1. UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE TOLOGIE ORTODOXĂ
“SFÂNTA MUCENIȚĂ FILOTEEA”
LUCRARE DE DIZERTAȚIE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF, univ. dr., prt, prof. ION ISĂROIU
MASTERAND:
PITEȘTI 2010

2. Universitatea Din Pitești

3. Facultatea De Tologie Ortodoxă
“Sfânta Muceniță Filoteea”
LUCRARE DE DIZERTAȚIE
“Muzica Bisericească Psaltică La Începutul Secolului
Xix. Reprezentanți:
Macarie Ieromonahul, Anton Pann Și Dimitrie
Suceveanu”
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF, univ. dr., prt, prof. ION ISĂROIU
MASTERAND:
PITEȘTI 2010
CUPRINS:

4. I. INTRODUCERE ……………………………………...……… 5
II. MUZICA BISERICEASCĂ SECOLUL AL XIX- LEA……. 8
1. CADRUL GENERAL ……………………………………… 8
2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN
SECOLUL AL XIX-LEA………………………………….... 11
3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ… 15
4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL- LITURGICE ……….. 17
III. DIMITRIE SUCEVEANU ........................................................ 20
1. VIAŢA ................................................................................... 20
2. ACTIVITATEA ..................................................................... 22
3. LUCRĂRI TIPĂRITE ............................................................ 23
4. CÂNTĂRI PSALTICE ……………………………………... 24
5. ALTE ÎNSEMNĂRI ............................................................... 24
IV. DASCĂLUL DE CÂNTĂRI MACARIE IEROMONAHUL ... 28
1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA ..................................................... 28
2. LUCRĂRILE TIPĂRITE DE MACARIE IERONONAHUL.. 35
3. LUCRĂRILE RĂMASE ÎN MANUSCRISE ……………….. 37
4. ROLUL ȘI LOCUL LUI MACARIE ÎN DEZVOLTAREA
MUZICII PSALTICE ROMÂNEȘTI .……………………… 39
V. ANTON PANN ................................................................................. 43
1. VIAȚA ...................................................................................... 43
2. TIPĂRITURI DE MUZICĂ PSALTICĂ ................................. 47
3. TIPĂRITURI LITERARE ........................................................ 54
VI. BIBLIOGRAFIE ........................................................................... 57

5. I. INTRODUCERE
Din toate timpurile, la toate popoarele lumii, muzica a constituit o
modalitate artistică de potenţare a sentimentului religios. Astfel, de-a
lungul veacurilor lumii creştine, muzica laică s-a alimetat din seva muzicii
religioase, cunoscând o permanentă evoluţie, cu diversele forme şi genuri
ale muzicii vocale şi instrumentale ajunse până în zilele noastre. Muzica
tradiţională a Bisericii noastre, cunoscută odată cu creştinarea poporului
nostru îşi are originea din aceleaşi părţi ale Orientului Mijlociu —
Leagănul Creştinismului.
Ea este arta care exprimă, într-o modalitate specifică directă cu
ajutorul sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Muzica este
însuşirea specifică fiinţei umane şi comună oamenilor din toate timpurile şi
locurile.
Ea nu a lipsit nici din cultul religios, şi nici din cultul nostru ortodox,
cu deosebire, este prin excelenţă un mod de exprimare a sentimentului
religios. Sufletul este înduioşat până la extaz şi ridicat deasupra nicimii
omeneşti, prin melodia bogat dezvoltată a cântărilor bisericeşti.
Omul este superior tuturor celorlalte creaturi, fiind numit prin drept
"Coroana Cosmosului" şi, în această calitate tinde mereu spre Dumnezeu,
este mereu însetat după Creatorul său, potrivit cuvintelor psalmistului: În ce
chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule" (Ps.41,1).
În multe feluri poate omul să-şi atingă această sete sufletească,
căutând să-L găsească pe Dumnezeu, dar aici pe pământ sufletul omenesc
nu-şi caută astâmpăr decât în rugăciune. Rugăciunea omului poate fii
rostită sau cântată.
Când rugăciunea este cântată, vorbim de cântare cultică, care este cel
mai adesea o rugăciune de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu. O astfel de
rugăciune dobândește noi dimensiuni și valențe și își atinge mult mai

6. repede scopurile, din punct de vedere al omului credincios, pentru că omul
în acest fel își concentrează mai intens și mai afectat înima către
Dumnezeu .
Muzica reprezintă liantul care unește domeniul concret- palpabil, cu
cel spiritual – abstract, creând o stare prielnică înțelesurilor religioase pline
de taină. Cântarea religioasă înfrumusețează cultul religios și înalță
spiritele umane spre înaltele sfere ale credinței și trăirii duhovnicești.
Originea şi răspândirea muzicii bisericeşti pe teritoriul ţării
noastre.
Se poate vorbi depre o muzici bisericească la români din momentul
adoptării şi practicării cultului creştin — de care este, de al fel, strâns legată.
Aici creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după
Hristos. Spre deosebire de popoarele vecine : bulgari, sârbi, maghiari, ruşi,
care s~au creştinat numai după constituirea statelor respective, populaţia
dacoromână din care s-a născut poporul român, primise creştinismul —
desigur nu în totalitate — încă din primele 5 secole după Hristos.
Se cunosc, cu începere din secolul al IV- lea martiri şi misionari,
urme de biserici şi de cimitire creştine, obiecte şi inscripţii scoase la iveală
de săpăturile arheologice1 toate dovedind răspândirea creştinismului pe
teritoriul ţarii noastre intre secolele al IV-lea şi al IX-lea,
Dacă au existat locaşuri de închinare şi sărbători, trebuie să fi existat
şi un cult de mai largă popularitate din practicarea căruia nu puteau lipsi
cântecele: psalmi, imne, invocaţii care circulau pe cale orală şi care
foloseau probabil, melodii apropiate de cele din popor.
După unii cercetători, pâna in secolul al IX-lea inclusiv s-a cântat în
omul rând în limba latină — din secolul al VI I -lea poate chiar şi în limba
română şi numai in al doilea când in limba greacă.
Pledează pentru preponderenţa cântării în limba latină şi româna
1
Pr. Prof. Mircea Păcurariu – “ Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, București, 1981, pg. 57

7. însăşi aparteneţa Ia zona intens latinizată care se întindea din Italia până in
Dobrogea de astăzi2 .
Din secolul al X- lea românii au adoptat în Biserică şi în cancelarii şi
limba slavonă, dar ritmul şi cântarea au rămas cele bizantine. Aşa că nu se
poate vorbi de o liturghie slavonă, sau de un ritm slavon, sau de o cântare
slavonă.
Putem vorbi, şi aceasta este conţinutul corespunzător al noţiunilor,
de forme de cult de tip bizantin cu text literar în limba slavonă.
Răspândirea cultului creştin — devine acum mai clară.
Este de subliniat faptul că muzica bisericească a tuturor românilor
este indiscutabil de origine bizantină, ceea ce dovedeşte o dată în plus că
peste vitregia istoriei, poporul român a fost unitar din punct de vedere
spiritual şi cultural3.
Astfel se impune o atenţie deosebită asupra Muicii Bizantine — acest
liant care a unit ( şi uneşte ) domeniul concret naţional cu cel spiritual,
creând Acea stare prielnică înţelesurilor plină de taină.
Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericeşti,
căpătând forme specifice cultului, înfrumuseţându-se continuu din punct de
vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizanţul medieval,
marele centru politic, cultural şi religios al fostului Imperiu Bizantin.
Din această cauză cercetătorii contemporani o numesc „ Muzică
bisericească bizantină sau ortodoxă " întrucât Bizanţul era şi centrul
Patriarhiei Ecumenice.
Muzica bizantină a fost, însă, o operă de sinteză. Ea poartă pecetea
universalităţii estimată într-un „ cod " ce nu cunoaşte graniţe.
II. MUZICA BISERICEASCĂ SECOLUL AL XIX- LEA
2
Prof. Gh. Ciobanu, “ Muzica bisericească la români” , în B.O.R., XC. 1972, nr 1-2, pg. 164
3
Ibidem, p . 195

8. 1. CADRUL GENERAL
Secolul al XIX- lea s-a impus in istoria muzicală românească prin
bogăţia de acţiuni pe toate planurile, prin hotărârea de a rupe cu trecutul —
In senseul bun al cuvântului — de a împâmâmteni cultura acumulată şi de
a-i imprima o puternică pecete naţională.
În toate actele, dar mai ales in muzică şi in special In muzica
bisericească se produce o mişcare ireversibila în acest sens. Evoluţia
muzicii bisericeşti pare firească, deşi unii vorbesc mai mult de o involuţie,
fiindcă — ce-i drept — se rupsese legătura cu vechile melodii bizantine,
care probabil nu mai mulţumeau o epocă atât de frământată, platitudinea
lor, simplitatea şi claritatea, lins tea care degaja din acestea probabil că nu
mai corespundeau spiritului epocii
Chiar la începutul secolului al XIX-lea se va oficializa în Bizanţ, şi
imediat In Ţările Române, o reformă radicală, care de fapt se întrezărea
încă de k jumătatea secolului precedent, fiind începută de Petru Lampadarie
( 1777 ), cel care a compus într-un stil nou toată gama de cântări bisericeşti
necesare cultului divin.
Ideile acestuia sunt puse mai departe în practică de ucenicii săi
( Agapie Paliermul, Gheorghe Cretanul ... ), care la un moment dat derutaţi
oarecum de această întorsătură radicală, au încercat o altă soluţie în
inventarea notaţiei alfabetice, dar n-au reuşit, tradiţia neumelor fiind foarte
puternici
Secolul al XIX-lea este epoca în care s-a plămădit toată cântarea
psaltică ce se păstrează până astăzi nealterată în Biserica Ortodoxă Români
Perioada secolelor al XlX-lea şi al XX-lea a dezvăluit adevărate
genii muzicale, oamenii care şi-au pus pecetea prin muzica şi talentul lor
asupra tuturor acestor necesare, dar dificile, schimări în psaltichia din toată
ţara.
Să vedem, deci, cum a evoluat muzica bisericească la noi în ţară,

9. trăsături, caracteristici ale secolelor al XIX- lea şi al XX-lea, secolel în care
se fac remarcaţi patru dintre cele mai reprezentative personalităţi ale acestei
perioade de schimbăr, pentru că aproape toate schimbările şi toată acesta
evoluţie poartă semnătura unor nume ca Dimitrie Suceveanu, Ştefanache
Popescu, Ion Popescu — Pasărea sau Chiril Popescu.
Între secolele XVIII-XIX, se observă o puternică laicizare a cântării
bizantine deoarece însuşirea unui repertoriu de cântări bisericeşti era
greoaie, aceasta fâcându-se de multe ori după ureche.
Anul 1814 aduce în lumea ortodoxiei o „nouă sistimă"a muzicii
bisericeşti, aşa cum a fost ea definită şi cunoscută până în zilele noastre.
Suntem în anii reforme care au „dărâmat", au transformat radical cânatrea
cea vche bizantină de secole introducând noi principii şi reguli de scriere.
De această reformă sunt trei nume: Chrisant de Madit, Crigore Lampadarul
şi Hurmuz Hartofilax, toţi trei muzicieni de renume în Biserica cea mare
din Constanţinopoi. Reforma a fost oficializată de Patrirhia din
Constantinopol în anul 1814, dar ea a intrat în uz, în mod efectiv, în anul
1821, când a fost tipărită la Paris lucrarea lui Chrisant de madit,
„Introducere în teoria şi practica muzicii bisericeşti".
În această nouă notație sau „metod" cum s-a numit atunci, ei au
transpus toate cântările necesare în Biserică şi au îndreptat toate cărțile de
cântări începând cu ale Sfântului loan Damaschin până la Cheorghe
Cretanul. Pentru răspândirea reformei, se înfiinţează în Constantinopol o
şcoală la 1815, iar lecțiie se predau de către reformatori, pentru întreţinerea
acestei şcoli contribuind şi ţara noastră.
Aceasta şcoală a durat până în 1892, unde întâmplările din acest an
au încetat activitatea. Ceea ce a contribuit la răspândirea muzicii bisericeşti
după noua reformă, a fost nu numai sistematizarea acestei arte prin reguli
fixe şi precise, dar şi inventarea tiparului de „psaltichie".
Cel care a adus în Bucureşti noua sistemă de muzică este Petru
Manuel Efesiul, un grec despre a cărui viaţa anterioară nu se cunoaşte ni

10. mic. El venea de la Constantinopol unde fusese mai intâi elev al lui
Gheorghe Cretarul, atemergătorul reformei. în anul 1816, pentru a răspândi
cunoştinţele noii metode, el deschide o şcoală de muzică la Biserica Sf.
Nicolae din Şelari, fiind numit profesor al ei. Pentru răspândirea muzicii se
punea însă o piedică. Cărţile tipărite de muzică nu existau şi nici tipar de
semne muzicale. Greutatea copierii, timpul pierdut pentru transcrierea
cântărilor, face pe Efesiul să conceapă ideea de a turna tipar de semne
muzicale. Gândul lui Efesiul era să dea la lumină cu aceste semne muzicale
toate cănile de muzică trebuincioase slujbei bisericeşti.
În 1820 înfiinţează o tipografie de cărți bisericeşti la Bucureşti în
care a tipărit în greceşte, primele cărți de muzică psaltică: „Noul
Anastasimatar" şi tot în acelaşi an „Scurt Doxastariu". Aceste două cărţi
reprezentau primele tipărituri de muzică bisericească orientală din lume
imprimate în noua tipografie înfiinţată la Bucureşti. Deși a fost străin, Petre
Efesiul poate sta cu cinste în rândul bărbaților greci care ne-au adus
foloase. Prin el s-a răspândit la noi noua notație muzicală, prin care s-a
inventat tiparul de psaltichie și un ucenic al său va fi acela care va izgoni
muzica grecească din biserica noastră.
2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN SECOLUL
AL XIX-LEA

11. Pe lângă trecerea în revistă a psaltilor ti a compozitorilor de muzică
bisericească din ultimele două secole — care a fost deja făcută pe larg într-
o serie de studii remercabile4, vom căuta cu precădere desprinderea unora
dintre aspectele evoluţiei muzicii şi cântării bisericeşti româneşti mai putin
evidente la o primă vedere.
În general de-a lungul istoriei muzicii româneşti, până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de poate uşor observa poziţia dominantă a cântării
bisericeşti ortodoxe, psaltice ( monodică, de origine bizantină ), ca si
singura muzică „cultă".
Această poziţie se justifică nu numai cantitativ geografic şi istoric,
dar şi calitativ, prin mai multe centre de dezvoltare — cum ar fi Putna,
Braşov, bucureşti, craiova — numeroas manuscrise5 şi chiar prin elaborări
teoretice, ilustrate de întreaga tradiţie „ muzicologică " a propediilor de
psaluchie, ce au pregătit lucrurile sistematice de mai târziu ale
Ieromonarhului Macarie sau Anton Pann.
Deşi a existat în mod continuu o unitate a evoluţiei bisericeşti şi
culturale a românilor din cele trei provincii istorice, s-au manifestat unele
deosebiri, datorate influenţelor şi condiţiilor diferite.
Astfel, Banatul şi Ardealul au suferit o influenţă apuseană mai
timpurie, în timp ce Moldova şi Ţara Românească au suferit o astfel de
influenţă abia mai târziu — iar uneori la modul indirect, de exemplu prin
intermediul muzicii armonice ruseşti — fiind totodată, mai deschise
influenţelor orientale .
În secolul al XVII — lea, însă toate Ţările Române apar semnele
evoluţiilot culturale laice ulterioare : trupe de operă, profesori,
4
Pentru a evita trimiteri prea numeroase la note, vom indica unele dintre aceste studii, mult folosite ți în
prezenta lucrare : Pro£ Mtbail Gr. Posluşicu, - „ Isoria muzicii la români ", Bucureşti, (1928); Petre Brnciişi, - „ Isoria
muzicii româneşti ( compendiu ) ", Bucureşti, ( 1969 ); Pr. Prot Dr. Nicu Moldoveanu, - „ Muzica bisericească fia români
în secolul al XIX— lea". in Glasul Bisericii, XLI ( 1982 ), nr. 11 -12, p. 883- 915, (partea I); Ibidem, XLII ( 1983 ), nr.
9-12, p 594- 625, ( partea a E-a ); Ibidem, „ Muzica bisericeasca la români în sec. XX " , în B.OJL, Cffl ( 1985),
nr. 7-8, 615 - 636 ( partea I); Ibidem, CIV ( 1986 ), nr. 3-4, p. 117- 139, ( partea a E-a),
5
Se poate consulta Pr Prof . Dr Nicu Moldoveanu – “Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă
Română- manuscrise muzicale vechi bizantine din România(grecești, românești și romano – grecești –

12. instrumentişti, şcoli de tradiţie occidentală, etc.
La începutul secolului al XVIII — lea Dimitrie Cantemir prezintă
toate caracteristicile muzicianului modern, atât ca şi compozitor, cât şi ca
teoretician. Din păcate preocupările lui vis-a-vis de muzica bisericească
tradiţională sunt practic nule...6 .
Dar să urmărim primele „ evenimente " de la începutul secolului al XIX lea
în privinţa muzicii bizantine.
In anul 1814 s-a definitivat „ reforma " muzicii psaltice, rod al
ostenelilor multor psalti, puse în practică de Hrisant din Madit, de Grigorie
Lampadarul şi de Hurmuz Ghiorghiu din Halachi, cunoscut mai apoi sub
numele de Hurmuz Hartofilax. Notaţia nouă şi sistematizarea glasurilor au
început să fie predate într-o şcoală ce a fost înfiinţată în anul 1815 la
ConstantinopoL
În 1816 soseşte la Bucureşti Petru Efesiul. Aici el deschide imediat o
şcoală de muzică în care predă „ noua sistemă ". In anul 1820 el reuşeşte si
publice aici primele cărţi de muzici psaltică7.
La şcoala deschisă de Petru Efesiul au învăţat doi dintre marii psalţi
români Macarie Ieromonarhul şi Anton Pann. Aceşti protopsalţi formaţi în
respectiva şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii ( la scurt timp Macarie
Ieromonahul era numit „ epistatul" celor pattu şcoli de psaluchie din
Bucureşti ) s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea acestui nou
sistem muzical care, datorită reducerii numărului de semne muzicale,
fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor, aducea ceva
nou în evoluţia firească a acestei arte.
Acești oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta „ pre limba
patriei " şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod
de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată
cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările
6
Pentru întreaga perioadă, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, vezi P.Brâncuși, op. cit. , pg 37-87
7
Prof. Gh. Ciobanu, op. p . 174

13. bisericeţti pe cele opt moduri, aşa încât, chiar atunci când unii protopsalţi,
de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compoziţiile lor psaltice,
nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei româneşti
de la începutul secolului al XIX- lea.
Menţionăm aici câteva figuri dintre marii protopsalţi - compozitori
români din secolul al XIX- lea.
În Muntenia amintim pe:
1. Macarie Ieromonahul ( 1775 - 1836 ), care tipăreşte la Viena, în 1823,
primele cărţi de muzică bisericească in limba română: Teoreticonul,
Anastasimatarul şi Irmologhionul.8
2. Anton Pann (1797 — 1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854 )
a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, paispreze titluri de cărţi de
muzică bisericeacă9, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al
retipăriturilor, ajungem la o cifră impresionantă.
3. Ştefanache Popescu ( 1824 — 1910 ) a continuat munca celor doi, lăsând
apoi ştafeta ilustrului său ucenic.
4. Ion Popescu Pasărea ( 1871 — 1943 ), care 1-a depăşit chiar şi pe
Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale.
5. Varlaam protosinghelul (1808 — 1894 ), cu ale sale inspirate axioane
( „Vrednică eşti„ îngerul a strigat" ) şi răspunsurile liturgice pe glasul 5.
6. Gbelasie arhimandritul ( Basarabeanul), ( f după 1854 ), creatorul
frumoasei şi atât de popularei „ Doxologii " pe glasul 5.
7. Neagi lonescu ( 1837 - 1917 ) şi Nicolae Severeanu ( 1864 - 1941 ),
reprezentanţii şcolii buzoiene.
8. Nicolae Brătescu, autorul Antologiei de la Vâlcea (1873 ).
9. loan Zmeu ( 1860 — 1922 ), însemnatprfesor şi protopsalt al
Munteniei ... şi mulţi alţii.
În Moldova arnintim pe :
1. Dimitrie Suceveanu ( 1813 — 1898 ), devenit celebru prin toată
8
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit. , (partea I) pg. 889
9
Ibidem, p 894

14. activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte
a „ Idiomelarului unit cu Doxastarul" la Neamţ în 1856- 185710.
2. Nectarie Frimu , devenit arhiereul Necfarie Tipokos şi care tipăreşte
cele 3 Tomuri şi o Antologie.11
3. Iosif Naniescu ( 1818 — 1902 ), de la care ne-au rămas celebrele
răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de
cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată - creaţii pur
româneşti.12
4. Teodor Sputcanu, Silvestru Morariu şi alţii.
In Transilvania amintim pe :
1— George Ucenescu (1830- 1896 ), de la şcoala românească din Şcheii-
Braşovului, ucenic al lui Anton Pann.
2— Dimitrie Cinţan ( 1837 — 1910 ) cu a lui colecţie „ cântările bisericeşti
după melodiile celor „ Opt Glasuri ", (1890 ) ...
Aceştia sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai importante
personalităţi ale muzicii bisericeşti.
3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ
După acţiunea lui Alexandru Ioan Cuza de a îndepărta din Biserică
influenţele greceşti — pe plan muzical acestea fiind reprezentate de
muzica psaltică — s-a putut vedea că muzica nouă, corală, care pătrundea
în Biserică, avea un caracter laic, de împrumut, străin şi nepotrivit
Ortodoxiei,13 putându-se distinge şi trei curente mai importante: cel
germano-italian, cel rusesc sau italo-rusesc şi cel tradiţionalist.
Activând, ca şi cei înainte amintiţi, în Muntenia şi 01tenia,Teodor
Georgescu ( 1824 — 1880 )a păstrat linia cântării de strană, deşi conoştea
şi notaţia liniată şi armonia, George Ionescu ( 1842 — 1922 ), observând
lupta dintre muzica nouă şi cea veche, atrăgea atenţia asupra pericolului
10
Ibidem , p 913
11
Ibidem , p 915
12
Ibidem p . 915
13
Nicolae Lungu – “Liturgia psaltică pentru cor mixt”( prefața), București, 1957, p 7

15. pierderii mdividualităţii româneşti şi propunea un compromis ce se va
dovedi ulterior fecund, între cele două.
Alexandru Podoleanu (1846 - 1907 ), cu un cunoscut „ Hristos a
înviat " va menţine şi el treaz interesul pentru cântarea tradiţională,
îndreptându-se într-o direcţie componistică de sinteză (cu tendinţe
armonico- polifonice), în care se vor obţine cele mai valoroase rezultate.
In Moldova şi Bucovina celei de a doua jumătate a sec. al XEX-
lea, evoluţiile sunt asemănătoare, remarcându-se în plus şi o importantă
influenţă Rusească, prin Gavriil Musicescu ( 1843- 1903 ).
El reprezită tipul de compozitor care s-a menţinut pe linia de
echilibru între orientările muncii culte laice şi cerinţele tradiţiei cântării
bisericeşti. După ce în prima parte a activităţii sale s-a dedicat transcrierii
pe notaţia liniară a tuturor cântărilor psaltice, într-o a doua perioadă
preocupările sale s.au îndreptat către cântarea corală, unde va fo putenic
influenţat de compozitorii ruşi ( D. Bortineanski, G. Lamakin ).
A compus, între altele, cinci concerte bisericeşti masive ( Concertul
la Naşterea Domnului, la învierea Domnului, etc ) în ansamblu, creaţia sa,
monumentală şi senină, reprezintă una dintre cele mai importante
contribuţii la repertoriul coral bisericesc.
Carol Miculi ( 1821 — 1897 ), cu studii la Paris şi Viena, compune
o liturghie ortodoxă, sobră şi măiestrită companistic, iar îsidor
Vorobcbievui (1836 —1903 ), cu studii la Viena, este autorul a două
liturghii, în care mânuieşte bine legile armoniei şi ale unei polifonii dense
şi expresive, fiind însă departe de stilul tradiţional.
Ciprian Porumbescu ( 1953 — 1983 ) cu studii la Viena, are destul
de numeroase compoziţii bisericeşti de o inspiraţie incontestabilă:
Cântările Sfintei Liturgii pentru două şi trei voci egale, pentru voci
bărbăteşti şi voci mixte, ca şi celellte lucrări bisericeşti ( axioane,
heruvice, catavasii, etc ), deşi conţin foarte puţine elemente ale cântării de
strană, prezintă toate caracteristicile creaţiei sale, adică forţă de

16. comunicare şi accesibilitate, contabilitate şi o pronunţată influenţa
romantică, lucrări mai răspândite sunt : Prohodul lemnului, Tatăl Nostru.
Eusebie Madicevski ( 1857 $ 1929 ), şwi desfăşurat activitatea la
Viena şi cele 12 liturghii ale sale, deşi meşteşugite companistic,, «unt
străine de spiritul muzicii bisericeşti ortodoxe» fiind marcate de influenţe
ale neoromantismului german etc.
De asemenea Titus Cerne (1859- 1910) este probabil primul
„ muzician " român preocupat de aspectele teoretice ale melodiilor
bisericeşti bizantine...
În Transilvania şi Banat,
Dimitrie Cunțan, a compus şi armonizat şi cântările corale — de
remarcat „ Cântările funebre” ,
Gheorghe Dima ( 1847 — 1925 ), studii la Baden, Graz şi Lipsca, cu o
bogată creaţie, după influenţe neoromantice germane de început, încearcă
să valorifice, prin intermediul mijloacelor clasicismului muzical, specific
cântării româneşti de strană din Ardeal.
lacob Mureșianu ( 1857 —1917) este supus influenţelor muzicii
germane în cele 10 Liturghii compuse, iar lucrările lui Nicolae Popovici
( 1857 - 1897 ), influenţate de şcoala vienezâ, au rămas în manuscrise.
Secolul al XX-lea va duce mai departe tendinţele manifestate până
acum, aducând în plus şi o sinteză originală între „ psaltichia "
tradiţională şi procedeele modale armonico-polifonice moderne.
4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL- LITURGICE
În sec. al XIX-lea, la aproape patru secole de la apariția tiparului
este tipărită prima carte de cântări în notație psaltică (neumatica
bizantina) și anume Anastasimatarul lui Petru Efesiul – București, mai
1820 - după ”sistima noua” a reformei hrisantice. Și aceasta nu neapărat
din cauza dificultăților tehnice, deoarece prima carte de muzică tiparită în

17. lume datează din anul 1500, când Ottaviano dei Petrucci a tipărit la
Veneția Harmonicae musices Odhecaton, iar în părțile românești, la
Brașov și Sibiu, Johannes Honterus și Gabriel Reilich tipăreau muzica
deja în sec.al XVI-lea și, respectiv, în sec.al XVII-lea.
Alte tiparituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii
imediat următori lucrării lui Petru Efesiul (de la București, din 1820): la
Paris, în 1821 (Chrisant), la Viena, în 1823 (Macarie Ieromonahul), la
Constantinopol, de la 1824 încoace. Și de asemenea într-un mod
asemănător situației manuscriselor, cărți tipărite cuprinzând doar textele
literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole
mai devreme în aproximativ aceeași (sau într-o apropiată) zona
românească - Octoihul publicat de Macarie la 1510 și apoi, în repetate
rânduri, de Coresi tot în cursul sec.al XVI-lea.
Dar și după apariția tiparului psaltic, două aspecte sunt de
menționat în mod special, care și ele luminează raportul foarte ”elastic”,
tot de factură orală, al cântării și al cântăreților față de ”litera scrisa”.
Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare
continuare a tradiției manuscrise, atât în secolul trecut, cât și în secolul
nostru, mai ales în prima sa parte, mulți dintre psalti alcătuindu-și
”culegeri” proprii, selective, de cântări. Normarea pe care o tipăritură
foarte răspândită o poate impune, se manifestă în domeniul cântării încă
destul de relativ. Cântărețul bisericesc preferă de multe ori adecvarea
repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.
De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată
în practica destul de liber, variațiile introduse și acumulate treptat ducând
la schimbări și chiar producând o oarecare evoluție în timp, adesea într-o
continuitate a obișnuințelor și conform necesităților unei adecvări
stilistic- interpret adecvări stilistic-interpretative locale, pe care intențiile
de uniformizare, prin tipărituri sau școli de cântăreți organizate unitar, nu
le pot totdeauna regulariza.

18. În general, și în domeniul căntării bisericesti, tendințele de
uniformizare (urmând unui ”principiu al stabilității și uniformității
cultului”), atunci când sunt exagerate, ele nu sunt neaparat o expresie
ideală a unității, ci mai curând o deformare a ei. Într-un necesar echilibru
liturgic și ca o sacramentală recapitulare a diversității, unitatea de
credința și de viața religioasă își găsește adevărata expresie într-o
uniformitate doar relativa. În cadrul acesteia se poate vorbi, spre
exemplu, despre stabilitea și continuitatea tradiției bizantine a cântârii, ce
poate fi urmărită sub diferitele sale aspecte particulare și după reforma
hrisantica de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea,
până la variantele de azi ale cântării liturgice din Biserica Ortodoxă - la
fel de bine ca și în epoci mai îndepărtate.

19. III. DIMITRIE SUCEVEANU

20. În fruntea psaltiştilor moldoveni, un loc cu totul aparte îl ocupă Dimitrie
Suceveanu, protopsalt, dascăl de psaltichie şi nu în ultimul rând, compozitor.
Este unul dintre cei mai importând reprezentanţi ai noului curent de înnoire şi
reformare a muzicii psaltice din Biserica Ortodoxă Română, Pentru
realizârileprofesionale, ţinuta morală atât în cadrul eclesiastic dar, la fel de
remarcat şi în cel social, Dimitrie Suceveana a fost distins cu înaltul rang
boieresc de Paharnic.14
1. VIAŢA
Dimitrie Suceveanu s-a născut în anul 1816, în cetatea lui Ştefan cel Mare,
Suceava. De mic copil a fost crescutîm spiritul credinţei ortodoxe. A făcut studii la
Gimnaziul Vasilian din Iaşi ( sau cum se mai numea atunci, şcoala domnească de
la Trisfetite ).
Pentru talentul său şi pentru dragostea arătată muzicii, este primit la
vestită şcoală de psaltichie a lui Grigorie Vivanţi ( şcoala de cântăreţi
bisericeşti )15, psaltul Mitropoliei din Iaşi, „ psalt care s-a bucurat de un mare
concurs din partea mitropolitului cărturar Vetuamn Costache " . 1 6
Muzica o va studia din plin şi datorită dascălilor care l-au povăţuit şi
îndreptat la nevoie. Este vorba nu numai de Grigorie Virana, ci şi de Nicu Dimcea
- tânărul, sau Gheorghe Paraschiv, profesor de muzică la aceeaşi şcoală, profesori
care împreună au meritul de a fi imprimat dragostea pentru , muzica
bisericeasca tânărului Dimitrie.
Dimitrit Suctveanu a terminat şcoala cu distincţie şi a ocupat
succesiv strănile de psalţi la bisericile:Albă, Sfântul Pantelimon, Sfântul
14
Ion Popescu – Pasărea, „ Paharnicul Dimitriţă Suceveanu, preotopsaltul Sfintei
Mitropolii din Iaşi ( 1816- 1898 )" în „Cultură ".Bucureşti, an II, ( 1912), nr. 9, p. 181.
15
Episcopal Mcichidesec, „ Memoriul pentru cântările bisericeşti tn România
înB.O.R.I ( 1882),
16
Pr. AL Delcea, „ O suta de ani de la tipărirea Idiomelarului unit cu Doxastarul”în “
G.B. “ XV 1956 – nr. 6-7

21. loan Gută de Aur. A urmat apoi la strana stângă a Mitropoliei Iaşilor17 iar
după vacantarea stranei drepte prin plecarea lui Parascbiadis, Dimitrit
Suceveanu ajunge pe cea mai înaltă treaptă eclesiastică pentru un cântăreţ
bisericesc.18
Strana îi dă posibilitatea să lucreze pentru înfrumuseţarea muzicii
bisericeşti. Talentul, munca, precum şi posibilităţile lui materiale ii dau
prilejul să imprime cântării bisericeşti o notă care a rămas şi până astăzi
mult practicată în bisericile moldovene şi chiar muntene. Dimitrie
Suceveanu a cântat şi a scris mult19
Ca profesor al şcolii de cântăreţi bisericeşti a format şi a educat
ucenici îndrăgostiţi de muzica psaltică. în ce priveşte munca, talentul şi
dragostea lui Dimitrie Suceveanu pentru Biserică, i-au fost răsplătite de
Cel pe Care L-a slujit cu abnegaţie timp de 50 de ani.
Dar mai ales este o calitate pe care Dimitrit Suceveanu şi-a
exprimat-o din toată inima. Este vorba de moştenirea pe care a lăsat-o
prin testament, după moarte sa: o jmătate de milion aur Epitropiei
spitalului Sfanţul Spiridon din Iaşi, 20 ca să fie ajutaţi şi sprijiniţi cei ce se
luptă cu suferinţele pe patul acestui spital.
Privit din acest punct de vedere, D. Suceveanu apare ca o figură
reprezentativă a stranei noastre despre care au existat întotdeauna cuvinte
21
de lauda şi apreciere atât din parte unor ierarhi ai Bisericii , cât şi din
partea musucologilor 22,
S-a stins din viaţă la Iaşi, în anul 1898; devotamentul faţă de Biserica, şi
virtutiile cu care a fost împodobit în viaţă l-au înscris în galeria marilor
slujitori ai Bisericii noastre creştine. „ Acesta a fost Dimitrie Suceveanu
şi aşa 1-a înregistrat istoria muzicii noastre bisericeşti”23.
17
Ion Popescu – Pasărea, op. cit. p 181
18
Nicola M. Popescu” Viată și activitatea dascălului de cântări Macarie”, București 1908, p 48
19
Viorel Cosma,op. cit. p. 412
20
Pr. Al. Delcea,op cit. p. 332
21
Episcopul Mechisedec, op. cit. p 32
22
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, “ Muzica bisericeascăîn secolul al XIX-lea” în “G.B. “, București , XLI,
1982, nr. 11-12, p 912-913
23
Pr. Al. Delcea, op. cit. p 332

22. 2 . ACTIVITATEA
Dimitrie Suceveanu a funcţionat cântăreţ la bisericile: Sfântul
Pantelimon, Albă, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Barnovschi din Iaşi, între
anii 1833 şi 1837; a fost apoi cântăreţ doi la Catedrala Mitropoliei din Iaşi
între 1837 — 1844 şi apoi cântăreţ unu ( protopsalt) în locul lui Gheorghe
Paraschiave, retras la mănăstirea Slatina ( 1844 - 1860 şi 1864 - 1890 ). în
anul 1860, în urma unor intrigi este înlocuit la Mitropolie cu Gheorghe
Cociu — Scufarul, fostul său elev.24
După decesul acestuia ( 1864 ), revine la insistenţele trutxopontului
Sofronie Miclescu, în postul de protopsalt al Mitropoliei. între 1848 —
1890, va fi profesor de psaltichie şi director al Şcolii de cântăreţi
bisericeşti din Iaşi.25
A servit strana mai multor biserici din Iaşi şi a Mitropoliei ieşene
în calitate de protopsalt întreaga sa viaţă. Avea glas frumos de bariton. A
cinstit prin eforturile sale şi prin calităţile sale didacticeşi pedagogice
şcola românescă de cântăreţi bisericeşti; a fost director de şcoală şi
profesor de psaltichie.
A compus muzică bisericească pentru serviciul de cult şi a tălmăcit
din greceşte cântări psaltice, dându-le formă nouă, mai aproape de
sufletul românesc, fiind unul din principalii partizani în procesul
„ romanicii" cântărilor bisericeşti26 (a tălmăcit din greceşte „ Psaltichia "
fostului său dascăl Gbeorghe Parascbiade ).
Mare parte din creaţiile sale au fost prelucrate de cântăreţii
bisericeşti şi se cântă şi astăzi cu aceeaşi plăcere pentru substanţa şi
frumuseşea lor.
24
M. Poslușnicu, op. cit. 87-88
25
Ibidem, p 88
26
I.Popescu – Păsărea, op. cit. p 181

23. 3. LUCRĂRI TTPĂRITE
1. — In 1848, la Iaşi, publică „ Prohodul Domnului nostru Iisus
Hristos dupre orânduiala preasfântului Arhiepiscopului Buzăului D. D.
Chesarie prelucrat şi îmbunătăţit de Paharnicul Dimitrie Suceveanu,
protopsalt Sfintei Mitropolii".
Aceeaşi lucrare va mai cunoaşte o nouă ediţie ( Ediţia a II ) ce se
va publica la Neamţ de această dată, în anul 1856. La Bucureşti se va
tipări în 1873 Ediţia a IT.a, în 1891 Ediţia a IV-a, iar în 1986 Ediţia a V-
a. Vor mai fi şi ediţii postume cum sunt cele de la Bucureşti din anii
191,1922,1928.
2. — In anul 1856 publică: „ Idiomelariul adică cântare pre un
singur glasul, unit cu Doxastarul care cuprind 12 luni cu Triodul şi
Penticostarul. Tradus din greceşte şi româneşte. Partea întâi ".
Primele două volume adică ( „ Idiomelarul " ) au fost tălmăcite de
Hurmuz Hartofilax27 şi tipărite la Neamţ în 1856. Volumul al III-lea
„ Doxastarul " a fost tradus după Petru Lampadarie, realizat în colaborare
cu protopsaltul Dorvfteî de la Neamţ şi tipărit în 1857. Volumul I din
„ Idiomelar " a fost reeditat în 1922, la Editura Mănăstirii Sinaia sub
semnătura bizantiologului Arhidiacon Conferenţiar Universitar, Sebastian
Barbu Bucur28.
4. CÂNTĂRI PSALTICE
a. — „ Împărate ceresc, acre se cântă la Tedum”, glas VI 29;
27
Vol. I pentru lunile septembrie – decembrie și Vol II, pentru lunile ianuarie - august
28
Viorel Cosma, op. cit. p 412
29
Nifon Ploieşteanu, op. cit., p. 190 -191.

24. b. — „ Mârimurile de la Sfântul Ierarh Nicolae şi pentru praznicele
care au polieleu ", glas I30;
c. — „ Binecuvântările învierii “glasul V;31
d. — „ De tine Doamne, Cel Ce eşti In toată zidirea” glas V32 ;
e. — „ Slava laudelor Ia întâmpinarea Domnului glas VI33 ;
f. — „Biserica astăzi împodobindu-se, slavă Sfântului Constantin"34;
G. — „ La râul Vavilonului glasul II35;
h. — „ Nu pricep Cutată glas II, „ Doamne femeia ce căzuse în picat
glas VIII şi „ Cel ce ai săturat mulţimea” glasul VIII.36
5. ALTE ÎNSEMNĂRI
In 1848 mai tipăreşte o lucrate teoretică, după un original al
Ieromonahului Macare, cu scările modificate de el, în Tipografia Sfintei
Mitropolii din Iaşi, cu titlul „ Theoreticon sau privire cuprinzătoare a
meşteşugului musichiei bisericeşti după aşezământul sistimii cei nouă „ .
Aceasta este a Il-a tipărire, după cea a lui Macarie. Pe D. Suceveana îl mai
găsim prezent în manuscrisele 432 ( f. 32v), 439 ( f. 69 ) şi 503 ( f. 135v
— 137v ) din biblioteca Sfântului Pavel şi în Manuscrisul 22R ( f. 39v )
din biblioteca Mănăstirii Stavronichita din Muntele Athos 37 .
A reeditat — cu unele revizuiri şi adăugiri — lucrări ale
Ieromonahului Macarie (Theoriticonul, Anastasimatarul, Irmologhionul şi
Prohodul Domnului) şi a tipărit pentru prima dată Idiomelarul, tradus de
el din greceşte şi completat cu alte cântări.
30
Ibidem, p 222-224
31
Ioan Zmeu, „ Anastasimatarpractic* Bucureşti, ( 1903 ), p. 286.
32
în „ Cultura “Bucureşti, an I (1912), nr. 9, p. 182
33
În “Cultura” București an . VI 1919, nr. 4 p 93
34
În “ Cultura “ București” an VIII 1912, nr. 22 p 130-132
35
Vezi Amfilohie Iordănescu, “ buchet de muzică” București , 1934 p 95
36
Vezi Nicu Moldoveanu, “Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești”, București 1922, p
243-246
37
Prof. Gheorghe Ciobanu, “Muzica bisericească la români”, în B.O.R., XC 1972, nr. 1-2, p 177

25. Anastasimatarul lui Suceveanu cuprinde cântări din
Anastasimatarul ieromonahului Macarie, păstrate identic sau modificate
mai mult sau mai puţin, şi cântări noi, cea mai mare parte traduse din
greceşte, după cum el însuşi menţionează pe pagina de titlu. Există şi
cântări care nu sunt nici copiate din Anastasimatarul ieromonahului
Macarie, nici traduse din anastasimatarele tipărite în limba greacă. Dintre
ele, unele se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Macarie, fiind
probabil o prelucrare (uneori prescurtare) a acestora: stihira a doua de la
Kekragarion (Să se îndrepteze...) în glasul II şi plagalul său VI,
Dogmaticele glasurilor II, III, IV, V şi VII şi stihira Născătoarei de la
Stihoavnă în glasul II. Altele diferă faţă de cântările din tipărituri; fie au
avut ca sursă manuscrise necunoscute, fie sunt alcătuiri ale lui Dimitrie
Suceveanu: Dogmatica glasului I, Pasapnoariile Laudelor glasului II şi o
variantă a Troparului Învierii în glasul VIII.
În Anastasimatarul lui Dimitrie Suceveanu, spre deosebire de cel al
lui Macarie Ieromonahul, cântările sunt scrise în stil stihiraric sau
irmologic după o anumită rânduială. Kekragariile, Dogmaticile şi
Pasapnoariile Laudelor sunt scrise în stil stihiraric (glasurile I, II şi
plagalele lor) sau în două variante, stihiraric şi irmologic (III, IV şi
plagalele lor); stihirile Laudelor în stil stihiraric (glasurile I, II şi plagalele
lor) şi în stil irmologic (glasurile III, IV şi plagalele lor), iar cântările
Stihoavnei în stil irmologic (cu excepţia Slavei de la Stihoavna glasului
II). Celelalte cântări apăreau şi în Anastasimatarul lui Macarie în stil
unitar (fie stihiraric, fie irmologic) şi tot la fel apar şi în cel al lui
Suceveanu.
Dimitrie Suceveanu a fost un muzician plin de talent şi inspirat în
realizarea operei sale. A fost un muzician model, un caracter distinct,
ponderai şi demiLprotopsalt, dascăl de psaltichie, compozitor, Dimitrie
Suceveana s-a integrat prin valoarea operei sale de înaltă profesionalitate,
grupului marilor iniţiaţi ai muzicii psaltice de tradiţie bizantină în ţara

26. noasttă ce domină secolul al XlX-lea, alături de Macarie Ieromonahul,
Anton Pann și Ștefanache Popescu.

27. IV. DASCĂLUL DE CÂNTĂRI MACARIE IEROMONAHUL
(1750 sau 1770-1836)

28. „era Macarie om frumos la chip, corpolent, fruntea deschisa,
ochii vioi si de un caracter blând si plăcut"
1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA
„Părintele școlii naţionale de psaltica" cum este numit, pe bună dreptate,
Macarie s-a născut în Perieţi Iomiţei, din părinţi români, purtând numele de
Perieţean, ca şi frate/e său Voicu, stolnic, care umblând mult prin ardeal şi Banat,
a ajutat la tipărirea cărţilor de psaltichie. A mai avut şi o soră Iustina, care Intră
în călugărie și devine stareţ la mănăstirea Vlforâta.
Data naşterii, anul 1770, acceptată de majoritatea biografilor săi, este
totuşi relativă, necunoscându-se un document care să o ateste, losif
Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei, care a cunoscut îndeaproape pe
Macrie, dă anul 1750, în timp ce I. Popescu Pasarea dă anul 1880.
Înzestrat cu darurile muzicii ș i înclinaţii spre viaţa religioasă, este
adus „din mica copilărie" la Cădăruşani unde se iniţiază în studiul
psalticești şi al cânărilor bisericeşti dovedind reale aptitudini, „După o
petrecere de mal mult timp", remarcat de mitropolitul Dositei Flliti, este
adus la Bucureşti şl „datu sub îngrijirea lut Straton, protopsaltul
Mitropoliei spre a-l învăţa arta musichiei bisericeşti". Cel care
desăvârşeşte cunoştinţele muzicale ale Iul Macarie, va fi însă dascălul
Constantin, ucenicul Iul Şărban, protopsaltul Ţârii Româneşti, fapt
confirmat de însemnarea acută de însuşi mâna lui Macarie la „Catavasiile
de la Duminica Stâlpărilor" creaţie originală a dascălului Şărban pe care
Macarle le-a învăţat de la Constandin Protopsaltul, le-a notat ,în „sistima
veche", le-a transcris „întocmai şi nestrămutat" in „sistima noao" şi „le-a
paradosit părinţilor din sfânta Monastire Neamţul". Când în anul 1817
Petre Emanoil Efesiul, venit de la Constantinopol, deschide scoala de
musichie după sistemul chrisantic pe lângă biserica Sf. Nicolae - Şelari,

29. Macarie Ieromonahul, asemenea lui Anton Pann, Costache Chiosea, Petru
Enghiurliu ş.a.m.d. frecventează cursurile şcolii însuşindu-şi semiografia
noului sistem care se dovedea a fi mai bine construit, mai limpede şl mai
uşor de înţeles.
În 1812 episcopii losif al Argeşului şl Constandie al Buzăului
solicită Boierilor Caimacami înfiinţarea unei şcoli de muzică bisericească
pe lângă Mitropolie şi propun aducerea Iul Macarie „să paradosească
musichia" ca unul ce „are râvnă, precum din mica sa copilărie s-au nevoit
de au învăţat acest meşteşug". In 1815, un grup de boieri târgovişteni se
adresează Eforiei cerând reînfiinţarea şcolii pentru pregătirea „copiilor lor
şi a celor sărmani" propunând alături de profesorii pentru româneşte şi
elineşte şi „unul care să paradosească cântările bisericeşti", pentru care
„s-ar fi găsit un Macarie Ieromonah însărcinat cu Schitul Glogotei, om cu
ştiinţă la meşteşugul cântării,„) fiind îndatorat a face şi logos în amvonul
bisericii la toate zilele cele mari".
Uşurinţa cu care mânuia condeiul precum şi talentul său oratoric au
determinat pe unii biografi să afirme că, paralel cu „ascultarea" de la
Sfânta Mitropolie Macarie au urmat Cursurile Academiei greceşti, ca şi
pe cele ale şcolilor româneşti de la Sfântul Sava din Bucureşti, unde era
director învăţatul călugăr, Arhimandritul Grogore Râmniceanu.
Anul 1819 este începutul consacrării profesionale ale lui Macarie
Ieromonahul. în acest an, Dionisie Lupu, noul Mitropolit al Ţării
Româneşti, înfiinţează în cadrul Mitropoliei Şcoala de muzică psaltică
„pe graiul limbii noastre" numindu-l pe Macarie dascăl și conducător al
acesteia încredinţându-i în acelaşi timp răspunderea tălmăcirii în limba
română a cântărilor bisericeşti. În 1821 pleacă la Suda însoţit de Nil
Poponea Sibianu în intenţia de a-şi tipări cărțile românite: Theoreticanul,
Anastasimatarul şi Irmologhionul. Izbucnirea revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu, lipsit de sprijin material, revine în ţară. Pleacă anul
următor, in 1822 la Viena în acelaşi scop. În 1823 apar în câte 3000 de

30. tomuri fiecare dintre cele trei Cărţi, primele tipărituri psaltice în limba
română.
Cu privire la cauzele care au pus pe Macarie în imposibilitatea de a
tipări cărțile la Bucureşti, opiniile sunt Impsnite: se vorbeşte, pe de o
parte, despre împotrivirea Iul Petru Efesiu de a tipări cărți de psaltichie în
limba română în tipografia sa - de sub ale cărei teascuri scosese în 1820
„Noul Anastasimatar" şi „ Scurt Doxatariu" în limba greacă, primele
tipărituri de muzică bisericească din lume - pe motiv că în biserică trebuie
să se folosească numai cărțile de cântări în limba greacă, iar, pe de altă
parte, despre izbucnirea zarvei lui Tudor Vladimirescu la 1821, din care
cauză tipografii s-au refugiat pe unde au putut, renunţând la orice
activitate. Indiferent spre care din aceste cauze optăm, un fapt este cert:
din dorinţa de a tipări cărțile la Bucureşti, Macarie a încercat să
înjghebeze o asociaţie şi o tipografie, încheind chiar un contract cu clauze
precise între el, Serafim Christodulos, meşter turnător de litere şi semne
muzicale, cu care colaborase şi Petru Efesiu pentru înfiinţarea tipografiei
lui în anul 1817, precum şi Panait Enghiuliu, cel cu „ grija depunerii
banilor" necesari pentru cheltuielile ce urmează să se facă până la
tipărirea amintitelor cărți.
Această iniţiativă a lui Macarie nu s-a putut realiza datorită
„multelor împiedicări şi ne aflarea meşterilor", adică aceleaşi cauze
despre care am auzit: împotrivirea lui Petru Efesiul, grec de origine, care
nu putea să devină indiferent faţă de activitatea lui Macarie ce-i concura
şi deci periclita activitatea lui muzicală şi editorială, precum şi izbucnirea
revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, eveniment cu multiple implicaţii în
societatea românească de atunci. Dar Macarie nu s-a descurajat,
dimpotrivă şi-a întărit mai mult convingerea că nu trebuie să renunţe la
măreţele lui idealuri de introducere a cântărilor în limba română, în şcoală
şi biserică. în plus el considera că aceasta trebuie să se realizeze
neîntârziat: „Neamul nostru pentru ca să poată veni iar în starea cea

31. dintâi, are trebuinţă de multe ştiinţe şl învăţături, care în limba noastră cu
totul lipsesc, că An acestea, niciodată nu se va smulge din întunericul
între carele acum zace". De aceea, după ce a cunoscut pe Zaharia
Carcalechi - român din Buda, venit la Bucureşti pentru a strânge
abonamente la „ Biblioteca Românească" ce apărea în acel oraş - a lăsat
în locul lui la şcoala de psaltichie a Sfintei Mitropolii doi ucenici, pe
Costache ș i Grigore şi luând încuviinţarea Mitropolitului Dionisle Lupu,
a plecat la Buda împreună cu Nil Nicolae Poponea „ dascăl de sistema
cea nouă a psaltichiei greceşti ș i româneşti", pentru a tipări cărțile
întocmite.
Din Buda, Macarie a redactat scrisori şi înştiinţări către „patrioţii
cântăreţi" români, cei cu acelaşi crez ca şi el, comunicându-le proiectele
şi mersul lucrărilor de tipărire a cărţilor. Nu va ezita să-i înştiinţeze şi
despre numeroasele obstacole întâmpinate din partea celor care nu vedeau
cu ochi buni traducerea şi tipărirea cărților de psaltichie în limba română.
Totodată aflăm că nu ar fi putut învinge aceste obstacole fără sprijinul lui
Atanasie Grabovschi, -român macedonean stabilit la Buda, unchiul
mamei Mitropolitului Andrei Şaguna - „pe carele întru toate avându-l
ajutoriu osârduitoriu şi de binefăcătoriu, pre toate cursele şi răutăţile le-
am stricat ca pânzele cele de păianjăni. Însă şirul obstacolelor împotriva
osârdiei lui Macarie nu se sfârşeşte. În anul 1821 izbucnind revoluţia lui
Tudor Vladimirescu, după nabuşirea ei Mitropolitul Dionisie Lupu a fost
nevoit să plece în pribegie la Braşov, de unde nu s-a mai înapoiat.
Rămânând fără susţinătorul său din a cărui poruncă plecase la Buda,
Macarie a venit la Sibiu şl a cerut sprijin material la cunoscuta casă de
comerţ Constantin Hagi Pop. După ce s-a asociat cu această casă de
comerţ, cu fratele său, stolnicul Voicu Perieţeanu şi cu negustorul Chită
Opran din Orşova a plecat de această data nu la Buda ci la Viena pentru a
tipări cărţile amintite. în capitala Austriei a fost ajutat de (Zenovie)
Zamfir Pop, moştenitorul şi conducătorul casei Hagi Pop din Sibiu prin

32. intermediul căruia a făcut un contract cu tipografia mechitariştilor, .popii
armeni”, care aveau privilegiul de a tipări cărți în orice limbă.
După cum însuşi afirmă în „Înainte cuvântare către cântăreţul
român” din 1821, când a plecat la buda intenţiona să tipărească două
cărţi: Anastasimatarul şl Irmologhionui dar totodată scoate şi o gramatică
pe care a intitulat-o „Theoretican".
După o muncă obositoare şi o activitate febrilă, în anul 1823,
Macarie şi-a văzut visul împlinit: tipărirea celor dintâi cărţi de cântări
bisericeşti în limba română după noua sistemă a psaltichiei -
Theoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhionui sau Catavasierui
musicesc.
În toamna anului 1823, Macarie înapoindu-se la Bucureşti cu o
bogată zestre culturală şi-a concentrat eforturile pentru organizarea şl
dezvoltarea învăţământului psaltic în limba română, generalizarea notaţiei
hrisantice, precum şi punerea în circulaţie a celor trei cărţi tipărite la
Viena.
În această perioadă, Macarie psatul, considerat „întocmitor al
cântărilor româneşti al sistemei noi" se bucura de mare prestigiu. De
altfel ei era un fel de îndrumător, metod/cian al culturii muzicale, fiind trimis
prin fa/S pentru îndrumarea sau alegerea dascălilor de muzică.
În septembrie 1825, Macarie este numit „epi stat al şcolilor de
musichie" înfiinţate de Grigorie Chica Voevod, cu predarea în limba
români în oraşele centre judeţene din Ţara Românească (Craiova,
Caracal, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Cerneţi, Piteşti, Câmpulung Muscel,
Târgovişte, Ploieşti, Buzău şi Focșani), dascălii împuterniciţi a preda la
aceste şcoli fiind atestaţi în urma unei prealabile verificări profesionale de
către Macarie. Cu acest prilej Macarie Ieromonahul elaborează
instrucţiunile Intitulate „Ponturi 18 cătră dascălii de musichie ce sunt
orânduiţi ca să pardosească atât aici in poliţia Bucureştenilor cum şi afară
prin judeţe în ce chip au să urmeze de ia început până la svârşirea

33. mathimilor", instrucţiuni ce se constituie In primul document oficial cu
caracter didactic-metodologic cunoscut în istoria pedagogiei muzicale
romaneşti. Se fac referire la aceste .Ponturi 18" atât la “ucenici" cât şi la
“dascăli", la organizarea claselor cât şi la desfăşurarea orelor de curs, ia
disciplină şi ia orarul de lucru, la programa şcolară şi la materialul
didactic şi repertorial (practic) ce se impunea a fi folosit.
În 1829 Macarie părăseşte Bucureştiul stâbilindu-se pentru scurt
timp la iaşi, bucurându-se de proteqia Mitropolitului Moldovei,
Veniarnin Costache căruia îl dedicase în 1823 un număr de
exemplare din Anastasimatarul său tipărit la Vlena.
În acelaşi an, 1829, este numit „igumări" al Mănăstirii Bârnova.
Măcinat de intrigi şi împovărat de lipsuri, „supărat din suflet fiind",
renunţă la stareţa mănăstirii strămutându-se în primăvara anului 1831 la
Chinovia de la neamţ. Aici, în atmosfera elevată a Neamţului, Macarie
funcţionează ca dascăl şi conducător al Şcolii de cântăreţi, activitate pe
care o desfăşoară până în 1833, când, după o discutabilă şedere ia Buzău,
oaspete al episcopului Chesarie, se stabileşte în 1834 la Căldăruşani, de
unde pornise drumul său, îndeplinind funqia de tipograf-corector iar din
septembrie acelaşi an director al tipografiei.
O scrisoare a lui Macrie, adresată Mitropolitului Veniarnin
Costache la data de 8 aprilie 1831, vorbeşte despre necazurile întâmpinate
la Mânăstirea Bârnova şi despre strămutarea lui la Neamţu. Din această
perioadă se păstrează de la Macarie Catavasiile la Duminica Stâlpărilor
sau Floriilor „Dimpreună cu tot canonul, alcătuite după cum afirmă el de
fericitul întru pomenire dascălul Şerban, protopsaltul Ţării Româneşti.
Pre care eu din porunca prea sfinţitului mitropolitului Chir Dositeiu, le-
am învăţat de la însuşi protopsaltul Constandin, ucenicul lui Şerban şi de
la însuşi le-am păstrat în scris pe siatema veche. Şi pentru ca sa rămânie
veacinică poimenirea întâilor făcători, le-am alcătuit pew sistema cea
nouă întocmai şi nestrămutat; precum le-am învăţat şi le-am păstrat scris.

34. Şi acum le-â paradosit părinţilor din Sfânta Mănăstire Neamţu, pentru ca
să rămânie veacinice şi nestrămutate la anul 1832".
Prezenţa lui la Căldăruşani este atestată de o scrisoare în data de
23 septembrie 1834, adresată logofătului Nicolae, sameşul
(administratorul) Sfintei Mitropolii, căruia îi prezint starea tipografiei din
acea mănăstire. In acelaşi timp, scrisoarea vorbeşte despre acelaşi
osârduitor şi patriot: „Eu cu toate că (Dumnezeu Ştie) într-aceşti ani îmi
pusesem rânduială ca nici în dreapta, nici în stânga să nu mai privesc alt,
ci numai de sine-mi să iau aminte şi să nu mă mai bag în I nici-o
tulburare lumească, dar despre o parte văzând că nuj aveţi om, şi despre o
alta văzând că cele de trebuinţă, şi irăşm despre alta pentru că am osârdia
de a sluji la cuvântul lum Dumnezeu spre folosul de obşte, dupre
Apostolul, protinisesc mai mult prea al aproapelui decât pre am meu...de
găsiţi cu cale, primesc ca să mă însărcinez cu toată purtarea de grijă şi cu
tot lucrul tipografiei".
Se ştie că cuviosul Inochentie, directorul tipografiei de la
Cădăruşani, fiind bolnav, mitropolitul Grigorie Dascălul % încredinţat lui
Macarie conducerea tipografiei, care în anii 1834-1836 a fost
privighetorul şi îngrijitorul la „Vieţile Sfinţilor" şi „Oglinda Omului",
tipărită la Căldăruşani.
Activitatea încordată şi viaţa zbuciumată i-au mistui puterile fizice.
Chiar de la venirea lui la Căldăruşani, boala ţintuieşte. în 1835, Macarie
este lovit de paralizie, dar mintea îi era limpede și dădea lămuriri ce i se
cereau, cu toată claritatea. La Caldărușani există o bolniță, dar îngrijirea
unui om politic nu era tocmai ușoară. Trebuia un devotament pe care
numai dragostea de sora îl putea oferi.
În toamna aceluiași an, monahia Iustina Perieteanu, îl ia pe fratele
său „într-o căruță pe fân proaspăt” și-l duce la Mânăstirea Viforâta unde
ea era stareță. Spre sfârșitul anului 1836, istovit de boală și de muncă își
dă obștescul sfârșit „ smeritului Ieromonah Macarie” în Mânăstirea

35. Viforâta sub ochii iubitori ai surorii sale, dar nu înainte de a-și împlini
manuscrisele sale și cărțile sale să fie încredințate celuia care-l ajutase și
care iubea mult cântul bisericesc, Episcopul Chesarie al Buzăului.
Este înmormântat lângă zidul mânăstirii Viforâta în partea dreaptă,
cu toată tânduiala călugărească, apoi osemintele mutându-i-se în cimitirul
mânăstirii unde sunt și astăzi.
2. LUCRĂRILE TIPĂRITE DE MACARIE IERONONAHUL
Dintre toate lucrările sale, Macarie a reușit să tipărească doar cinci
lucrări, restul operelor rămânând în manuscrise. Cele cinci lucrări sunt:
1. Theoreticonul “ sau privire cuprinzătoare a meșteșugului
musichiei bisericești, după așezământul sistimii cei nouă” este prima
carte tipărită la Viena în 1823, în 3000 de exemplare și cea dintâi carte de
teorie a muzicii bisericești în limba română, dar si ca prima gramatică
tipărită a muzicii românești.
Theoreticonul lui Macarie cuprinde teorie a muzicii bisericești după
noua reformă, în care se vorbește despre semnele fundamentale și
combinarea lor, despre semnele de calitate și mai pe larg despre glasurile
bisericești. Lucrarea propriu-zisă cuprinde XIX capitole, care se
constituie într-un valoros document al istoriografiei muzicale românești.
2. Anastasimatarul bisericesc după așezământul sistimii cei
noao, întaias data tiparit… Alcătuit după cel grecesc pre limba
românească. Această carte, tipărită la Viena în 1823, tot în 3000 de
exemplare, cuprinde cântările de la Vicernia de sâmbâtă seara și de la
Utrenia de Duminică pe cele opt glasuri. Textele acestor cântări sunt
cuprinse în Octoih și deci Anastasimatarul, nu este altceva decât un
fragment din Octoih pus pe note muzicale.
Anastasimatarul Ieromonahului Macarie a fost retipărit integral în trei
ediții – 1856, 1875, 1897 – de fiecare dată însoțit și de alte cântări.

36. 3. Irmologhionul sau Catavasuerul musicesc care cuprinde în
sine catavasiile praznicelor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu,
ale Triodului și ale Penticostarului precum se cântă în Sfânta lui
Dumnezeu Biserică cea mare. Acum Întâiași dată tipărit… Alcătuit
românește pre așezământul sistimii ceii noao dupre cel grecesc de
smeritul Macarie Ieromonahul. Prefața este adresată : Cinstitului și în
Hristos iubitului patriot cântărețului român”. Fiind cea mai de preț
prefață din toate cărțile lui Macarie. Aceasta cuprinde catavasii, sedelne,
podobii, Binecuvântările Învierii și axioane praznicale, precum cel al
Întâmpinării, al Bunei-Vestiri, al Rusaliilor, al Nașterii Domnului, al
Inrării în Biserică, al Floriilor, al Învierii și altele.
4. Tomul al doilea al Antologiei, dupre așezământul sistimii ceii
noao a musichiei bisericești într-adusă original grecesc pre limba noastră
românească. Este prima carte tipărită în țară, în anul 1827 și semnele
muzicale sunt cele turnate de Efesiu și pe care Mitropolia le cumpărase
atunci când încercarea acestuia numai înainta. Această carte cuprinde
toată rânduială Utreniei, de la cântările treimice și până la doxologie.
Poartă numele de “Tomul al doilea al Antologiei” pentru că în grecește
toată slujba Duminicii era împărțită în trei tomuri. Cel dintâi cuprinde
Vecernia, al doilea Utrenia, iar al treilea Liturghia.
5. Prohodul Domnului întocmit după cum se cântă grecește, fără
scădere sau înmulțire a vreo silabă, cea din urmă lucrare tipărită în care
arată nu numai talentul său muzical dar și iscusunța de mântuire a limbii,
a fost tipărită la Buzău în chiar anul morții sale, pe 6 februarie 1836, fiind
ultima carte publicată. Prohodul se cântă în Vinerea Mare (a Patimilor), la
priveghere, este cea mai ritmată dintre cântările noastre și până să fie
ajuns la forma pe care o cunoștem noi, au existat și alte încercări de
traducere.
3. LUCRĂRILE RĂMASE ÎN MANUSCRISE

37. În afara lucrărilor tipărite încă din timpul vieții sale, trebuie să
adăugăm și lucrările care s-au păstrat în manuscris. Aceste manuscrise au
fost lăsate de către Macarie surorii sale, care era stareță la Mânastirea
Vforâta, cu porunca să le dea episcopului Chesarie al Buzăului, un mare
iubitor de muzică și un ajutor pentru tipărirea Prohodului. În anul 1894 ,
manuscrisele sunt dăruite Academiei Române.
Acestea sunt:
Stihirariul lui Manuil Hrisaf, ce cuprinde cântări la ceasurile
Nașterii, Botezului și Patimilor Domnului, Tropare Capului Sfântului
ioan, cele XI Voscresne și alte câtări de la Vecernie pe cele opt glasuri.
Papadichie, ce cuprinde cântări în stil papadic, cea mai rară măsură de
muzică bisericească, și traduse de Macarie.
Irmologhion Calofonicon cuprinde cântări cu melodii împodobite,
frumoase, Macarie numindu-le “Irmoase frumos viersuitoare” , care se
cântă la sărbători și la diferite împrejurări ca: tunderea unui monah,
sfințirea unei biserici, primirea unui Arhiereu, procesiuni și cinci
polihronioane.
Pricestiniar este o colecție de cântări bisericești executate în
timpul îmrărtășirii slujitorilor altarului. Colecția cuprinde chinonicele pe
tot anul. Mai toate sunt traduse din grecește,doar câteva fiind ale lui
Macarie.
Liturghier, cuprinde și heruvicele sătămânii așezate de sfinție sa
părindele Macarie după cele grecești pe limba românească ale lui Chir
Grogore Lampadarie, Doxologia Sfântului Ambrozie al Medalionului ce
se cântă la litaniile ce se fac spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu.
Liturghirul are 259 de file.
Antologhion cuprinde și cântări de Macarie ca: Fericit bărbatul
glasul VIII; Binecuvântările Invierii glasul V; Doxologiile Sfântului
Ambrozie care se cântă la Liturghiile ce se fac spre mulțumirea și slava

38. lui Dumnezeu; răspunsurile la Sfânta Liturghie de Petre Lampadarie
glasul VIII; Slava de la stihoavna Vecernie Dumnicii lăsatului sec de
carne: “ Vai mie înnegritule suflete” glasul VIII, toate fiind alcătuite de
smeritul Ieromonarh Macarie.
Au mai fost identificate două manuscrise la Mânăstirea Neamț,
care datează din timpul șederii acestuia aici: “Calofonicon Irmologhion
adică irmoase frumos glăsuitoare” și “Anixandarele”.
Tot Macarie este alcătuitorul primului imn școlar “ Cântarea
dimineții”, care a fost compus de el și dată celor ce învățau muzică
bisericească în școlile de sub conducerea lui, ca să cânte “de toții ucenicii
în picioare cu umilință dimineața mai înainte de parados”, adică de
începutul orelor.
4. ROLUL ȘI LOCUL LUI MACARIE ÎN DEZVOLTAREA
MUZICII PSALTICE ROMÂNEȘTI
Privită în ansamblu, opera muzicală a Ieromonahului Macarie
apare ca un fruct al adevăratului talent, însoţit de credinţa neclintită în
binele pe care îl face Bisericii şi neamului său. Pentru cine cunoaşte
principiile călăuzitoare ale muzicii bisericeşti bizantine, acest smerit
călugăr, apare prin cântărilor şi alcătuirilor sale, un compozitor
desăvârşit. Numai cu ajutorul melodiei, este în stare să exprime
simţăminte religioase înalte şi curate. în tot ceea ce a compus şi tradus,
melodia este liniştita, nesilită şi potrivita ca să dea mai multa putere
sentimentului exprimat în poezie. Nu se găsesc la el intervale făcute
brusc, cântarea curgând liniştit prin tonuri mai mult alăturate, cu nuanţe

39. potrivite.
Caracterul său deosebit, şcolile absolvite, fu nq ii ie pe care le-a
îndeplinit, pe rând, în viaţă, i-au creionat un chip de model de evoluţie şi
afirmare profesională.
Personalitate proeminentă a şcolii muzicale psaltice româneşti,
cunoaştea la perfecie cele două sisteme ale muzicii psaltice, poseda
atributele pedagogului şi dascălului de excepţie, se bucura de reputaţia
compozitorului autor al unor cântări bisericeşti elevate, era înzestrat cu o
neobişnuită sensibilitate artistică ş i un profund sentiment religios, avea -
alături de cultura de specialitate - o aleasă cultură generală, remarcându-
se ca om de litere și orator apreciat.
Pe lângă talentul de bun compozitor , Macarie apre și ca patriot
foarte râvnitor. El caută să fie „ Folositor neamului”, prin cărțile sale
tipărite pentru toate părțile locuite de români. El hotărește un anumit
număr de exemplare pentru fiecare ținut românesc, cu atât mai mare cu
cât ținutul este mai întins. Spune cu bucurie că pentru Basarabia a menit
500 de exemplare, pe care vrea să le tipărească cu „titlul Basarabiei, cu
numele monarhului și al Arhierului locului”. Ar vrea, dacă ar fi cu
putință, să împartă de pomană toate cărțile sale neamului. După opera sa
muzicală, tipărită și manuscriptă, Macarie a fost un iscusit dascăl de
cântări și compozitor de muzică psaltică, precum și cel dintâi compozitor
de imnuri școlare din secolul al XIX-lea. Melodia cunoscutului imn
„Cântarea dimineții” a fost întocmită de el pe versurile lui Ion Eliade
Rădulescu pentru a se cânta de către „Toți ecenicii în picioare, cu umlnţă,
dimineaţa, mal înainte de parados". De asemenea, tot el a compus
melodia cântecului „Deschide-te gură, cântă ", pe versurile lui Barbu
Paris Mumulean.
Deşi figura Iul Macarie apare posterităţi mică, din cauza lipsei de
detalii, totuşi ea este foarte măreaţă şi neasemănat de Importantă, pentru
că lui datorăm marea reformă ce s-a făcut în muzica noastră bisericească.

40. El nu numai că a curăţit cântările noastre bisericeşti de tot ce era străin şl
le-a pus pe româneşte, dar a acomodat aceste cântări, cu genul şl gustul
muzical al poporului român. Dovadă despre aceasta sunt melodiile
axioanelor noastre praznicale, catavaslile de la întâmpinarea Domnului, şi
mal ales pripei ele de la pesna a IX-a: „Nu pricep Curată"; cum şl
Canonul Floriilor, acomodat după vechea cântare românească, din
epoca slavonă.
Aceste melodii, aşa cum sunt ele alcătuite de Macarie, nu se găsesc
la nici una din bisericile ortodoxe orientale. Chiar grecii rămân uimiţi,
când aud în bisericile noastre, cântându-se Axionul Pastelul „îngerul a
strigat", ceea ce denotă, că în cântările lui Macarie, nu găsim în conţinut,
decât melodii curat religioase, după genul şi gustul de cântare al
poporului român.
În general vorbind, melodiile Iul Macarie sunt compuse pe un ton
liniştit. Este de remarcat că în cântările sale nu întâlnim o trecere bruscă
ori prea repede, fie în suire, fie în coborâre, cum întâlnim în cântările
altor muzicanţi, ceea ce face ca muzica lui Macarie, să fie elegantă și
plăcută, dacă este bine executată.
Apariția lui Macarie pe orizontul muzicii noastre bisericești
psaltice, este un eveniment de mare însemnătate. El a altoit știința
muzicală psaltică, pe tulpina robustă și rodnică a folclorului românesc.
Macarie a adăugat un capitol glorios la tezaurul muzical al genului
românesc. Prin traducerea cântării bisericești în limba Patrei el a lovit de
moarte cântarea srăină alungând-o definitiv din biserica noastră. Creația
sa luminoasă și măreață în domeniul muzicii bisericești psaltice, a intrat
în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, constituind baza creațiilor de
mai târziu.
Activitatea lui Macarie Ieromonahul să ne fie pildă, nouă celor de
azi, care ne adaptăm din nemuritoarea lui creaţie psa/tică. Macarie
Ieromonahul poate fi socotit ctitorul învăţământului psaltic la români şi

41. unificatorul cântării noastre bisericeşti. Talentul lui muzical s-a împletit
cu credinţa puternică în Dumnezeu şi dragostea neţărmuită faţă de
Biserică, de Patrie şi faţă de cei dornici de a învăţa şi propaga cântarea
psa/tică. El rămâne de-a pururea o figură măreaţă în Biserica Română
Ortodoxă, căci cărţile sale de psaltichie au făcut epocă în ţările române ş i
au devenit normă pentru cântarea bisericească, curată românească.

43. V. ANTON PANN
1. VIAȚA
Despre sine Anton Pann ne-a lăsat o imagine sumară și înșelătoare.
A fost autor de cărții de cântări și muzică bisericească, de versuri
religioase, talent psalt, poet fabulos tipograf și alcătuitor de calendare
pentru popor. Activitatea lui febrilă oglindește neobosita lui râvnă la
ridicarea și îndrumarea religioasă și cultă a întregului său popor. El a
“românit” 38 muzica, adicăa adus-o la simțul și linia melodică a sufletului
românesc, specifică și identificabilă în comparație cu cea bizantină și cu
cea slavă, “ cu care era mai în contact dar cu care nu se confundă”39 .
Lumea lui Anton Pann, era o lume “captivantă închizând în ea
sferele indescifrabile, taine abia șoptite în purpura asfințitului , suferinței
pe care istoria le consemnează fără a le pătrunde întru totul înțelesurile” 3
S-a născut în Bulgaria, într-un oraș numit Sliveni. Nu se știe sigur
anul dar cei mai mulți dintre biografii săi dau anul nașterii 1794.
Tatăl Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era de meserie căldărar
sau arămar și muncea din greu pentru a-și întreține familia. Unii afirmă
că era de origine român, pe când alții afirmă că era de origine
macedonean, pentru că românii nu se ocupau cu astfel de meserii ci mai
mult macedonenii care prelucrau arama și metalele prețioase. Mama sa
era de neam grec și se numea Tomaida. 40
Aceste știri reies din faptul că Anton Pann cunoaște foarte bine limba română și
pe cea greacă, dar și turcă și bulgară. Pantoleon și Tomida au avut patru copii.
Anton Pann fiind cel mai mic și “mai ager la minte”41 ajutat și de voce, a fost dat
în seama dascălului din sat.
38
Prof. Gheorghe Ciobanu, “Anton Pann și românirea cântărilor bisericești la 175 de ani de la nașterea
sa” , art în B.O.R., anul LXXXVII, nr. 11-12, noiembrie- decembrie, 1967, pg.1157
39
Antonie Plămădeală, “Dascăli de cuget și simțire românească”, București, 1981, pg. 303
40
G. Dem Teodorescu “Viața și activitatea lui Anton Pann”, București ,1983, pg. 78
Arhim Grigore Băbuș “ Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann”,art. În B.O.R., anul CIV, nr. 3-4,
martie- aprilie, 1986, pg.115
41

44. De la acest dascăl pe nume Sofronie a desprins câte puțin a cânta din
Psaltichie, a citi și a scrie. Biserica i-a fost așadar prima lui școală.
După moartea tatălui, în timpul războiului ruso-turc (1806 -1812), vâduva
Tomaida și cei trei feciori , apucă calea pribegiei spre locuri mai ferite de
primejdiile luptelor, unde să fie apărați de crunta apărare otomană.
Descumpănită și singură Tomaida s-a refugiat la Chișinău și a reușit să-l
introducă pe adolescentul Anton Pann în cadrul bisericii Sfântul Ilie, ca psalt
începător 1810, cântând “Doamne miluiește” în rusește “ Doamne miluiește
cântat în rusește, de mine Anton Pann”, aflându-mă printre sopranii Armoniei
Ecleseastice la anul 181042 având vârsta de 14-15 ani. Îmrejurările invaziei lui
Napoleon în Rusia au determinat-o pe Tomaida să ia din nou drumul pribegiei în
speranța găsirii unor împrejurări favorabile pentru viața singurului copil care mai
trăia. În consecință, la 1821 , ea își găsi refugiul în idee de reîntoarcere în
Muntenia unde prin venirea la putere a lui Ion Caragea al II-lea guvernul rusesc a
fost înlăturat. Ajuns în București , tânărul Antonie Patoleon Petroveanu, prin
vioiciunea minții și darul cuceritor cu care îl înzestrase Dumnezeu, cu vocea
deosebită și priceperea în căutările bisericești, își putu agonisi un mijloc de trai
cuviincios. Marea lui dragoste pentru muzică l-a îndrumat atunci să învețe mai
bine meșteșugul psaltichiei la școala vestitului dascăl grec Dionisie Fotino,
școală deschisă încă din 1809, încriindu-se aici în anul 1814. După 1814 începe
de fapt perioada de formare a lui Anton Pann mai întâi ca profesor de muzică,
apoi ca poet și tipograf. Perioada de patru ani, dintre 1814 -1818, o putemsocoti
hotărâtoare pentru formarea profesională a tânărului psalt. Dionisie Fotino și
Petre Efesiul, oamenii cu o vastă cultură și cu orizont dechis spre înnoiri, i-au
transmis lui Anton nu numai cunoștințele de bază ale artei muzicale, dar și
dornța de perfecționare, care l-au însoțit în calitatea sa tot timpul vieții. În
tipografia lui Petre Efesiul, Anton a publicat pentru prima oară în românește un
“Axion” în anul 1819 din care nu ni s-a păstrat nici un exemplar.
Muzica îi era foarte apropiată de suflet, de aceea după ce a învățat, “
42

45. canoanele și ortografia”, ajungând desăvârșit în meșteșugul ei s-a apucat de
“Românit” și de lucrat pe note, cârțile cele mai trebuincioase pentru slujbă care
vor apărea mai târziu.
Numirea lui Anton Pann în comisia de “românire” a cântărilor psaltice, la vârsta
de numai 24 de ani, este o dovadă că ajunsese , doar după doi ani de la absolvirea
școlii lui Petre Efesiul, renumit în viața muzicii bisericești a epocii. Refugiat la
Brașov în 1820, devine cântăreț la Biserica Ortodoxă “Sf. Nicolae din Scheii
Brașovului”. Pe numele adevărat Antonie Pantoleon Petrov, el se va iscăli în
primii ani de activitate – până în 1826, când Anotn Pantoleon, când Antonie
Petrovitis sau Antonie Petroveanu finalul “toleon” și numele de Petroveanu sunt
șterse trăgânu-se peste cel cu cerneală linii verticale și orizontale. 43
Scriitorul
se va semna și Anotn Pan ... cu un singur „ n...” , urmă fără puncte de
suspensie, iar de la 1840 se semnează Anton Pann.
Anii 1836 -1837, pe cât au fost de bogați în lucrări psaltice și
tipărituri, pe atât de amărâți au fost pentru Anton Pann. După deschiderea
Sfintei Mitropolii Euforia Scoalelor nu mai prevedea în bugetul ei leafă
pentru profesorul de muzică vocală și astfel ne mai având bani destui,
dascălul Anotn Pann se desparte și de a doua lui soție., Anica , cu care
trăise zece ani. În toamna 1838 Anotn Pann și-a pierdut mama, Tomaida,
și de acum s-a retras în singurătatea lui fără a mai putea scrie, fiind
chinuit și de o boală grea fpat pentru care i-a pricinuit neajunsurile la
tipărirea și traducerea cărții lui Dionisie Fotino, “Noul Eratocrit”, în cinci
tomuri apărută la Sibiu în 1837.44
În anul 1840 episopul Neofit al Râmnicului este ridicat la rang de
Mitropolitul Țării Române ceea ce îl bucură și în același timp îl
avantajează foarte mult pe Anotn Pann.
În toamna anului 1845 Anton Pann își vede visul cu ochii:
deschiderea tipografiei, adăpostită la început într-una din chiliile bisericii
Olteni, în apropierea locuinței unde se mutase nu de multă vreme, la
43
Constantin Mateescu, op. cit., pg 72
44
Prof. Dr. George Potra, op. cit., pg. 125

46. încrucișarea străzii Olteni cu Calea Dudești.45
Scriitorul și-a umplut căruța cu cărți pentru prima ultima oară în
anul 1854 și și-a făcut tradiționala călătorie în Oltenia în septembrie
1854, când a poposit pe meleagurile Râmnicene, la mânăstirea din
împrejurimi și la târguri din Râureni.
Slujba de înmormântare a vut loc la Biserica Lucaci din București
în ziua de 4 noiembrie 1854, unde au rămas până în zilele noastre
însemnele acelei zile: “străjuite de un epitaf săpat pe o cruce pe fereastra
de la proscomidiar a bisericii”.46
După ce s-a făcut inventarierea cărților scriitorului, cerută de
tribunal la data de 10 mai 1859, au reieșit 8730 de volume , și acestea
sunt : “450 Doxastare, vol.I; 400 Doxastare, vol II; 450 Păresimiere; 500
Priveghere; 250 Moș Alb; 800 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; 250
Povestea vorbirii; 800 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; 180
Rânduiala Liturghiei; 170 Anastasimatar; 650 Heruvico – Kinonicare; 180
Proschinitare; 800 Nastratin Hogea; 50Spitalul Amorului; 80 Cântece de
stea; 800 Arabice ; 500 Cântătorul beției; 500 Arghir și Anadam; 300
Memoria focului; 300 Viața Sf. Evdochii; 150 Despre Crucea Domnului,
170 Tipicuri”.47
2. TIPĂRITURI DE MUZICĂ PSALTICĂ
Chiar şi după moartea sa Anton Pann este preţuit şi apreciat şi
45
Diac. Prof. Gheorghe I.Moisescu, op. cit. , pg. 176
46
Diac. Prof. Marin Velea, op. cit. , pg 777
47
Ibidem, pg. 137

47. rămâne viu în amintirea urmaşilor prin proverbele şi scrierile sale, dar şi
prin tot ce a reuşit să realizeze in domeniul muzicii bisericeşti, căreia s-a
dedicat încă din fragedă copilărie.
Cea mai mare moştenire pe care Anton Pann a lăsat-o bisericii şi
patriei pe care le-a slujit cu profund devotament, este opera sa muzicală pe
care compozitorii, muzicologii şi folcloriştii au valorificat-o, convinşi ca
est48e o operă care îşi are originea în sufletul anonim şi colectiv al
mulţimii, ceea cei dă o deosebită originalitate.
Munca depusă în domeniul muzicii bisericeşti s-a soldat cu tipărirea
a 14 cărţi, fără a mai lua în considerare numărul volumelor şi mai ales
retipăririle, dintre care două sunt teoretice, iar celelalte cuprind cântări
necesare stranii.49
Foarte multe melodii publicate de Anton Pann, uneori cărţi întregi,
sunt „traduceri" din greceşte. După cum ne este cunoscut şi după cum
dovedesc mulţimea cărţilor şi studiilor ce s-au scris despre viaţa lui Anton
Pann, opera sa se împarte în două mari părţi: muzicală şi literară.
Lunga sa carieră de psalt la diferitele biserici din capitală şi din ţară, i-a
dat posibilitatea să cunoască importanţa deosebită pe care o are muzica în
oficierea slujbelor religioase, precum şi lipsa de cântări bisericeşti „pe
ifosul Patriei".
Cântările psaltice în limba română în activitatea lui Anton Pann se
pot modifica în trei mari ramuri:
1. Traduceri, cu păstrarea întocmai a liniei melodice;
2. Traduceri , adaptarea liniei melodice la spiritul limbii române;
3. Creații directe pe texte românești.
Luând în considerare că Anton Pann a tradus sau a compus în limba
română absolut toate cântările necesare sranei, putem accepta termenul de
„românire” în sensul de impunere a limbii române și înlocuirea celei
48
Constantin Mateescu, “ Drumurile lui Anton Pann”, Ed. Sport Turism, București, 1981,pg5
49
loan Manole, „Anton Pann", Bucureşti, 1854, pg. 86

48. grecești din cântarea bisericească.
Tot Anton Pann este cel care prezintă, pentru prima dată , cântările
stihirarice de la Vecernie și Utrenie mai puțin melismatice, așa cum se
întâlnesc în Vecernierele și Utrenierele din zilele noastre.
Anton Pann nu respectă linia melodică grecească decât în mare
parte, adoptând-o muzicalității limbii române. Considerând că muzica
este un limbaj prin mijlocirea căreia omul poate comunica trăirile sale,
Anton Pann leagă strâns linia melodică de conținutul textului. De aceste
cunoștințe muzicale s-a slujit Anton Pann toată viața, în calitate de
cântăreț bisericesc, profesor și compozitorde muzică bisericească psaltică
și mai ales de traducător al cântărilor bisericești în limba română.
Putem concluziona din cele menționate că Anton Pann, prin
publicarea tuturor cântărilor bisericești necesare stranei, a impus cântarea
în limba română în Biserică. Datorită concepției sale estetice a realizat o
strânsă legătură între text și melodie. A trasat linia de dezvoltare a muzicii
psaltice românești ca tipar pentru ceilalți care au scris și compus muzică
atât psaltică cât și liniară, cel puțin în ceea ce privește stilul catavasiilor
și cel stihiraric actual, care este mai puțin încadrat decât la marele
Macarie Ieromonahul.
Calitatea de creator de muzică bisericească psaltică se descifrează
însă în opera sa muzicală și în manuscris.
Din bogata sa operă muzicală amintim următoarele volume de
cântări psaltice:
1. lucrarea care deschide seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui
Anton Pann este „Axion”, fiind scrisă în limba română.
2. „Versuri muzicești ce se cântă la Nașterea Măntuitorul noastru
Iisus Hristos și în alte sărbători ale anului”. Este publicată în anul 1821
și retipărită în 1830 sub titlul: „Versuri muzicești”, fiind prima colecție
de poezii lirice în versuri, specificându-se glasul pe care se cântă, dar fără
note psaltice. Este alcătuită din două părți: prima cuprinde „colinde și

49. cântece de stea” iar cea de-a doua parte numită „Adaos” are un număr de
cântări religioase, dar și câteva cu caracter profan.50
Această lucrare a avut priză de popor, fapt pentru care l-a încurajat pe
Anton Pann și în anul următor tipărește „ Poezii deosebitesau cântece de
lume”, „din care unele sunt culese de alții, iar altele sunt originale de
Anton Pann”51.
3. „Cântări de stea” este cea de-a treia lucrare. Această cântare
este editată la București în anul 1822, fiind o culegere de cântece de 128
de pagini.
În aceste cântece se călăuzește muzica pe care o analizează și o
transpune pe note psaltice. În muzica bisericească, Anton Pann se inspiră
și din muzica turcească.
4. „Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare” este a patra
lucrare scrisă în anul 1822, compozitorul tipărind cântări din cadru Sfintei
Liturghii și spunănd că este de strictă necesitate pentru cântărețul de
biserică. Acestă lucrare a fost tipărită în anii 1825 și 1854.
5. „Cuvânt bun” adică „Polileu ce se cânta la Praznilele Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu” este volumul pe care îl editează la
București în anul 1826.
6. „Penticostar”, compus de Anton Pann, pentru cererea și
îndrumarea prea cuvioșiii sale maichii Platonidi stareții mânăstirii Dintr-
un Lemn în anul 1827.52
7. „Cântece de stea”, este a doua ediție a scriitorului tipărită în
1828, la București, din colecția sa de cântări religioase, care până în 1854
a mai tipărit încă cinci ediții.
8. „Sfânta Evanghelie ce se zice în Sfânta și luminata zi a Paștilor
și la a doua Înviere”, acastă lucrare este terminată la Sloveni și tot acolo
este și tipărită în 1840 în tipografia lui Gheorghe de Clozius,în litere
chirilice. Cuprinde Evaghelia de la Ioan XX,19-25, în opt limbi,
50
. Diac.Prof.Gheorghe I.Moisescu, op. cit.,pg. 169
51
. Revista “Studii și cercetări de istoria artei”.nr.1-2, ianuarie-februarie, București, 1954, pg. 219
52
Diac. Prof. Marin Velea,op. cit.,pg. 130

50. românește, grecește, latinește, slavonește, rusește, nemțește, bulgărește,
franțuzește și turcește.53
9. „Noul Doxastar” acesta este tomul I, urmând în anul 1853 să îl
scoată pe al doilea, iar în același an să încheie lucrarea cu tomul trei.
Anton Pann de mult timp avea această dorință arzătoare să scoată
tipăritura dar de această dată „sub oblăduirea Prea Înaltului Prinț
Alexandru Ghica și cu binecuvântarea Mitropolitului Ungro- Vlahiei,
Neofit”54, o traducere după „Metodul cel vechi” al Serdanului Dionisie
Fotino, în București la anul 1841.
10. „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești” sau
„Gramatica melodică psaltică”. Este o lucrare didactică destinată
seminariilor și dovedește o solidă pregătire de muzică bisericească
psaltică și este prima lucrare ieșită de sub teascurile tipografiei proprii în
anul 1845, operafundamentală pentru învățarea muzicii ecleziastice, fiind
rezultatul strădaniilor cântărețului de mai bine de două zeci de ani.
11. „Irmologhiul” sau „Catavasier”. Anton Pann tipărește această
carte în 1846, acesta fiind tomul I , deoarece în 1854 va fi tipărit tomul II,
cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit. Cuprinde catavasiile de peste tot
anul: Dumnezeu este Domnul pe toate glasurile, Cea ce ești mai cinstită
de toate glasurile; Doxologii lucrate pe metodul vechi al serdanului
Dionisie Fotino.55
12. „Heuvico – Kinonicar” tipărită în 1846 tomul I „cu ajutorul și
binecuvântarea Mitropolitului Ungro- Vlahiei Neofit, în tipologia lui
Anton Pann”. 56
cartea cuprinde Heruvice, Axioane și Chinionice
duminicale, un rând tot duminical, altul prelucrat după Dionisie Fotino și
alt rând numai de Heruvice și Chinonice duminicale după ale lui Petru
Vizantie Protopsaltul.57
53
Constantin Mateescu, op.cit, pg.130
54
Arhom Gheorghe Băbuș, op. cit.,pg 31
55
Arhim. Grigorie Băluș, op. cit., pg 98
56
Pr. T.Mehedințeanu,”Anton Pann – scriitorul”, art. În M.O., anul XXXVI, nr.11-12, noiembrie-
decembrie, 1984,pg.703
57
Arhim Grigorie Băluș, op. cit., pg. 107

51. 13. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitirului
nostru Iisus Hristos, care cu numire de Prohod s-a tipărit cu
binecuvântarea preasfințitului episcop Chesarie Buzău”. Pe versul
coperții ei găsim versetul II din Psaltul 95: „Cântați Domnului,
binecuvântați numele Lui, bine- vestiți din zi în zi numele Lui”. În
introducere autorul dă unele informații prețioase în legătură cu procesul
de formare sau cristalizare și tipărire a Prohodului la români.58
14. „Heruvico – Kinonicar” acesta este tomul II, pe care Anton
Pann îl tipărește la 1847, cu binecuvântarea aceluiași Mitropolit Neofit.
Heruvicele sunt luate după ale lui Petre Efesiul care a predat în București,
iar Chinonicele și Anti- Axioanele după Daniil Protopsaltul, Anotn Pann,
Petre Lampadare, Dionisie Fotino, Hurmuz Hartofilax.
15. „Păresimier” , această lucrare este tipărită cu ajutorul și cu
binecuvântarea Mitropolitului Neofit, în anul 1847 în tipografia proprie,
iar după cum ne arată această lucrare este dedicată Maicii Starețe
Minodora de la Schitul Roșioara.59
16. „Versuri muzicești” , Anton Pann tipărește această carte, a
treia ediție, în 1846 în tipografia personală din București. Pe interiorul
ultimei coperte se află imprimată o floare de trandafir și prețul care era de
o jumătate de sfanț.60
17. „Prescurtare din bazul muzicii bisericești și din
Anastasimatar”. Pe contra pagina titlului se află versetul: „din zi în zi
bine vestiți mântuirea Dumnezeului nostru” (Ps.95,2). Cartea este
împărțită în 11 capitole și este o prescurtare din bazul teoretic și practic
al muzicii bisericești.61
18. „Rânduiala Sfintei Dumnezeești Liturgiei”. În prefața lucrării
se adresează „Prea Cuviosului Părinte Nichifor, Arhimandritul Sfintei
Episcopii al Râmnicului” căruia îi spunea că s-a ocupat de „copii cu glas
58
Pr. T.Mehedințeaunu, pg. 703
59
Diac. Prof. Gheorghe I.Moisescu, op. cit. , pg.182
60
Ibidem, pg 135
61
Gh. Breazul,”Pagini din istoria muzicii românești”, București, 1966, pg. 135

52. mai bun”.
19. „Privegher”. Cuprinde slujba Vecerniei Si Utreniei:
Anixandarele, Fericit Bărbatul, Lumină lină, Prochimenele săptămânii,
plus cele în săptămâna luminată, Troparul binecuvântării pâinilor și
Rânduiala mânecării, Dumnezeu este Domnul, Troparele sărbătorilor
Împărătești și ale altor sfinți mari.
20. „Tipic” cuprinde o „îainte – cuvântare” semnată de Mitropolit
și cuprinde Rânduiala duminicilor, a sărbătorilor și a sfinților aleșide
peste tot anul.62
21. „Versuri sau cântece de stea”. Cartea cuprinde aceleași cântări
din edițiile trecute, în plus având doar tiparul Nșterii Domnului.
22. „Proschinitar sau închinător” , adică deschidere a Sfintei cetăți
a Ierusalimului și a toată Palestina” , scoasă de sub tipar în 1852. Este
compussa de Hrisant din Brusa: „ camaras al preasfântului și dătătorului
de viață mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos”, fiind a doua oară
scrisă „ cu multe adăugiri prin strădania și stăruirea preasfințitului
arhiepiscop Ierotei al Tuvorulușui, în Mosca în anul 1837”.63
23. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului
nostru IisusHristos”. Contribuiția foarte mare la dezvoltarea muzicii
psaltice Anton Pann la această lucrare a lucrat mult mai simplu făcând
melodiile mult mai ușor de învățat.64
24. „Noul Doxastar”, este tipărit în timpul domniei lui Barbu
Dimitrie Știrbei și cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro
Vlahiei, fiind tomul II , în tipografia sa din București.65
25. „Noul Doxastar”, tipărit în timpul domniei lui Barbu Dimitrie
Știrbei și cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro Vlahiei în
tipografia sa, acesta este tomul III tipărit odată cu cel de-al II-lea.
26. Cu binecuvântarea Prea Sfintitului Arhiepiscop și Mitropolit a
62
Diac., Prof. Gheorghe I.Moisescu,op. cit.,pg 184
63
Constantin Mateescu , op.cit.,pg. 221
64
Arhim Grigorie Băbuș, op.cit., pg 173
65
Mihail Gr. Poslujnicu op. cit., pg. 43

53. toată Ungro – Vlahia, Nifon, tipărește în anul 1854 în tipografia sa din
București pentru a doua oară Irmologhiu – Catavasier.
27. „Mica gramatică muzicală teoretică și practică”. Cuprinsul
este același ca și la Prescurtarea din bazul muzicii, lipsind însă
Antasimatarul. Din seria ediției Bazul muzicii aceasta face parte din a
treia serie.
28. „La Sfânta Liturghie a Marelui Vasile”, lucrare care cuprinde
toate cântările Sfintei Liturghii cu De Tine se bucură, altele compuse
grecește și românește de Anton Pann la 1822 și prelucrate la 1854, pe
„ifosul vechi”, apoi Axion după Preotul Ioniță Năpârcă intonate de Anton
Pann grecește și românește la anul 1822 și altul compus tot de el. Pe
ultima copertă scrie prețul de un șfanț.66
29. seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui Anton Pann se încheie
cu cele două Liturghii: a Marelui Vasile și a lui Ioan Gură de Aur,
„prelucrate mai frumos decât toate cele de până acum”.67
Lucrarea La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur cuprinde Ecteniile
Sfintei Liturghii, Răspunsurile Sfintei Liturghii, Axioane, Simbolul
Credinței, Tatăl Nostru. La sfârșit se găsește un Sfinte Dumnezeule în
grecește și românește, modificat la cererea Cuviosului Arhimandrit
Eclesiarh al Sfintei Mitoolii Teodorit Hristodorescu.68
În munca sa de colecționare, versificare, compunere sau prelucrare
a literaturii, Anton Pann privește influența lui V. Aaron, care urmărea în
lucrările sale prefacarea „ matricei evanghelice și clasice”, aceasta din
urmă traducând „Ecloga”.
În cântecele de stea Anton Pann se câlăuzește de muzica pe care o
analizează și o transpune pe note psaltice. Și cântecele de lume sunt
transpuse tot pe note psaltice.
Trăit într-un mediu bisericesc Anton Pann este influențat de ideile
religioase umaniste.
66
Ibidem,pg 175
67
Constantin Mateescu, op. cit. , pg. 141
68
Arhim Grigorie Băbuș, op. cit., pg. 177

54. 2. TIPĂRITURI LITERARE
Anton Pann este cunoscut și renumit ca un mare culegător de
folclor și de poezii literare, fapt pentru care i s-a eternizat numele și a
rămas un scriitor reputat. Ușurința versurilor sale și sinceritatea
versurilor pline de umor pe care le folosește cu dezinvoltură , fac pe
Anton Pann precursorul marelui povestitor român Ion Creangă. Oglinda
vie a vieții și activității scriitorului, este opera literară luată din „gura
poporului” și trecută prin filiera sensibilității sale artistice. Seria
tipăriturilor literare laice ocupă un loc important în preocupările lui Anton
Pann.
Acestea sunt:
1. „Calendarul lui Bonifatie setosul” , 1830;
2. „Calendarul pe anul acesta în care se cuprind materiile și faptele
muierilor celor rele”,1831;
3. „Hristoite sau școala moralului”,1834;
4. „Noul Erotocrit compus în versuri de Anton Pann” , 1837;
5. „O poveste arabică din Halima”, 1839;
6. „Fabule și istorioare”,1841;
7. „Memorabilul focului mare în București în ziua de Paști anul 1847,
martie 23”,1847;
8. „Fabule și istorioare auzite și versificate de Anton Pann”, 1847;
9. „Calendar purtativ pe anul 1848 care arată răsărirea și apunerea
soarelui după ceasornicul ceasului evropinesc, potrivit pe gradele Țării
Românești”,1847;
10. „Dialog în trei limbi: rusește, românește și turcește. Fiecare întocmită
în vorbire după idiotismul ei”,1848;
11. „Calendar pe anul 1849 și Privigher”,1849;
12. „Pocăința omului dezmirdat sau vorbire între suflet și trup și