Fiecare din aceste răspunsuri este valabil însa depinde de scopul propus pentru a
impune vreunul dintre ele. Am pornit de la ideea disidenţei/lipsei de disidenţă ca punct de
sprijin pentru căutarea, înregistrarea şi analizarea atitudinilor românilor în perioada ceauşistă.
Faptul că nu s-au împotrivit sau au facut-o doar la nivel individual şi interior contează extrem
de mult în înţelegerea societăţii romaneşti actuale şi a manifestărilor ei. Absenţa unei coerenţe
civice se explică atât prin apelul la istoria românilor cât şi prin constatarea acţiunilor
regimului comunist. Este evident că noile mentalităţi instituite după cel de-al doilea razboi
mondial nu pot fi separate cu uşurinţă de cele interbelice. Nu trebuie căutată esenţa românilor
în perioadele dinaintea comunismului ci trebuie acceptat faptul că acest comunism al lui Dej
si Ceauşescu a avut dezvoltări specifice şi s-a grefat inevitabil în comportamentele oamenilor.
Referindu-mă la ultima decadă comunistă romanească, am urmărit acele idei, atitudini,
modele, măsuri ideologice implantate şi dezvoltate la nivelul societăţii. Este interesant de
remarcat câte din şi cum anume aceste noi mentalităţi au fost preluate (nu se pune problema
deciziei aici, pur şi simplu şi-au atins scopul, au fost absorbite) sau respinse de către
populaţie. Vorbind de conceptul esenţial al comunismului, cel al uniformizării, îl regăsim
aplicat şi la nivel material, vorbind de nivel de trai.
“Şi la noi, în condiţiile anilor ’87, ’86, ’88, când toata lumea, indiferent dacă erai
inginer, că erai maistru sau erai muncitor tot la coadă stateai să-ţi iei drepturile pentru că nu
era o barieră între unii şi alţii.”
La nivel psihologic- persoana intervievată se identifica cu ‘toată lumea’, cu ‘toata ţara’:
“Dar, când a căzut regimul, ce sentimente aţi avut? De uşurare, de indiferenţă, de
bucurie? Cam care a fost poziţia dumneavoastră faţa de căderea lui Ceauşescu?
Pe vremea aia, toată lumea, toată ţară s-a bucurat că a căzut regimul respectiv. Din
cauza că lumea n-avea căldură, n-avea mâncare, n-aveai curaj să vorbeşti, n-aveai
libertate… viaţă era foarte grea. Ţi-era frică, pe vremea aia, să mai spui ceva, să mai zici
ceva şi… era greu. Era greu. Pur şi simplu a fost o explozie de bucurie. Populaţia era foarte
bucuroasă.”

6. 5
În schimb regăsim aceeaşi uniformitate, dar de dată această ratată, la nivelul tradiţiei
care s-a dovedit mai puternică decât nouă ordine. Eradicarea sentimentului de proprietate s-a
lovit de o mentalitate ţărănească veche, ataşamentul faţă de pământ şi casă. Acestea
reprezentau universul ţăranului şi deposedarea a însemnat o rupere dar totodată şi o revoltă,
chiar dacă doar la nivel mental.
“Nu sunt unul dintre cei care au suferit de pe urmă dărâmării casei lui. Sunt oameni
care au suferit, deci au muncit părinţi din părinţii lor, au făcut case, s-au născut acolo şi să
vină să îi demoleze… presupun că era groaznic. Adică exact că şi cum ar veni cineva la mine
la ţară să-mi demoleze casă: m-ar durea până în străfundul sufletului, al inimii, nu…”
Continuând ideea generalizării unui concept la mai multe niveluri, găsim de dată
această o uniformitate cu repercusiuni negative şi în prezent: iresponsabilitatea. Această a fost
de fapt un efect al politicii de încadrare obligatorie în câmpul muncii. Toată lumea avea
serviciu, indiferent de valoare sau abilităţi, toată lumea primea salariu şi avea bani de mâncare
şi locuinţa. În prezent, când există o selecţie pentru o slujba şi găsirea ei necesită efort şi
demers personal, omul nu ştie sau nu poate sau nu înţelege acest nou mecanism social şi că
atare regretă trecutul (sau găseşte ţapi ispăşitori în prezent).
“Chiar până în revoluţie au fost perioada bune, când tot omul putea să-şi permită să
contracteze casă, o locuinţa… tineretul în ziua de azi, e mai greu… nu are unde să stea, sunt
situaţii, stau cu părinţii… e greu, e greu… în sfârşit…”
Sau dimpotrivă, conştientizează şi condamnă.
“Era.. aberant... era o aberaţie... ei, când spuneam că erai şi închis când erai prins pe
stradă fără serviciu, devenea... iar aberant pentru o lume civilizată în care lumea îşi spunea
cuvântul.. şi în urmă... numeroase... interviuri... loc de muncă, reuşeai să obţii un loc de
muncă pe măsură pregătirii tale. Acum, ce se întâmplă? Se întâmplă aşa: să spunem că nu
mai e Ceauşescu conducător suprem, încă se resimte faptul că noi aşteptăm decizii de sus,
dar, mai bine de jumătate dintre români au rămas fără locuri de muncă. Automat încep să
devină responsabili pentru viaţă lor şi a familiilor lor şi atunci încep să se întrebe ce ar putea
să mai facă... unii dintre ei se întreabă ce ar putea să mai înveţe, cum ar putea să se mai
pregătească, dar... este dureros, majoritatea dintre ei se gândesc ce mai pot şmecheri şi ce
mai pot fură sau pe ce cai mai pot să supravieţuiască... iar cei care reuşesc să
supravieţuiască la modul... la manieră.. ‘normală’ să spunem, nu pe cai cinstite - pentru că,

7. 6
încă este ţară tuturor posibilităţilor şi încă există starea de influenţe extraordinar de
puternice, încă fiecare îşi cam poate face de cap, până să vină litera legii peste ei,
nenorocirea este că pică ăştia mărunţi, cu tot felul de porcarioare şi nu se începe o curăţenie
din asta.. generală şi o aplicare a legii.. în sensul strict al ei.”
“Toţi eram obligaţi să avem salariu. Într-o familie doi aveau salariu! Da? Este clar.
Într-adevăr, mama a achiziţionat o casă din asta pe termen foarte lung, dar ce să faci cu
banii? Dar trebuia să duci undeva... spuneam: 'de mâncat, nu; de îmbrăcat, nu'; de mâncat,
Dumnezeu cu milă, ce şi cum; lipsuri generale pe toate planurile; spuneam "Ferească
Dumnezeu de ceva mai rău". Asta spunem şi acuma, parcă tot din... e o mentalitatea idioată
de mai rău... nu sperăm la nimic, nu tindem către nimic, n-avem idealuri de viaţă... nu care
cumva să nu aşa... asta persistă şi atunci... într-adevăr, fiind două salarii într-o familie
plăteai nişte rate lunar acolo şi luai o casă pe termen... ceea ce era... alt aspect era că
primeai de pomană!”
Uniformitatea o găsim în plenitudinea ei în cazul fricii. Frică de regim, de foame, de
închisoare, de moarte. Frică a jucat un rol extrem de important atât la noi cât şi în tot lagărul
socialist. Va fi abordat ulterior mai pe larg.
“… Şi acolo, cine mai avea curaj mai ţipă. D-ăştia mai nebuni. Şi a două zi nu-i mai
vedeai.” “Şi ceilalţi cum reacţionau?” “Sau nu le pasă sau nu se bagă nimeni în discuţie cu
el că să nu-l considere un…că face intenţionat să stârnească pe ceilalţi, şi-l dădea drept
nebun, nu-i dădeai atenţie…”
Legitimarea istorică a partidului comunist român a adus cu sine acceptarea mai uşoară
a măsurilor luate. Instalarea ateismului la un popor cu tradiţie ortodoxă a însemnat
dezechilibrarea unui întreg sistem de mentalităţi ţinând de atitudinea faţă de cel de lângă ţine:
respectul a devenit nepăsare, întrajutorarea s-a transformat în trădare, grijă s-a metamorfozat
în suspiciune iar modelele comportamentale- preoţii- au fost înlocuite cu altele- membri de
partid. Esenţial de urmărit este ideologia partidului comunist şi resorturile ei, modalităţile de
implementare şi susţinere şi modul de receptare a acestora de către indivizi.
Anii ’80 sunt foarte bogaţi în evenimente în Europa şi este greu de găsit o
interelaţionare clară între ele. Spicuind, începutul perioadei este marcat de Solidaritatea
poloneză şi de sprijinul Papei, dar în România nu se reduce decât la un zvon, şi nici acela larg
răspândit. Un alt eveniment în zona zguduie Europa, Cernobâlul, dar românii află târziu şi

8. 7
incomplet. Reformele glasnost şi perestroika (deschidere şi restructurare) apar sub chipul lui
Gorbaciov, de dată asta nu sub formă cizmei ruseşti ci a eroului salvator (rusofobia românescă
uitată şi coadă de la aeroport pentru pliante gratuite cu discursul lui). Alte semnale puternice
din afară se aud la începutul lui ‘89 când, odată cu tezele urbanizării (din cele 12000 de sate,
7000 urmau să fie transformate în aşezări agroindustriale până în anul 2000- S. Tănase, 1999)
apar din Belgia şi Franţa adopţii şi înfrăţiri cu diferite sate româneşti şi din Ungaria şi Polonia
petiţii de protest.
În interior, începerea demolărilor masive în Bucureşti, atât în vederea construirii
omului socialist cât şi a simbolului acestuia- noul centru civic din centrul capitalei,
introducerea raţiilor, cartelelor “… Iară la ţară nici măcar pâine, dacă nu erai din sat nu-ţi
dădea pâine de la brutărie. Trebuia să ai tichet sau aşa ceva” şi apariţia cozilor (mai întâi în
ţară, chiar din ’85 şi mai târziu în capitală), revoltele din Braşov de care nu aude nimeni (în
uzine unde s-a cerut doar pâine şi salarii decente) “De exemplu s-a zis că a fost o răzmeriţă la
mineri, în Valea Jiului, prin ’87- e, de asta nu s-a aflat decât după revoluţie. Adică am auzit
eu după revoluţie. Dup-aia a mai fost o răzmeriţă la Braşov, nu ştiu în ce an dar oricum pe
timpul lui Ceauşescu.”.
Încercând o viziune globală salvatoare, aş vedea societatea românească în situaţia unei
politizări extreme a tuturor segmentelor ei. Impunerea directivelor şi ideilor partidului se face
prin toate canalele posibile, nu numai mass-media, instrument clar şi evident manipulator, ci
şi în istoriografie, educaţie, literatură, artă şi arhitectură, biserica, loisir. Totul este ‘îmbrăcat’,
trunchiat sau falsificat pentru a servi partidul. Prin supraevaluare, denigrare, omisiune şi fals,
se reconstruiesc şi se nasc diferite mitologii. Concepte precum ‘omul nou’, partidul, poporul,
muncitorimea, societatea socialistă devin termeni prezenţi peste tot şi cenzură cere apariţia lor
oriunde, indiferent de subiect.
Se pare că marile mituri că unitatea, neatârnarea, lupta de clasa, democraţia idilică,
teamă de străin vin din secolul al XIX-lea şi se completează cu cele ale secolului XX pe linie
paternalistă, mesianică, populată de figuri providenţiale. Secolul trecut mai este caracterizat şi
prin înlocuirea internaţionalului (“Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” Marx, 1900) cu
naţionalul “Problema alegerii cailor de construcţie socialistă este o problema a fiecărui
popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător cu privire la felul în care trebuie
construit socialismul în altă ţară” Ceauşescu, 1969) şi a istoriei deterministe (comunismul se
va instala că urmare firească a imploziei capitalismului, spune Marx) cu o istorie voluntaristă

9. 8
(trebuie intervenit prin revoluţie, trebuie eradicată burghezia, trebuie implementat
comunismul, zic Dej şi Ceauşescu). Daniel Barbu (L. Boia, 1998) remarcă uimit alunecarea
dinspre marxismul clasic spre cel canonic (socialismul ştiinţific).
În primul se susţine că în mijlocul fiecărui proiect social se află individul şi societatea
este locul unde acesta se alienează şi se înstrăinează de sine. Acolo găsim rolul revoluţiei, în
puterea ei de a “restaura omul în integritatea să subiectivă”; deci colectivitatea este mediul
în care omul îşi poate pierde ori câştigă esenţă. Astfel omul se eliberează de limite şi norme şi
devine capabil să formeze o societate superior organizată. În schimb, pentru marxismul
canonic individul nu există decât pentru a formă societatea, este doar o parte a acesteia. Dacă
societatea devine conştientă de vocaţia să istorică colectivă în drumul sau spre comunism,
atunci are puterea de a metamorfoza individul, de a obţine ‘omul nou’. “Omul devine liber în
sistemul socialist nu fiindcă este înafara acţiunii legilor sociale ci fiindcă, înţelegând
necesitatea lor imperioasă, acţionează în spiritul lor pentru construirea conştientă a
societăţii.” Ceauşescu, 1969).
Particularizând, au existat în mare două perioade în istoria românească postbelică, din
perspectiva tratării istoriei de către comuniştii instalaţi la putere. Prima de sovietizare, când s-
a acordat o importantă sporită limbii şi popoarelor slave în evoluţia românilor, cu punerea
într-un con de umbră a intervenţiilor ruseşti şi aruncarea vinei pe ţarism (până în ’60). O a
două se caracterizează prin tendinţa de antislavism şi redescoperire a originilor latine- dar
întotdeauna fără a demască marile falsuri din perioada anterioară. Această până în ‘74, când
reorientarea politico-ideologică nu era încă susţinută intens prin propagandă istorică. În ‘74
Ceauşescu se declara preşedintele RSR, începe neostalinismul prin reactualizarea parţială a
metodelor, scopurilor şi sistemelor de valori din anii ‘50 şi propagandă prin trecut. Se iau
fragmente din opere, se transfigurează evenimente şi se obţine un amalgam aruncat sub titluri
de propagandă naţională. Astfel, în perioda de care vorbim, istoria că ştiinţă este subordonată
ideologiei. Din istorie se aleg personalităţi- nu se putea altfel, revoluţionarii sunt cei care
formează istoria după Marx-, şi se fac colaje, se inventează în virtutea unei necesare deveniri
a comunismului din rădăcini glorioase. Şi se încearcă nu numai crearea unei tradiţii a
partidului comunist ci şi a unei legitimităţi a regimului dictatorial. “Prezentul se proiectează
în trecut, este regulă oricărei mitologii istorice: mecanism invers celui aparent care lasă
impresia unui trecut prelungindu-se în prezent.

10. 9
“Trebuie să avem o istorie unitară în care istoria poporului român să cuprindă şi
istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare… şi a PCR. Nu pot există două istorii, o
istorie a poporului şi o istorie a partidului…” Ceauşescu, 1983.
Dar materialismul istoric dezavantajează teoretic personalităţile afirmând că istoria o
face eroul colectiv, poporul. În schimb Stalin rezolva cu o trăsătură de condei acest neajuns:
“personalităţile de seama pot fi reduse la o nimica toată dacă ideile şi aspiraţiile lor merg în
sens contrar dezvoltării economice a societăţii…şi invers.” (Draguseanu după L. Boia).
Astfel apare justificarea ideologică a miturilor istorice şi a cultului personalităţii.
În perioada Războiului Rece, Președintele României Nicolae Ceaușescu a fost
subiectul celui mai pronunțat cult al personalității din blocul răsăritean. Inspirat de cultul
personalității lui Kim Il-sung din Coreea de Nord, a început în 1971 prin Tezele din iulie care
a schimbat perioada de liberalizare din anii 1960 cu o ideologie naționalistă strictă. Inițial
cultul personalității era centrat în jurul lui Nicolae dar, începând cu anii 1980, și soția sa Elena
a început să fie subiectul acestui cult. Cultul personalităţii, manifestat mai mult sau mai puţin
în toate regimurile din lume, aduce cu sine politică oficială: un conducător nu poate fi cu
adevărat mare dacă poporul lui este neînsemnat în istoria lumii. De aici va fi uşor de ajuns la
protocronism şi la activarea miturilor trecutului glorios, al viitorului unei societăţi perfecte,
paradisiace şi al xenofobiei prin teamă de străin şi singularitatea poporului român.
Dar de fapt avem de-a face cu un paradox. Persoană naturală a conductorului este
absorbită de corpul politic, el este partidul, el este poporul şi este privit că persoană doar
atunci când se vorbeşte de conducător al statului. Pe de altă parte, el apare în mass-media în
ultima perioada, odată cu modificarea relaţiilor de putere de la vârful partidului, drept singurul
personaj important: doar el este menţionat în acţiuni, în vizitele de lucru (în ultima parte a
crescut şi importantă soţiei, în ’73 intrând în politică). O interesantă evoluţie remarcă Cristina
Petrescu din 1965-‘68 când Ceauşescu este surprins în poze vorbind cu oamenii şi ascultând
(în ziare se vorbea de conducerea de partid şi de stat) şi apoi, după legitimitatea greu de
contestat câştigată în ’68, dând indicaţii şi toată lumea din jur notând (şi vizitele fiind
pomenite în mass-media că ale sale personale). Cred că puţini l-au perceput că persoană-
fenomenul se pare că a apărut după ’89, când membri de partid din funcţii de conducere şi-au
putut continuă carieră politică prin simplul transfer al vinovăţiei asupra imaginii
conducătorului şi când populaţia a crezut că răul a fost îndreptat prin simplă dispariţie a
acestuia. Fidelitatea în acelaşi timp a trebuit să fie nu faţă de o idee (nu se lucra cu idei, ci se

11. 10
opera cu concepte, cuvinte şi mituri), ci faţă de o colectivitate gândită în termeni omogeni:
Partidul, Patria sau Societatea.
Implicaţiile şi semnificaţia regimului ceauşist
Implicaţiile şi semnificaţia regimului ceauşist sunt realităţi crunte mult prea bine
cunoscute. Cert este că lungă perioada de dominaţie a lui Nicolae Ceauşescu ar putea fi
identificată cu ceea ce unii teoreticieni numesc morală stăpânilor, pe baza căreia suntem
tentaţi să dezbatem asupra unui alt concept clasic ce a făcut carieră în preocupările legate de
studiul totalitarismului, viclenia raţiunii. Tocmai această viclenie a raţiunii este fundamentul
comunist sau să-i spunem totalitar, impregnat în psihologia politicã românească
postdecembristă, caracterizată parcă de o anumită stagnare în plan ideatic?
Răspuns : Încă o dată, nu putem stabili existenţa unei psihologii politice nici
româneşti, nici ante sau post-decembriste. În ceea ce priveşte prototipul uman promovat de
ideologia comunistă, această a fost exprimat prin conceptul de „om nou“. Preluat din scrierile
Apostolului Pavel. „Omul nou“ visat de Lenin se aseamănă „omului nou“ din dogmă creştină.
Sunt însă note în ambele accepţiuni care contravin naturii umane. Pentru că întotdeauna şi
pretutindeni acţiunile oamenilor sunt determinate de interese: întâi satisfacerea trebuintelor de
baza, apoi a celor legate de stimă de sine, relaţiile cu ceilalţi şi în sfârşit, trebuinţă de
dezvoltare, cum o numeşte economistul Maslow. A-ţi iubi aproapele mai mult decât pe ţine
însuţi, a iubi sărăcia şi frăţia cu toţi ceilalţi semeni sunt porunci ale dogmei creştine tot atât de
dificil, dacă nu imposibil de împlinit de către marea majoritate a oamenilor, că şi egalitatea şi
tovărăşia comunistă. Sau împlinirea idealul comunist unde toţi vor munci la capacitate
maximă şi îşi vor limita consumul la trebuinţele minimale. Este această o „viclenie a
raţiunii“? Nu. Avem pur şi simplu două programe idealiste – unul religios, împărtăşit de
întreagă lume creştină, şi altul specific ideologiei comuniste. Să nu uităm că regimul comunist
a dorit impunerea ideologiei sale că o nouă religie. Să nu uităm nici că „imperiul comunist“ a
fost cel mai mare din istorie omenirii: în anii 80 o treime din populaţia planetei trăia sub
semnul steagului roşu, cu secera şi ciocan.

12. 11
Momentul Decembrie 1989
Momentul decembrie 1989 a reprezentat şi reprezintă pentru societatea românească un
moment de cotitură, aflat din păcate sub spectrul dilemei, nedesluşita întru totul nici în zilele
noastre, din diferite motive. Totuşi, o asemenea revoluţie a însemnat o desacralizare a
miturilor fondatoare ale ceauşismului. Pe de altă parte, există anumite îngrijorări cu privire la
psihologia politică românească contemporană în sensul în care tensiunile şi inechităţile
sociale, transformarea capitalismului într-un alt tip de totalitarism prin impunerea unei
birocraţii, care în ţările cu adevărat capitaliste aproape că nici nu există, şi nu numai a
acesteia, afectează conştiinţa colectivă. Date fiind realităţile amintite, în ce măsură se
poatesesiza persistenţa câtorva dintre acele mituri ceauşiste în mecanismele psihice ale
sistemului politic românesc al zilelor noastre?
Răspuns : Dilemele „omului actual“, că să-i spunem aşa, pornesc tocmai din neputinţă
definirii lor în raport cu nişte repere clare – morale, religioase, politice, cetăţeneşti. Mai pot fi
adăugate încă alte cuvinte care lărgesc cadrul şi accentuează nesiguranţă orientării. Dar
realitatea această este efectul „democraţiei planetare“, exprimată clar prin comunicarea media.
Ce va face să credeţi însă că românii sunt mai „dezorientaţi“ ori mai afectaţi în „conştiinţa
colectivă“ decât americanii? Sau indonezienii?! Sau ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre
„miturile fondatoare ale ceauşismului“? Sunt doar câteva „mituri fondatoare“ ale omenirii, iar
printre ele „mitul ceauşismului“ n-are loc. Nu reprezintă nimic plasat în apropierea lor. De
altfel, la scară istoriei, regimul comunist se încadrează în ceea ce Braudel numea durata
„istoriei conjuncturale“. Spre deosebire de „duratele lungi“ ale istoriei care, prin forme de
putere, instituţii şi practici specifice forjează o anume civilizaţie în decursul unor secole,
aceste „durate conjuncturale“ produc schimbări ale mentalului colectiv de mai mică amploare
şi persistenţa.

13. 12
BIBLIOGRAFIE
Boia Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Universității din București,
Nemira, 1998, p. 199, 360;
Diaconescu Carmen, Ioniţă Oana, Mentalitati in Romania anilor ’80, p.11-16;
Iancu Victor, Istoria pierdută a României Postdecembriste, Editura Maşina de Scris; p.
71-80;
Le Breton, 1996, p. 221;
K. Verdery, 1994, p. 68, 172 – 188.
*
* *
Mentălităţile comuniste – Interviu , http://revistacultura.ro/nou/2013/03/mentalitatile-
comuniste-si-miticii-lui-caragiale/;