Articol de psihologie aplicată.

1. De ce avem atât de multe dorinţe?
Ale cui dorinţe?
Lucrând ca psiholog cu copiii şi cu părinţii lor de ceva vreme, una dintre cele mai
frecvente conversaţii începe aşa: „am o problemă cu fata mea/ băiatul meu: nu vrea să....”,
după care urmează povestea despre cât de neportivite sunt lucrurile pe care copilul le face sau
le vrea, versus dorinţele, aşteptările şi planurile pe care le are le are părintele în legătură cu
copilul său.
Deci: părintele are o problemă: ce (se) face el cu copilul său.
În povestea părintelui, copilul nu are nici o problemă, doar că refuză - este „inconştient”,
„necopt”, „încăpăţânat „nepregătit” etc. - să accepte ceea ce părintele consideră că este bine
pentru el. În consecinţă, problema părintelui este cum să-l facă pe copil să-şi dorească ce-şi
doreşte părintele pentru el.
Soluţiile, pe care, de regulă, părintele le-a verificat în prima fază şi n-au dat roade, spuse
într-un singur cuvânt (deşi pare cam dur) se cheamă: „dresaj” – pozitiv sau negativ.
„Desajul” pozitiv se face prin oferire de recompense: „dacă faci ce spun eu, primeşti...”, „îţi
ofer...”, „te las să...”, „ai voie...” şi chiar: „o să te iubesc la fel de mult”... adică oferirea de iubire
contra supunere.
„Dresajul” negativ se manifestă prin pedepse (cu sau fără scandal, bătaie, cuvinte grele): „dacă
nu mă asculţi, nu-ţi mai iau...”, „nu-ţi dau voie să...”, „nu te mai las să....”, ignorare: „nu mai
vorbesc cu tine”, sau retragerea iubirii în cazul nesupunerii.
Aceste soluţii se dovedesc a fi în timp toxice (un copil supus va accepta de frică, dar
poate ajunge să somatizeze, iar un copil rebel poate crea inclusiv probleme disciplinare la
şcoală) şi nu rezolvă cauza profundă, pentru că pornim cu o eroare banală de gândire.
Ca părinţi, din prea multă dragoste, uneori, uităm că fiecare dintre noi putem să ne
dorim lucruri doar pentru noi înşine.
Să facem un exerciţiu de gramatică:
- EU ÎMI doresc MIE înseamnă că dorinţa este a mea pentru mine şi eu mi-o pot îndeplini
sau nu, în funcţie de posibilităţile mele: pot să-mi doresc să mă simt bine, indiferent de
ceea ce se întâmplă în jurul meu, să-mi doresc să citesc o carte sau nu, să merg la piaţă
sau nu etc. – lucruri care ţin strict de MINE.
- EU ÎÎ doresc LUI/ CELUILALT înseamnă că dorinţa este a mea pentru el/ celălalt şi EL o
poate îndeplini sau nu: îi doresc să fie fericit - e grozav, dar nu ţine de mine ci de el, îi

2. doresc să fie bogat - este fantastic, dar ţine de ce va face el, nu eu, îi doresc să termine
o facultate de inginerie- ţine de el nu de mine.
- În concluzie, EU ÎMI doresc ca EL să..... de cine ţine?
La fel şi în cazul lui „a vrea” – voinţa este a mea pentru ce vreau/ pot/ ştiu EU să fac:
- „Vreau să cânt o melodie” – ţine de mine
- „Vreau să cânte o melodie” – ţine de celălalt, dacă vrea sau nu.
Pot să-l rog, să-l oblig, să-l plătesc, să-l şantajez, dar dacă celălalt nu vrea ce vreau eu, ce fac?
Cum ar fi să vă gândiţi de câte ori aţi făcut ceva ce vroiau ceilalţi şi aţi acceptat din tot
felul de motive, deşi simţeaţi că nu vă place, nu vi se potriveşte... doar ca scăpaţi de o pedeapsă
sau ca să primiţi o recompensă?
Cel mai greu primesc răspunsul la: „dar tu, ca părinte, ca femeie/ ca bărbat ce îţi doreşti
pentru tine?” De obicei, de la mame, după ce repet întrebarea sub diferite forme, aud: „nu m-
am mai gândit la mine demult”, iar de la taţi, după primul moment de uimire: „haideţi, doamnă,
nu mă luaţi pe mine aşa”.... Şi, după un timp, adesea primesc lacrimi.
Uneori, uităm să ne dorim pentru noi înşine de temă să nu părem egoişti în ochii altora,
de parcă am putea să-i obligăm pe ceilalţi să ne vadă cum vrem noi.
Alteori uităm să ne dorim pentru noi înşine pentru că ni se pare mult mai eroic să ne
dorim pentru cei dragi – ca şi cum ei n-ar putea să-şi dea singuri seama ce e cel mai bine pentru
ei.
Mulţi nu ştim ce ne dorim pentru că nu ne-a învăţat nimeni. Am preluat dorinţele celor
din jur şi ni le-am însuşit pentru că „e bine să fii în rândul lumii”. Sau, din contră, ne-am
împotrivit, ne-am luptat cu cei care ne impuneau lucruri, „ca să le arătăm cine suntem”. Şi am
trecut prea repede peste întrebarea „ale cui dorinţe?”
Eu nu ştiu să doresc pentru altul sau în locul lui. Pot să-mi doresc doar ceea ce ţine de
mine, de ceea ce ştiu să fac şi-mi stă în putere. Îmi doresc să fi scris o poveste frumoasă, în care
am pus drag de oameni şi suflet. Unde, cum şi cât ajunge, nu mai ţine de mine.
Psih. Irina de Hillerin