1. UNIVERSITATEA DIN PITESTI
FACUTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „SFÂNTA FILOFTEIA” – PITEŞTI
SECŢIA – TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
RAPORTUL DINTRE ETICĂ ŞI MORALĂ
COORDONATOR
Pr. Prof. Dr. NĂSTASE SUSŢINĂTOR
Tătuţ Ion Dragoş
PITEŞTI

2. 2012
UNIVERSITATEA DIN PITESTI
FACUTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „SFÂNTA FILOFTEIA” – PITEŞTI
SECŢIA – TEOLOGIE PASTORALĂ
RAPORTUL DINTRE ETICĂ ŞI MORALĂ
COORDONATOR
Pr. Prof. Dr. NĂSTASE SUSŢINĂTOR
Tătuţ Ion Dragoş
PITEŞTI
2012
Page 2 of 77

3. CUPRINS
Page 3 of 77

4. RAPORTUL DINTRE ETICA SI MORALA CRESTINA
PROBLEME SI PERSPECTIVE
Învăţăturile creştinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creştinismul
biblic, credinţa descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos
este unic. Lucrarea sa a fost unică şi Scripturile care descriu această lucrare sunt
unice. Multe cărţi s-au scris despre religie. Unele s-au străduit să arate că toate
religiile sunt esenţialmente la fel, că ele sunt doar căi care duc la acelaşi
Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la Dumnezeu. Există
diferenţe esenţiale, de neevitat, între principiile creştinismului biblic şi învăţăturile
islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creştinismul biblic” se referă
la convingerile proclamate de majoritatea creştinilor de la începutul Bisericii , în
primul secol din era noastră.
Aceste convingeri fundamentale, aşa cum sunt ele arătate în Biblie, includ
următoarele aspecte:
Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;
Iisus Hristos a ispăşit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe
cruce;
Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea şi dovedind că este
Dumnezeu;
Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu
autoritate, infailibil.
Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creştinismul biblic asupra
acestor puncte.
Page 4 of 77

5. I.1. Creştinismul ca religie.
Probleme şi perspective ale creştinismului
Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi
profunzime. Religia la cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulaţii sterile,
formaliste, golite de semnificaţii majore. Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu
drept prin iubire şi iertare. El scoate religia din jocul steril al speculaţiilor raţionale,
impregnând-o cu dragostea şi caritatea inimii, a sufletului. Dumnezeu este iubire,
înainte de toate, şi numai prin iubire ne înălţăm spre El cu toată fiinţa noastră.
Sedimentând şi resemnificând idei de bază ale omenirii, creştinismul realizează o
revoluţie spirituală a umanităţii , o nouă ordine morală prin postularea purităţii
inimii prin dragostea pentru Dumnezeu şi prin bunăvoinţa între semeni.
Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii
umane, devine idealul explicit al noii religii. Se urmăreşte perfectarea în om a
dimensiunii îndumnezeirii; este vorba de reconstrucţia omului, înţeles ca structură
inseparabilă fizic şi sufletesc. Hristos nu este un simplu învăţător de lege sau un
profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă, prototipul de perfecţiune al
creştinismului.
Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă
referinţă la sursa primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera
originea şi judeca autenticitatea şi credibilitatea.
Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o
ruptură, o separare, o distanţare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în
care s-a produs această reuptură şi a apărut această distanţare. Important este că
toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau
restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de
“religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-şi originea în latinescul re-ligo, re-
ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoşii noştri latini ştiau că scopul
religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o anumită
soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi divinitate şi
pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască
Page 5 of 77

6. esenţa unei anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă
rezolvarea acestei probleme, deoarece aceasta formează inima religiei.
Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă
această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care
o definesc esenţialmente.
Orice om care simte în sine aspiraţia după divinitate, care doreşte să
descopere adevărul, să intre în contact cu forţa divină şi să stabilească o relaţie
bună şi permanentă între sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluţia
adevărată la aspiraţiile şi dorinţele absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm
de multe religii, mişcări, asociaţii şi filosofii care îi promit astăzi omului adevărata
soluţie la aspiraţia către eternitate.
Omul întreprinde anumite acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la
Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Conform credinţei
creştine, toate încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârşi în deziluzie.
În cartea din Biblie numită Proverbe sau Pilde, înţeleptul împărat Solomon spune
că “multe căi pot părea omului bune, dar la urmă se văd că duc la moarte” În
Vechiul Testament îndemnul este : “Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi;
chemaţi-L câtă vreme este aproape”.
În Noul Testament , Iisus Hristos, Dumnezeu devenit om, spune despre sine:
“Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”
Aceasta este esenţa Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuşi în
persoana Fiului său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi
Iisus ne spune : ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine.”
I.2. Probleme
Cu toate că ameninţarea ca lumea să ajungă sub dominaţia Germaniei
naziste totalitare, a Italiei fasciste şi a Japoniei imperialiste s-a sfârşit odata cu cel
de-al doilea război mondial, în ţări din America de Sud, din Africa şi din Asia
forţele revoluţionare au adus la putere guverne totalitare de dreapta sau de stânga.
Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe individ de libertatea de exprimare şi de
Page 6 of 77

7. libertatea religioasă. Unele regimuri au refuzat să admită misionari creştini sau i-au
expulzat. Mulţi membrii ai clerului romano-catolic au înfruntat deschis guvernele,
adeseori marxiste, în încercarea de a pune capăt opresiunii şi de a înfiinţa guverne
noi. Teologia eliberării, care a apărut în America Latină pretinde a fi bazată pe
Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluţiei pentru încetarea
opresiunii.
Comunismul totalitar a fost şi încă este în unele ţări o ameninţare majoră la
adresa creştinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului
Roman şi cu ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este
numai un sistem social şi politic. Datorită mesajului său despre oameni uniţi ce
caută o ordine mai bună în lume, ordine a cărei venire este, în gândirea lor, tot atât
de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în fiecare zi, comunismul are
deasemenea conotaţii religioase. Datorită premiselor sale materialiste şi atee, când
ajunge la putere, comunismul se opune creştinismului. Conducătorii din ţările
comuniste persecută Biserica naţională în mod deschis sau pe ascuns.
O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creştină este creşterea
imoralităţii sexuale, a alcoolismului şi consumului de droguri, a ratei divorţurilor şi
a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, precum şi diminuarea tonului moral
al unor programe de radio şi televiziune. Toate acestea ameninţă în aceeaşi măsură
şi stabilitatea familiei ca instituţie socială.
Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaşte deasemenea un
declin.
Vârsta medie a delincvenţilor a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a
delictelor sunt comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a
populaţiei din întreaga lume de la sat la oraş a condus la înstrăinarea populaţiei de
Biserică şi de comunitate. Viaţa în suburbii tinde să izoleze şi să separe oamenii de
problemele urbane. Faptul acesta creează delincvenţa, crima, supraaglomerarea la
periferii şi, până recent, migrarea clasei de mijloc spre suburbii.
Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, de a face din ea o
parte a culturii constituie o ameninţare la adresa creştinismului dinamic.
Page 7 of 77

8. Religia civilă, poate degenera într-un mixaj de fals patriotism cu o etică
denaturată şi o teologie naţionalistă, fapt ce ar lega Biserica de Stat şi ar face ca
aceasta să-şi piardă respectul celor ce au cu adevărat nevoie de ajutorul ei.
I.3. Perspective
Care sunt perspectivele pentru un creştinism pus în faţa acestor probleme ?
Cercetătorii istoriei Bisericii pot observa că au existat şi alte epoci când aceasta a
fost confruntată cu probleme, dar a reuşit să reziste perturbaţiilor grave cauzate, de
exemplu, de arienii eretici, de invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de
ameninţarea islamică începând cu secolele al VII-lea şi al VIII-lea.
Repetarea permanentă a trezirilor şi a revigorărilor spirituale în ţările de pe
coastele Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească
propriei sale generaţii. Deşi revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe
continentul european sau din America nu fac parte din scena contemprană, în
secolul nostru, renaşterea interesului pentru teologia biblică duce la dezvoltarea
unei lucrări de învăţare în Biserică prin accentuarea unei teologii biblice sănătoase
în societate.
I.4.Creştinismul ca trăire
Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om
trebuie să aleagă pentru sine. În creştinism, înţeles în esenţa lui, copiii nu pot să
moştenească religia părinţilor lor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii şi să
le prezinte convingerile lor religioase şi să le imprime de mici respectul pentru
Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie şi este a copiilor când aceştia ajung la vârsta
la care sunt capabili să formuleze propriile lor judecăţi şi opinii. Faptul că fiecare
generaţie alege pentru sine expică de ce există atâtea oscilaţii în dezvoltarea
spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte aproape de Dumnezeu,
dar de multe ori, datorită faptului că aceste generaţii nu au ştiut cum să-şi transmită
copiilor credinţa şi experienţa spirituală ele au fost urmate de epoci de declin.
Page 8 of 77

9. Adeseori trebuie ca o întreagă generaţie să experimenteze falimentul unei
vieţi lipsite de Dumnezeu pentru ca una nouă să redescopere adevărul Evangheliei
şi pe Creator.
Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul
omului este de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu
are cu ce să-şi ascundă lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai
unor sisteme de gândire, ai unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte din
copilărie, fără voia noastră. Marxismul a încercat să ne convingă că baza produce
suprastructura , că ideile, concepţiile, legile, credinţele sunt produse de factori
economici şi sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile, concepţiile, credinţele
care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul
de societate pe care le creem şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi. Ce
spune de fapt creştinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care
le promite eliberare şi iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor
care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt nevoia de
iertare. Dacă individul îşi dă seama că există o lege morală reală şi o forţă în
spatele legii , şi că din momentul în care acea lege a fost călcată şi s-a făcut
duşmanul acelei forţe, din acel moment începe creştinismul să aibă sens pentru el.
Aşa cum cei bolnavi îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au
nevoie de doctor, când cineva înţelege condiţia umană din perspectivă creştină,
atunci începe să înţeleagă despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a
modului în care s-a ajuns în starea actuală, în care oamenii urăsc şi iubesc în
acelaşi timp bunătatea. Creştinii spun cum cerinţele legii despre care am menţionat
au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu a devenit om ca să-l
mântuiască pe om de dezaprobarea divină.
Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are
loc un război, dar consideră că este un război între forţele divine, ale binelui şi cele
ale întunericului, ale răului. Dumnezeu a creat fiinţe care au voinţă liberă, aceasta
însemnând că pot alege binele sau răul.
Page 9 of 77

10. Voinţa liberă este cea care face posibil răul, dar este şi singura care face
posibilă o dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjeşte. Fericirea pe
care Dumnezeu a conceput-o pentru fiinţele umane, forme superioare de viaţă, este
fericirea de a-L cunoaşte pe El.
Omul decide el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale proprie
făcând abstracţie de Dumnezeu. Folosirea voinţei independente de Dumnezeu este
numită păcat. Orice păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de
Dumnezeu şi devine o barieră care face imposibil accesul omului spre Dumnezeu.
Omul nu se poate salva pe sine neputând rezolva problema separării de
Dumnezeu. Din perspectiva creştină, păcatul este o problemă prea gravă pentru ca
el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o problemă gravă pentru că
decizia omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acţionat în patru sfere
care îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui
Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea şi justiţia sa trebuia
aplicată.
Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa
nepedepsit păcatul. În al doilea rând, păcatul fiind opţiunea omului de asculta de
Satan, metamorfozat într-un şarpe, Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra
omului; omul nu-şi mai aparţine lui însuşi; atâta timp cât omul este sub păcat, el
este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe
om.
Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a spus
un adevăr, l-a avertizat de consecinţele actului său: în ziua aceea, spiritul omului,
care avea în el capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a
atrofiat. Omul devine astfel mort din punct de vedere spiritual şi un mort nu se
poate ajuta pe sine. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut
rob. Omul nu este liber să păcătuiască- el este un sclav care execută şi constată că,
atunci când vrea să iasă din robie nemaicomiţând anumite păcate, nu este în
măsură să se elibereze pe sine.
Page 10 of 77

11. Datorită acestor consecinţe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu
poate rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în
această lume pe Fiul său, care s-a făcut om, s-a identificat cu condiţia umană, a luat
asupra sa păcatele omenirii şi a murit pe cruce pentru ele.
Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, în locul
oamenilor, a ispăşit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu. Fiul lui
Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere
menţionate : întâi a împlinit justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi,
în al doilea rând a anulat dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor
lor; după aceea, prin învierea sa din morţi, a dat viaţă nouă celor morţi în păcatele
lor şi în al patrulea rând, sângele –simbol al jertfei şi al ispăşirii la poporul evreu-
lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă şi spală păcatele omului, eliberându-l de
robia păcatului.
Creştinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea
noastră de gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ?
Când îl contrazicem pe Dumnezeu ne contrazicem însăşi forţa care ne face capabili
să ne contrazicem. Dumnezeu, conform Bibliei, consideră că această stare de
război din univers este preţul care merită plătit pentru voinţa liberă, că merită să
creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care creaturile pot face bine
sau rău şi în care se poate investi ceva important.
Crezul creştin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o
relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul
în care a făcut aceasta ţin de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia
toţi creştinii sunt de acord este că moartea lui Hristos este singura eficientă în a
rezolve problema păcatului. Ni se spune că Hristos a fost omorât în locul omului,
că moartea lui a spălat păcatele omenirii şi că prin moartea lui a înfrânt însăşi
moartea. Aceasta este formula, acesta este creştinismul. Mântuirea de natura
păcătoasă se face prin credintă: “ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.
Page 11 of 77

12. Când creştinii spun că viaţa lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva
mintal sau moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos
este în ei”, aceasta nu este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl
imită, ci că Hristos acţionează direct prin ei, că toată mulţimea de creştini formează
organismul fizic prin care acesta acţionează.
I.5. Moralitatea creştină
Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli
morale şi de idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că
perfecţiunea morală este un ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această
persepectivă, orice gen de perfecţiune este un ideal pentru oameni: nu putem fi
studenţi perfecţi, profesori perfecţi, politicieni perfecţi şi nici nu putem face lucruri
perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect drepte. Dacă se spune că un om
are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă
acelaşi obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic să se
spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu
idealuri înalte”, deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspiraţia spre
perfecţiunea morală este doar o dorinţă personală şi că ceilalţi oameni nu sunt
chemaţi, destinaţi să aibă acelaşi ideal.
Moralitatea creştină se referă la trei lucruri : la corectitudinea şi armonia
între indivizi, apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera
interioară a individului, şi , în cele din urmă, la scopul general al vieţii umane luată
în ansamblul ei. Sub impactul rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce
mai profunde ale stilului de viaţă, oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna
la primul aspect şi le uită pe celelalte două. Când oamenii spun că luptă pentru
standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta că trebuie să pledeze
pentru corectitudine în relaţiile dintre indivizi, categorii sociale, naţiuni. Este foarte
firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest mod, cu
relaţiile sociale, pentru că rezulatatele moralităţii se răsfrâng direct asupra stării de
fapt a unei societăţi.
Page 12 of 77

13. Aproape toţi oamenii sunt de acord, cel puţin teoretic, că fiinţele umane au
nevoie de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezenţelor
umane. Dar, deşi este firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră
despre moralitate se opreşte aici, am putea foarte bine să nu ne gândim la
moralitate.
Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce ţin de
interioritatea umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce
rost are să formulăm pe hârtie reguli despre conduita socială, când ştim că pornirile
instinctive, vilenţa, aviditatea, orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste
lucruri nu vor fi decât o iluzie, dacă altruismul şi curajul indivizilor nu vor face ca
orice sistem să funcţioneze într-un mod etic. Nu îi poţi face pe oameni buni şi
oneşti prin lege; şi fără oameni oneşti nu poţi avea o societate onestă, care să poată
oferi siguranţă indivizilor care compun. Acesta este motivul pentru care este
important să ne gândim la moralitatea interioară a individului.
Diferitele credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea ,
la prima vedere, foarte firesc, să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest
punct şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care oamenii sunt în general
de acord. Religia creştină conţine, însă, o serie de afirmaţii despre realităţi văzute
din alte perspective faţă de celelalte religii şi dacă ele sunt adevărate, atunci vor
conduce la un set de concluzii cu totul diferite.
Creştinismul afirmă că fiinţa umană va trăi veşnic şi afirmaţia aceasta poate
fi adevărată sau falsă. Există o mulţime de afirmaţii pe care nu ar trebui să le luăm
în considerare dacă am trăi numai şaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi
reanalizate dintr-o perspectivă a veşniciei. Condiţia umană se înrăutăţeşte treptat în
decursul a şaptezeci de ani şi s-ar putea ca ea să devină un iad absolut într-un
milion de ani; de fapt, dacă creştinismul este adevărat, iadul este tocmai termenul
tehnic corect pentru ceea ce va fi ea. Nemurirea mai cauzează o diferenţă, care,
tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii
trăiesc numai o perioadă de aproximativ şaptezeci de ani, atunci un stat sau o
civilizaţie care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă, mai
importante decât individul.
Page 13 of 77

14. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai
important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veşnică iar viaţa
statului sau a unei civilizaţii este numai o clipă în comparaţie cu cea eternă a
individului.
Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuţie toate cele trei
aspecte: relaţiile între oameni, lucrurile ce ţin de sfera interioară a fiecărui om şi
relaţiile dintre om şi forţa care l-a creat. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect
majoritatea oamenilor pot găsi puncte de congruenţă, diferenţele de păreri încep cu
al doilea aspect şi pot deveni grave din cauza celui de-al treilea. Atunci când ne
preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot identifica diferenţele principale dintre
moralitatea creştină şi cea necreştină.
Conform scriitorului creştin C.S. Lewisexistă şapte virtuţi umane. Patru
dintre ele sunt numite virtuţi cardinale şi sunt: prudenţa, cumpătarea, justiţia,
curajul, fiind recunoscute de majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc
creştinii şi sunt numite virtuţi teologice: credinţa, nădejdea, dragostea.
Prudenţa este simţul practic obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este
rezultatul probabil. Creştinii nu au intenţionat niciodată să spună că omul trebuie să
rămână copil în ceea ce priveşte inteligenţa, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiţi blânzi
ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii”.
Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care şi-au schimbat
sensul în timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinenţă,
ci înseamnă să nu mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creştin poate să
găsească potrivit să renunţe la lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu
la căsătorie, la carne sau alcool, la anumite obiceiuri ce ţin de cultura timpului său,
dar în momentul în care el începe să spună că acele lucruri sunt rele în ele însele
sau când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le acceptă, el devine
intolerabil şi exclusivist.
Justiţia este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau
dreptate; ea include onestitatea, toleranţa, respectul promisiunilor, etc. Curajul
include două forme: curajul care confruntă pericolul şi cel care rezistă în momente
grele, dârzenia fiind un termen apropiat.
Page 14 of 77

15. Dragostea , în sens creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor,
ci a voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care ar
trebui să o avem şi faţă de ceilalţi. Când ne gândim la noi înşine, ne dorim, în mod
firesc, binele.
În acelaşi sens, dragostea creştină pentru aproapele este un lucru complet
diferit de afecţiune. În general, oamenii arată afecţiune doar pentru un număr
restrâns de alţi oameni. Este important să se ştie că, în creştinism, această afecţiune
nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un fapt. Desigur, ceea ce putem
face cu această atitudine, predispoziţie, poate fi un lucru păcătos sau virtuos.
Diferenţa dintre un creştin şi un necreştin este aceea că al doilea are numai
“afecţiuni “ sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creştinul încearcă să
trateze pe fiecare într-o maniera cât mai respectuasă şi plină de dragoste, descoperă
că îi simpatizează pe oameni tot mai mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea
imagina i-ar putea accepta. Lucrul cel mai important este că în creştinism, deşi
sentimentele oamenilor fluctuează, dragostea lui Dumnezeu pentru ei rămâne
constantă, neschimbată. Ea nu este micşorată de păcatele omului sau de indiferenţa
acestuia, şi în asta-i constă superioritatea şi autoritatea.
Speranţa sau nădejdea este una dintre virtuţiile teologice. Aceasta înseamnă
că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci
unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Atunci când creştinii au
încetat în mare măsură să se mai gândească la lumea de dincolo de aparenţă, numai
de atunci au devenit din ce în ce mai indiferenţi faţă de lume. Credinţa înseamnă a
accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Credinţa este arta de a
rămâne în lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda
emoţiilor schimbătoare. Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce îl determină
pe om să fie creştin sunt faptele bune sau credinţa în Hristos. Concluzia general
acceptată de creştinism este că singurul lucru care asigură mântuirea este credinţa
în Hristos şi din această credinţă se nasc, în mod inevitabil, faptele bune,
moralitatea creştină.
Page 15 of 77

16. 1.6. Etică şi moralitate creştină
Noţiunea de etică creştină nu este uşor de definit, deşi, de obicei, majoritatea
creştinilor maturi pot deosebi faptele etice de cele non-etice. O definiţie ar trebui să
facă o distincţie clară între etica laică şi cea creştină. Ea trebuie să facă ,
deasemenea, deosebirea între etică şi morală.
În viziunea laică, etica este o combinaţie între corectitudine şi respectul faţă
de legile comunităţii, modelate discret de Cele Zece Porunci. Etica creştină, însă,
se ridică la un nivel superior, bazându-se pe Scriptură – Legea lui Moise, Predica
de pe munte, Epistolele apostolului Pavel. Deşi atât de pretenţioasă, etica creştină
devine accesibilă prin harul şi dragostea divină, aşa cum cred creştinii.
Prin ce se deosebeşte etica de moralitate ? Termenii sunt similari ca origine.
Cuvântul “etică” provine din grecescul “ethos” care însemna obicei. Echivalentul
latin “mormos” are acelaşi sens ca şi cuvântul grecesc şi reprezintă rădăcina
cuvântului românesc “moralitate”. Aceasta nu înseamnă că etica este un studiu al
purtării obişnuite în diferite situaţii, ci, mai degrabă, al purtării cuviincioase în
diferite situaţii. În timp ce etica stă la baza acţiunilor noastre, moralitatea este
acţiunea însăşi. Etica poate fi privită ca un proces psihic şi spiritual. Moralitatea
este împlinirea premiselor eticii. Etica are de-a face cu aspiraţiile noastre, cu
scopurile şi părerile noastre despre ceilalţi, dar moralitatea decide asupra
manifestărilor lor, în funcţie de situaţie. Cu alte cuvinte, o persoană cu standarde
etice înalte poate avea uneori carenţe în ceea ce priveşte moralitatea şi viceversa, o
persoană cu principii etice neprietenoase poate avea o purtare morală în unele
situaţii.
Încercarea de a elabora o definiţie a eticii creştine a produs câteva observaţii
interesante în rândul experţilor în etică. Norman Geisler, de exemplu, afirmă că
“normele sau regulile sunt inevitabile şi esenţiale într-o etică adevărată” .
“Inevitabile” pentru că sunt necesare pentru a evalua ce se înţelege prin “bine” şi
“mai bine”, şi “esenţiale”, pentru că trebuie să existe modalitate de exprimare a
conceptului eticii. Henlee H. Barnette vede rolul eticii în definirea “binelui
suprem” şi în determinarea naturii şi a scopului planului lui Dumnezeu în acţiunile
oamenilor.
Page 16 of 77

17. Specificul eticii creştine constă în iubirea dezinteresată, neegoistă: “
Psihologii şi psihiatrii neagă dragostea dezinteresată pentru că ei tind să abordeze
problema din latura umană. Din perspectiva divină, teologul vede un tip deosebit
de iubire, o iubire care nu este în totalitate raportată la datoria faţă de sine. Acest
tip de iubire este rezumat de Iisus în Evanghelia după Ioan 13: 34 : « Vă dau o
poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi
unii pe alţii.» Specificul eticii creştine este că cei ce se numesc creştini se iubesc
unii pe alţii, nu cum se iubesc pe ei inşişi ci aşa cum îi iubeşte Hristos.”
“Rolul eticii este descriptiv şi imperativ” observă Philip E. Hughes.
“Domeniul eticii este cel al datoriei şi al obligaţiei, căutând să facă distincţie între
bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între responabilitate şi iresponsabilitate.
Faptul că standardele etice sunt considerate importante atât de laici cât şi de
creştini nu este pus la îndoială. Prezenţa poliţiei şi a tibunalelor în lume
mărturiseşte preocuparea deosebită faţă de ceea ce este drept şi cinstit într-o
societate…Totuşi ar fi o greşeală să susţinem că etica creştină şi cea laică sunt
identice ca principiu, din simplul motiv că amândouă se ocupă de decenţă şi
corectitudine şi sunt împotriva nedreptăţii.”
Pe de altă parte, mulţi oameni practică şi cred în etica de situaţie, apelând la
ea mai degrabă în particular decât în general; astfel, etica are înţelesuri diferite
pentru persoane diferite.
De ce pentru creştini este necesar studiul eticii creştine? Se pot găsi câteva
motive principale :”Orice creştin are nevoie de o bază solidă pentru a duce o viaţă
de creştin adevărat. Iisus Hristos a spus că cel ce aude şi împlineşte învăţăturile
sale este ca un om care şi-a zidit casa pe stâncă, fiind astfel gata să înfrunte orice
furtună.” (Evanghelia după Matei, 7/24-25)
A studia etica înseamnă a studia Scriptura. Studiul originii legilor civile şi
morale duce la studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel se urmează exemplul celor
din Berea care “au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare
zi ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa”. (Faptele Apostolilor 17/11)
Page 17 of 77

18. Din perspectivă creştină, autocritica este sănătoasă. A-ţi revizui propria etică
este mai important decât supravegherea unor simptome canceroase. Aceasta, din
punct de vedere moral, menţine în viaţă.
Studiul eticii creştine presupune parcurgerea următoarelor subiecte: baza
Celor Zece Porunci, legea mozaică şi învăţăturile Vechiului Testament, atmosfera
rafinată a Predicii de pe munte, a pildelor şi învăţăturilor lui Iisus şi îndemnurile
din epistolele apostolului Pavel. Creştinii consideră, însă, că dragostea divină este
esenţială pentru a experimenta etica lui Dumnezeu. Aceată dragoste trebuie să
izvorască din Dumnezeu, care “ne-a iubit întâi” ; ea trebuie să cucerească inima
creştinului, care îl va iubi pe Dumnezeu atât de mult încât nu Îl va putea împovăra
cu dorinţe deşarte. Apoi intervine dragostea faţă de oameni care este
subconsecventă iubirii de Dumnezeu.
De fapt, Biblia spune că este imposibil să-l iubeşti pe Dumnezeu şi totodată
să-l urăşti pe fratele tău. În final se ajunge la dragostea de sine, adică respectul de
sine, sau mai corect spus, acea umilă apreciere a valorii personale, câştigată la
Calvar.
În Vechiul Testament, profetul Ieremia explică foarte clar că originea
conduitei etice este în Dumnezeu: “ cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi
Mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul, care fac milă şi judecată pe pământ! Căci
în asta găsesc plăcere Eu, zice Domnul.”Sunt prezentate cele trei mari atribute ale
lui Dumnezeu, care se reflectă în orice conduită etică: dragostea lui Dumnezeu,
care depăşeşte înţelegerea omului, dreptatea divinităţii garantată şi echilibrată şi
credincioşia , care înseamnă a face ceva în modul potrivit şi la momentul potrivit.
Etica laică este un produs al personalităţii fiecăruia, este ceea ce numim
“etica unei generaţii”. Astfel se dezvoltă acel gen de moralitate care izvorăşte
dintr-o conştiinţă limitată. Fiecare are propriul său cod de valori, influenţat de
aspectele morale contemporane. Creştinismul consideră că natura umană este într-o
continuă degradare morală determinând şi scăderea standardelor etice sociale. Într-
o discuţie cu unul dintre liderii religioşi şi în acelaşi timp învăţător în Israel, Iisus a
explicat dinamica schimbării necesare fiecărui om, chiar şi a celui moral: “
naşterea din nou”.
Page 18 of 77

19. Această schimbare radicală începe cu smerenie şi căinţă, o trecere de la o
viaţă veche, sub semnul păcatului, la una nouă, înnoită prin credinţă în jertfa de la
Calvar.
Un impact important în viaţa creştinului este reprezentat de Cele Zece
Porunci. Deşi au fost date poporului Israel pentru a-l ajuta să-şi păstreze relaţia cu
Dumnezeu, Cele Zece Porunci sunt valabile şi pentru creştini. Un studiu al Celor
Zece Porunci poate scoate în evidenţă calităţi care lipsesc celorlalte coduri etice
sau principii morale. Printre caracteristicile unice se numără următoarele:
Cele Zece Porunci, date de Dumnezeu, sunt la fel de importante pentru evrei
ca şi Predica de pe munte a Fiului lui Dumnezeu pentru creştini.
Cele Zece Porunci sunt concise dar cuprinzătoare; ele reflectă autoritatea
divină şi nu doar idealismul uman. Posedă o calitate eternă, o grandoare deosebită,
chiar dacă aparţin istoriei străvechi.
Cele Zece Porunci sunt strâns legate între ele. De fapt, este aproape
imposibil să încalci o singură poruncă separat de celelalte. În Noul Testament, în
Epistola apostolului Iacob 2/10 se spune : “cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-
o singură poruncă se face vinovat de toate”, Iacob dorind astfel să evidenţieze
diferenţa dintre lege şi reabilitarea prin har.
Cele Zece Porunci se aplică tuturor popoarelor, tuturor culturilor, din toate
timpurile. Dacă primele cinci se referă la îndatoririle rasei umane faţă de
Dumnezeu (ascultarea de părinţi a fost considerată ca făcând parte din ascultarea
faţă de Dumnezeu), următoarele cinci vizează îndatorirea umanităţii faţă de sine.
Cele Zece Porunci merg mai departe de aspectele morale şi exterioare ale
comportamentului cuviincios. Aşa cum arăta Henlee Barnette, în prezentarea eticii
creştine, “respectul pentru părinţi, pentru personalitate, căsătorie, proprietate şi
adevăr sunt obligaţii etice distincte ale Celor Zece Porunci”.1
O scurtă trecere în revistă a Celor Zece Porunci va pune în evidenţă atât
aspectele lor etice cât şi practice.
1
Henlee H. Barnette, “Introducing Christian Ethics”, Edit. Broadman Press, Nashville, 1961, pag.25.
Page 19 of 77

20. “Să nu ai alţi dumnezei înafară de mine” (Exod 20/3). Există un singur
Dumnezeu şi El trebuie să fie stăpân al inimii umane. A te preda lui Dumnezeu în
totaliate constituie baza credinţei creştine adevărate. În mod practic, această
poruncă precizează că trebuie să se manifeste respect şi faţă de toate autorităţile :
părinţi, guvern, etc. Viaţa de familie şi relaţii interumane ale creştinilor trebuie să
reflecte respectul faţă de conducători.
“Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20/4). Nu este acceptat un înlocuitor
material pentru prezenţa divină. Dumnezeu i-a interzis naţiunii Israel să se închine
altor dumnezei şi idoli pentru a sluji unui singur stăpân, a nu participa la două
lucruri contradictorii. Sinceritaea, fermitatea, asumarea responsabilităţii pentru
decizia luată, chiar dacă acest lucru ar genera un conflict, sunt forme de
angajament personal.
“Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeul tău” (Exod 20/17). Aşa
cum nu este permis să batjocoreşti natura divină modelând o imagine a acesteia, nu
este permis să se rostească numele sfânt în mod necugetat, căci numele lui
Dumnezeu reflectă natura şi caracterul său. Această poruncă se referă la folosirea
comunicării eficiente, atât verbale cât şi nonverbale. Ambiguitatea, ascunderea
adevărului, tăinuirea lui pot afecta negativ alţi oameni.
“Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti” (Exod 20/8). Acesta este
exemplul perfect al eticii muncii. Dumnezeu a lucrat şase zile la construcţia
universului şi apoi s-a odihnit o zi. Poporului său i s-a poruncit să facă la fel, să-şi
organizeze munca în aşa fel încât să nu lase nimic nefăcut şi să fie liber să se
închine în a şaptea zi. Munca, odihna şi recreerea trebuie să-şi aibă locul lor. Pe
vremea Revoluţiei Franceze, s-a introdus săptămâna de lucru de nouă zile, cu o zi
liberă, dar din nefericire, animalele de povară nu au rezistat regimului de muncă.
Este important şi pentru om să aibă un echilibru în activităţi şi să-şi planifice
eficient timpul, în funcţie de priorităţi.
Page 20 of 77

21. “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20/12). Dumnezeu a creat
familia. El este prototipul, Tatăl respectat, iubit, ascultat. Această poruncă, adesea
ignorată de cei cu standarde etice aparent înalte, este unică prin promisiunea
longevităţii. Trebuie să fie respectaţi cei vârstnici datorită experienţei şi
înţelepciunii lor.
“Să nu ucizi” (Exod 20/13). Dumnezeu este cel ce dă viaţa; păcatul cel ce
aduce moartea. Dumnezeu a suflat în nările lui Adam “suflare de viaţă” (Geneza
2/7). Este imposibil să distrugi făptura creată după chipul şi asemănarea divină fără
să dai socoteală creatorului ei (Geneza 9/6). Această faptă atrăgea după sine
pedeapsa capitală în vremea lui Moise. Respectul faţă de viaţa umană exclude orice
fel de rasism şi discriminare; înseamnă respectarea dreptului de a trăi. Viaţa
oricărei persoane are o valoare în sine şi implică nu numai respect în domeniul
fizic, ci şi în cel emoţional şi spiritual. Acest lucru este valabil şi pentru copiii
nenăscuţi, care sunt fiinţe umane vii şi au anumite drepturi.
“Să nu preacurveşti” (Exod 20/14). Adulterul, în ciuda climatului moral
permisiv de azi, rămâne o ofensă teribilă la adresa individului, a societăţii şi a lui
Dumnezeu. Acest păcat atrage după sine încălcarea a nu mai puţin de şase porunci
: prima (să nu ai alţi dumnezei), a cincea (necinstirea părinţilor), a şaptea
(adulterul), a opta (furtul), a noua (minciuna) şi a zecea (pofta). Din perspectivă
creştină, familia este instituită de Dumnezeu. Adulterul răneşte, desconsideră
demnitatea umană, presupune încălcare unor jurăminte şi pune în pericol siguranţa
familiei.
“Să nu furi” (Exod 20/15). Această interdicţie nu se referă numai la fapta de
a-ţi însuşi în mod necinstit bani sau obiecte materiale ci are şi alte implicaţii etice.
“Să nu furi” onoarea, reputaţia, afecţiunea, încrederea, timpul altcuiva, orice ce nu-
ţi aparţine de fapt. Respectarea proprietăţii este un drept de bază al omului, dar şi o
obligaţie.
Page 21 of 77

22. Prin proprietate nu se înţeleg doar bunuri în folosinţă, ci poate reprezenta şi
capacităţile, aptitudinile pe care le deţine cineva. Se poate fura timp, atunci cănd se
amână ceva, încredere, atunci când nu sunt respectate promisiunile, potenţial,
atunci când nu se valorifică talentele şi aptitudinile celor subordonaţi.
“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20/16).
Această poruncă interzice în mod explicit afirmaţiile false despre caracterul sau
acţiunile altei persoane. Dar, ca în vremea lui Iisus, se pune întrebarea justificată :
“Cine este aproapele meu?” Răspunsul lui Iisus nu poate fi altul decât acela ca
orice om, chiar şi un necunoscut, trebuie privit ca pe aproapele tău. Porunca nu
menţionează şi alte tipuri de minciuni, dar pornind de la ea, se va interzice
minciuna în general. A fi recunoscut ca o persoană care spune adevărul în orice
situaţie înseamnă a fi o persoană cu principii morale înalte. A nu minţi nu
înseamnă doar a nu spune adevărul, ci şi a nu spune ceea ce este important.
“Să nu pofteşti“ (Exod 20/17). Dintre toate poruncile, aceasta intră cel mai
clar în categoria instrucţiilor pur etice; ea se referă nu la consecinţele păcatului ci
la rădăcina lui afectivă, inima omului. Şi indiferent dacă această poftă duce sau nu
la faptă în sine, ea este interzisă pentru că acţionează în interiorul omului, lăsându-l
pe acesta frustrat şi nemulţumit, făcându-l să tânjească după lucruri pe care ştie că
nu le are şi ştie că n-ar trebui să le aibă. Porunca se referă la atitudinile şi
motivaţiile lăuntrice şi vizează lăcomia, ambiţia, călcarea altora în picioare,
răzbunarea, punerea de obstacole în calea altor persoane. Nu este vorba doar de
“poftirea” bunurilor materiale, ci şi de a înzestrărilor şi a posibilităţilor altora.
Legea lui Moise include 613 legi, 248 obligaţii şi 365 interdicţii- care se
încadrează în cinci categorii: penale, civile, familiale, de cult şi contabile (legile
definite ca legi de cult sunt cele care se referă la ritualurile de curăţire). Adesea,
legile au conotaţii mai degrabă etice decât implicaţii morale. Ele pot implica un
nivel înalt de conduită , chiar şi în împrejurări dificile, dar, în acelaşi timp, a nu te
ridica la nivelul de acţiune aşteptat este imoral.
Page 22 of 77

23. Pentru a ilustra acest lucru vom folosi trei exemple:
În Exod 21/2-6 se găseşte regula privind servitorul sau sclavul evreu
cumpărat de un alt evreu, care a servit cu credincioşie timp de şase ani. Aici intră
în discuţie calităţile desăvârşirii lui Dumnezeu: “milă, judecată şi dreptate”
(Ieremia, 9/24.).
Judecata dicta ca sclavul să fie eliberat după şase ani , dar dacă în timpul
serviciului i se dăduse o soţie, şi el îşi iubea stăpânul, atunci putea alege să rămână
în casa stăpânului împreună cu familia sa până la moarte. În acest caz, era adus în
faţa judecătorului unde i se găurea urechea, semn că rămânea rob de bună voie
pentru toată viaţa.
În Exod 21/35-36, dacă boul sau vita unui om lovea şi omora boul sau vita
altuia, animalul trebuia vândut, iar preţul împărţit între cei doi proprietari.
Animalul mort trebuia, deasemenea, împărţit. În felul acesta se evita încălcarea
principiilor etice: aranjamentul era echitabil pentru ambele părţi. Totuşi, dacă
proprietarul boului ştia că animalul era periculos şi ignorase acest lucru, el trebuia
să-l dea viu în schimbul celui mort, ca pedeapsă.
Următorul set de obligaţii apare în Exod 23/4-9:
“Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci
acasă”. Acesta era un act de dragoste faţă de urmaşi.
“Dacă vezi măgarul vrajmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe
lângă el, ci să-l ajuţi să ia povara de pe măgar”. Şi aceasta era o dovadă de
dragoste şi de empatie.
“La judecată să nu te atingi de dreptul săracului” Era exprimată, astfel, o
chemare la grijă şi compasiune pentru săraci.
“Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe
cel drept…”. Porunca împleteşte dragostea cu dreptatea.
“Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi
sucesc hotărârile celor drepţi.” Demnitarii trebuiau să fie incoruptibili şi corecţi în
deciziile lor.
Page 23 of 77

24. Scheletul Legii Vechiului Testament- poruncile, obligaţiile, judecăţile-
dovedeşte natura păcătoasă şi neevlavioasă a omului. În momentul în care omul
încalcă Legea, aceasta devine un blestem pentru oameni. În Noul Testament,
Hristos ia asupra sa blestemul Legii şi eliberează oamenii, plătind pentru păcatele
lor. Prin jertfa sa pe cruce , Iisus marchează un nou legământ, diferit de cel mozaic,
în care important este Harul. Legea poate fi descrisă, din această perspectivă, ca un
ghid menit să-i conducă pe evrei de-a lungul secolelor la Hristos.
Aspectele etice ale tranziţiei de la Lege la Har pot fi înţelese cel mai bine în
lumina învăţăturilor lui Hristos în Predica de pe Munte.
Cele Zece Porunci, exceptând învăţăturile Bisericii, sunt considerate baza
moralităţii şi vieţii corecte în societăţile considerate astăzi cele mai civilizate. Ele
pot fi găsite înscrise pe plăci în săli de judecată şi în alte clădiri publice; sunt
menţionate în mass-media, în probleme de morală şi etică.
În ciuda aportului moral şi etic pe care l-au adus Cele Zece Porunci, legile,
edictele, obligaţiile, perceptele, codurile şi textele juridice bazate pe ele, este
imposibilă garantarea unui comportament corect.
Aşa cum am menţionat mai sus, schimbarea Legii din Noul Testament în
Har, este cel mai bine evidenţiată în Predica de pe munte. Oferită de Iisus în
punctul culminant al popularităţii sale, ea reprezintă o prezentare sistematică a
celor mai importante elemente ale eticii creştine. În predică, Iisus a menţionat o
mare parte din învăţăturile pe care urma să le dea oamenilor în timpul vieţii sale pe
pământ. Bazat pe cele mai importante principii ale Legii, mesajul este preluat de
Matei şi Luca în Evanghelii.
Primele trei “fericiri” sunt concentrate asupra inimii omului. “Ferice de cei
săraci în Duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor”. Ei sunt cei ce se vor bucura de
slavă, spre deosebire de farisei şi cărturari pe care îi aşteaptă nefericirea pentru că
s-au lăudat cu realizările lor în împlinirea legii. A fi “sărac cu duhul” înseamnă a
nu fi mândru. Conform învăţăturilor biblice, neprihănirea face parte din standardul
etic al lui Dumnezeu, dar sursa ei trebuie să fie dragostea de Dumnezeu, nu
dragostea de sine.
Page 24 of 77

25. “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Hristos prezintă aici ideea
că a plânge pentru lucrurile care îl întristează pe Dumnezeu, care nu sunt conforme
cu sfinţenia înseamnă a te bucura în suferinţă alături de Hristos. Iisus nu fusese
încă crucificat, iar ucenicii săi nu înţelegeau suferinţa ca pe o virtute divină, ci ca o
pedeapsă pentru neascultarea Legii.
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Învăţătorii Legii, aflaţi
printre ascultători, nu au înţeles niciodată adevăratul sens al smereniei.
Moise fusese “un om foarte blând”, ulterior regii şi domnitorii israeliţi
nemaifiind recunoscuţi pentru blândeţea lor. Pentru cei care îl ascultau pe Iisus,
smerenia, în sensul de altruism umil, care nici nu se îngâmfă, nici nu se
autoumileşte, ci ţine de Dumnezeu, era un concept nou.
“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi ”.
Această sete este metafora unei vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, de ea
depinzând plinătatea spirituală şi experimentarea graţiei divine.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Un element
important al smereniei este mila. La prima vedere, mila pare străină Legii, şi totuşi
este ades menţionată, mai ales în Psalmi când Dumnezeu este descris ca “îndurător
şi milostiv”, fiind un element de bază al naturii divine. În Predica de pe munte,
mila este prezentată ca o necesitate etică pentru omenire.
“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Iisus
atrage din nou atenţia asupra naturii lui Dumnezeu, pentru că numai în El există
imaginea ideală a unei inimi curate. Aşa cum Dumnezeu este transparent în
privinţa eticii, puritatea inimii este o cerinţă pentru cei care vor să cunoască
revelaţia divină.
“Ferice de cei împăciuitori/ făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este
Împărăşia Cerurilor.” Aceste două “fericiri “ sunt pentru cei pacifişti şi pentru cei
persecutaţi pentru credinţa lor. Nu este vorba, însă de o pace politică sau socială, ci
de cea pe care o dă Hristos, prin credinţă, iar pacifiştii sunt cei care prin mărturia şi
prin viaţa lor aduc oamenii la această pace. O traducere modernă oferă un amănunt
semnificativ: “Fericiţi cei care se luptă pentru pace.”
Page 25 of 77

26. Obţinerea păcii este astfel un ţel, iar pacifistul, la fel ca arbitrul care
intervine într-un conflict, va fi persecutat chiar de către cei pe care încearcă să-i
ajute. Atunci când pacificatorul este atacat, această conduită etică solicită, în
numele păcii, o reacţie calmă.
Din perspectiva relaţiilor publice, semnificaţia luminii în creştinism implică
fapte sfinte făcute nu pe ascuns, ci în văzul tuturor. Sunt rare împrejurările în care
conduita etică trebuie ascunsă. Tocmai de aceea, o persoană etică devine ca o
“cetate aşezată pe munte”.
În ceea ce priveşte minciuna, Scriptura este limpede în legătură cu
comportamentul moral al omului. Tablele Legilor, pe care Dumnezeu le-a
încredinţat lui Moise precizează în a noua poruncă: “Să nu aduci mărturie
mincinoasă împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20/16) Hermeneutica bibilică
denotă că această poruncă cere sinceritate, respingerea duplicităţii, simulării şi
ipocriziei, interzice minciuna şi calomnia. Minciuna apare astfel ca neadevăr şi
constă în a spune falsul cu intenţia de a înşela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat
în ochii lui Dumnezeu.
Alături de minciună, şi alte acţiuni sunt interzise: jurământul strâmb
(Leviticul 6/3-8), jurămintele luate în grabă şi superficial (Leviticul 5/4),
răspândirea de zvonuri false (Exodul 23/1), cedarea în faţa presiunii mulţimii în
vederea aducerii unei mărtirii false (Exodul 23/2).
Minciunanu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al
ansamblului de păcate decalogale, consecinţele utilizării ei fiind la fel de grave ca
şi încălcarea oricărei alte porunci, căci “Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o
singură poruncă se face vinovat de toate!” (Iacov 2/10-11)
În Proverbele sau Pildele lui Solomon este amintit că “buzele mincinoase
sunt urâte Domnului “ (19-22) iar în Psalmi, regele David îndeamnă : “Fereşte-ţi
limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare !” (Psalmul 34/13). Biblia afirmă că
tatăl minciunii este Satan şi “ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui,
căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Evanghelia după Ioan 8/44 ). În schimb,
Iisus spune : “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine.” (Evanghelia după Ioan14/6)
Page 26 of 77

27. În cartea Geneza, se pot întâlni primele trei minciuni ale lui Satan pentru a-l
înşela pe om. Acesta le spune celor doi, Adam şi Eva, că nu vor muri dacă vor
mânca din Pomul Cunoaşterii (Geneza 3/4), că dacă vor face acest lucru vor deveni
ca Dumnezeu (Geneza 3/5 ), şi apoi le prezintă un adevăr trunchiat, pus într-o
lumină şi o interpretare false, deoarece ca urmare a actului lor, ştiinţa răului a
diminuat în om viziunea despre bine: dacă vor mânca din fructul oprit, ochii lor se
vor deschide şi vor cunoaşte binele şi răul. (Geneza 3/5). Universul creat de
Dumnezeu de la început a avut un cod etic. Prezenţa minciunii l-a transformat.
Minciuna îi afectează, în primul rând , pe cei ce o practică, ea fiind pentru
caracter ceea ce este rugina pentru fier şi mana pentru viţa de vie. Este, în acelaşi
timp, datorită faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o
alegere cât şi un viciu .
Pentru că Dumnezeu promisese un salvator încă de când Adam şi Eva
părăsiseră Raiul, un salvator văzut ca un al doilea Adam, Iisus a simplificat Legea
punând dragostea în centru ei, şi a redus cele şase sute treisprezece legi ale iudeilor
la cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele omului.
Conştient că Legea este imposibil de respectat în totalitate, Iisus spune
oamenilor că Duhul Sfânt poate da putere oamenilor care se lasă conduşi de El să
facă faptele pe care le dorea Dumnezeu atunci când a dat Legea.
Etica Vechiului Testament a dobândit o nuanţă pur teoretică, datorită firii
păcătoase poporul lui Israel nemaiputând îndeplini Legea.
Hristos a cerut un cod etic mai înalt decât neprihănirea aparentă a
învăţătorilor Legii şi a fariseilor. “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va
întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în
Împărăţia Cerurilor.” Comportamentul acestor oameni religioşi era bazat pe litera
Legii, pe forme exterioare de morală, în timp ce viaţa spirituală expusă de Iisus se
baza pe principiile din spatele legii, pe atitudinea afectiv-umană şi pe
intenţionalitate.
Page 27 of 77

28. În consecinţă, pentru credinciosul care ţinteşte să intre în ceruri, porunca “Să
nu ucizi” devine “Să nu urăşti”. Din perspectiva creştină, Legea este transformată
în Har, expresia dragostei divine. Manifestarea dragostei ridică standardele etice la
un nivel mai înalt.
Fiind nemulţumit de ţinerea formală a Legii, Iisus a condamnat
comportamentul fariseilor şi al învăţătorilor Legii, practicile religioase pentru care
erau lăudaţi şi apreciaţi de oameni în public.
El îi numeşte făţarnici pentru nevoia lor de a se face observaţi ori de câte ori
îi ajută pe cei săraci în sinagogă. Ei nu reuşesc să stârnească decât admiraţia
trecătoare a oamenilor. Este ceea ce numim, în termenii psihologiei sociale, un
altruism egoist.
Dacă scopul rugăciunii este de a impresiona audienţa, ea este o pierdere de
timp, pentru că nu se mai are în vedere scopul ei, ci efectul imediat asupra
oamenilor. Dar în ceea ce priveşte postul, pare a fi necesară o practică etică opusă
pentru ca cel ce-l practică să apară oarecum ipocrit : Iisus îi spune celui ce posteşte
să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa , ca să nu se observe şi să nu trâmbiţeze că
posteşte. Se poate aplica acest principiu tuturor manifestărilor exterioare ale
practicilor religioase.
Hristos aminteşte deasemenea câteva dintre preocupările şi nevoile de bază
ale oamenilor: hrana, imbrăcămintea, resursele financiare, perspectiva viitorului şi
abordarea lor din punct de vedere etic. Resursele materiale nu pot fi păstrate la
nesfârşit şi este destul de greu să protejezi lucrurile împotriva dezintegrării
naturale. Hristos nu spune că aceste lucruri sunt rele în sine; ele devin o problemă
atunci când realizarea pe plan material devine singurul ideal. A aprecia numai
venitul material, financiar, înseamnă, din perspectivă creştină, a umbla în întuneric
spiritual. Iisus dezvăluie, în aceeaşi manieră, amăgirea şi decepţia ce se ascund sub
masca religiei. El se împotriveşte tendinţei oamenilor de a se considera mai buni
decât semenii lor.
Esenţa comportamentului etic apare în ceea ce am putea numi “regula de
aur” a creştinismului : “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”
(Evanghelia după Matei 7/12).
Page 28 of 77

29. În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse marile principii creştine reflectând
spiritul Legii lui Moise. Standardele etice se pot schimba de la o generaţie la alta şi
de multe ori oamenii fac apel la o etică de situaţie care devine apoi un mod de
viaţă. Există, însă, chiar în comunităţile creştine tendinţa de a modifica normele de
conduită biblică şi de a acţiona intr-o manieră maleabilă, conform circumstanţelor.
David H.C. Read remarca următoarele: “Există o răspundere morală faţă de
istorie care afirmă că standardele bunicilor noştri merită respectate, dar nu
neapărat împlinite”.
GLOBALIZAREA - IMPLICAŢIILE EI ÎN VIAŢA RELIGIOS-MORALĂ
Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă
orto-doxă, aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra.
Încercările de definire din aceste perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi
încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristici argumentate şi realizate pe
infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de reuşită o
realizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001.
Autorul surprinde chiar din titlu esenţa influenţelor globalizării asupra naturii
umane afirmând că aceasta va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen
social total care sfidează toate paradigmele cunoscute,o gigantică mutaţie
civilizaţională traumatizantă la toate nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o
ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice, tradiţionale creştine şi occidentale
umaniste. [1]
Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea
distanţelor prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-
ul), interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce, integrarea pieţelor
[1] Arhid. Conf.dr. Ioan I.Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în “Biserică şi multiculturalitate în
Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.9
Page 29 of 77

30. financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele probleme globale,dezvoltarea de
identităţi transnaţionale,etc. [2]
În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi
va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în
întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi
inacceptabil. De aceea, în procesul naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale,
rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că întreaga umanitate va fi
beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa,
tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să
militeze pentru o globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor.
[3]
Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la
ştiinţă, ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe
dintre acestea, împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au
implicaţii profunde asupra vieţii religios-morale creştine, în special aşa cum o
înţelege ortodoxia.
Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de
armonizare a filosofiilor greceşti dualiste cu adevărul creştin revelat. Fiind o
cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire a mântuirii prin cunoaştere, noua
gnoză a apărut în mediile universitare americane de după al II-lea război mondial,
primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este analizată în cartea cu
acelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer.
Noua gnoză conţine în sine şi critici ale modernităţii antropocentrice,
neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi religia la organizarea socială
şi economică (cum face post – modernismul) afirmând că nicidecum nu se
învârteşte tot universul în jurul statului, sexului sau limbajului [4] , însă conţine
[2] Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002
[3] cf. Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului, mai 2002, la adresa de Internet
http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista
[4] Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.27
Page 30 of 77

31. (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel, neogosticii nu acordă locul
central în cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudine cinică,
pe care o au şi faţă de statul naţional [5] şi afirmând că simianul care s-a ridicat în
picioare a jucat în evoluţia vieţii spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus
Hristos. Pentru gnosticii de la Princeton Dumnezeu e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi
în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi în progresul lor biologic, însă
nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nu poate fi
îndumnezeită”, gnosticii de la Princeton aduc un argument solid în anularea rolului
naţiunilor (pentru că naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale progresului
biologic), deschizând sub aspect gnostic – religios drumul globalizării. Sub raport
moral şi din punct de vedere creştin argumentul e inacceptabil pentru că o astfel de
globalizare ca cea propusă de savanţii de la Princeton e afirmat deistă şi
neopăgână: „să lăsăm religiile să devină religioase, adică să se reîntoarcă la
păgânismul natural şi universal”. [6] Dacă gnosticii nu fac, în ciuda ironiei şi
spiritului cu care privesc lumea, decât să pregătească terenul pentru alte posibile
ideologii şi în special pentru un sincretism religios neopăgân (care de fapt şi există
deja dezvoltat din ideologia New Age), fizicienii merg ceva mai departe, teoriile
ultimelor decenii oferind nu numai premise ştinţiifice globalizării, dar încercând
să furnizeze suportul ştiinţific pentru concepţiile creştine. Ideea este că, în final,
scopul ascuns este tot minimalizarea până la anulare a dumnezeirii ca posiblitate a
omului în Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei spaţiului şi timpului.
Grefată pe ideea mistică orientală a unui Dumnezeu impersonal, care a devenit
paradigma ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-1970 şi ulteriori, au
lansat ipoteza „paradigmei vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă
de vibraţii. Planck şi teoria sa cuantică, principiul complementarităţii al lui Niels
Bohr, dualitatea corpuscul-undă a luminii definită de Louis de Broglie, principiul
de nedeterminare al lui Heisenberg, toate acestea au avut „bunul simţ” de a-şi
recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane pure) în explicarea
universului, limită pe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care
Dumnezeu dăruieşte şi omul se deschide darului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm
[5] Ibidem, p. 28
[6] Ibidem, p. 30-31
Page 31 of 77

32. şi Fritjof Capra, au dezvoltat ideologii scientiste care oferă cadrul ştiinţific ideal
globalizării. În volumul „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă o
concepţie holistă conform căreia omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul,
conştiinţa, printr-o gândire fragmentată din imposibilitatea de a privi întregul. De
fapt, lumea este o plenitudine indivizibilă în mişcare curgătoare, existând o ordine
implicită, invariantă la un nivel profund şi nemanifest al realităţii, care se exprimă
într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care omul şi cosmosul sunt
observabili ca proiecţii ale unui fundament comun. [7] David Bohm defineşte
lumea ca plenitudine, ca un întreg obţinut nu prin sumarea părţilor sale, ci el există
ca element prim, fundamental şi este logic şi ontologic anterior părţii. [8] Potrivit
acestei concepţii, gândirea şi viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentare la
plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia, într-un cuvânt societatea trebuie să fie
concepută nu ca o sumă de specialităţi şi domenii, ci gândită global, în diferite
moduri, dar ca o unică realitate. Astfel, realitatea trebuie abordată plenar, şi nu
fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite de relativitate şi de
mecanica cuantică, ambele conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca
un întreg indivizibil, ca o singură totalitate. Această nouă totalitate, Bohm o
numeşte Plenitudine Indivizibilă în Mişcare Curgătoare. [9] Conform acestei
interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoie de un limbaj de
explicitare total diferit de limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectul
exprimat prin substantiv este cel în care centrează vorbirea). Bohm numeşte acest
limbaj rheomod(de la Pantha Rhei – totul curge). [10] Fragmentarea prin limbă
(prin multitudinea de limbi existente) poate fi depăşită prin acest rheomod în care
accentul cade pe mişcare, pe acţiune, pe verb. Într-o încercare de amaneză ,
rheomodul propus de Bohm poate însemna modul de exprimare antebabilonic şi
prin aceasta este din nou autonom. Dacă fragmentarea este o consecinţă a încercării
de a vedea întregul fără Dumnezeu, aşa cum şi Bohm propune în capitolul 7 al
lucrării sale: „Universul care se înfăşoară şi se desfăşoară şi conştiinţa”, şi anume
un întreg în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordine implicită conţinând şi
[7] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49
[8] Ibidem, p. 17
[9] Ibidem, p. 47-50
[10] Ibidem, p. 71-76
Page 32 of 77

33. conştiinţa (materia şi conştiinţa au un fundament comun al ordinii implicite, de
dimensiune mai înaltă), în mod clar rheomodul ca limbaj nu poate exprima
totalitatea decât tot în afară de Dumnezeu pentru că este (aşa cum îl defineşte
Bohm) un limbaj care exprimă un acelaşi raport faţă de mişcare în general,
ridicarea lumii în conştienţă, ceea ce propunea şi filozofia greacă. Bohm
exemplifică asemănarea ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde
verbul era primordial, forma tuturor cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină
verbală, spunând că un nou mod al limbii este necesar pentru această nouă viziune
holistă (noi am spune globală) asupra lumii în mişcare. Dar dacă sensul iniţial era
acţiunea, mişcarea, fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că sensul
mişcării omenirii era fundamental greşit, orientat spre om, autonom. Sensul
curgerii plenitudinii indivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este
din nou fundamental greşit, orientat din nou spre o globalitate, o plenitudine fără
Dumnezeul cel personal al creştinismului. Că este aşa, o demonstrează şi
interpretarea dată rheomodului de traducătorul cărţii lui Bohm, eruditul fizician şi
filozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al acesteia. Acesta,
concluzionând aserţiunile privind rheomodul, afirmă că limba transformată (noul
mod al limbii propus de Bohm) va conţine un cuvânt unic, universal (în viziunea sa
o „interjecţie plenitudinară”), idee care a existat încă de la Platon, conform căreia
în fond toţi spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit. [11]
În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care
s-a întrupat în persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment
unicul limbaj universal posibil este acesta.
Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel
ontologic fundamental (ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele
moduri de orga-nizare a lumii (ordinea explicită), determinând devenirea întregii
lumi. Neexistând particule separate, lucrurile se implică continuu unele în altele
într-o ordine a întregului primordial, nedivizat (plenitudine). Această paradigmă
(mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa unei dinamici
[11] Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit., p.23
Page 33 of 77

34. permanente spre constituirea de noi totalităţi [12] , fiind prin aceasta un solid
argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) în favoarea globalizării lumii.
Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi
mistica indiană (hinduistă) afirmând că misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi
concluzie […] că Brahman, absolutul obiectiv şi Atman, absolutul subiectiv sunt
identice. [13] Acest lucru de-monstrează plierea unei părţi a fizicii actuale pe
panteismul oriental şi faptul că noua paradigmă a totalităţii în mişcare, a ordinii
totale implicite explicitată în existenţa lumii care denunţă atât materialismul cât şi
idealismul ca unilateralităţi ( aici negreşind, dar ele sunt unilateralităţi din alt punct
de vedere) şi care consideră creştinismul ca reprezentare reducţionistă a lumii şi
vieţii, constituie în sine o mare înşelare. Fiind cuprinsă în mai sus discutată Gnoză
de la Princenton, această nouă paradigmă a totalităţii, prin panteismul evident pe
care îl include, indică în mod cert faptul că viziunea globalistă a lumii ce se
prefigurează având-o ca suport ştiinţific şi ideologic, este în esenţa ei anticreştină şi
prin aceasta sortită eşecului, în perspectiva ortodoxă a soteriologiei. Acest adevăr
este exprimat nu numai de teologi, ci şi de fizicienii de formaţie creştină. Astfel
Horia Roman Patapievici, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de interpretarea
cuantică a eshatologiei creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în
cartea Physics of Immortality (1994) afirmă că principiul antropic (conform căruia
universul evoluează în sensul pe care îl dă viaţa umană), combinat cu definirea
omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi dezvoltând teoria plenitudinii
vieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării trupurilor la
finalul timpurilor şi astfel afirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza
realizărilor fizicii actuale. Argumentând ştiinţific învierea de obşte, Tipler afirmă
că „nu are ce face cu ipoteza Hristos”. Recunoscând totuşi că teoria lui Tipler e
mai mult o speculaţie, Horia Roman Patapievici “aşează” cumva lucrurile la locul
lor, exemplificând singura atitudine posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa
problemelor lumii (dacă este corect faţă de propria conştiinţă), prin afirmaţia : “În
[12] Adrian Lemeni, art.cit., p. 75
[13] Fritjof Capra, Taofizica, Editura Tehnică 1995,p. 225, în Adrian Lemeni, art.cit, loc.cit.
Page 34 of 77

35. ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacă Hristos ar fi doar o ipoteză”.
[14]
GLOBALIZARE ŞI RELIGIE
Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii
globalizării au fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua
conştiinţă religioasă. Materialele privind noul sincretisn religios concretizat în
mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate. Aplicând domeniului religiei
concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării
au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este
orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia
umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă , Înviere şi
Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus
Hristos. De aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument
religios posibil al unei unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost
deturnată de la sensul ei şi condusă spre mondializare sub toate aspectele,
alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost deturnată.
După ce timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi
inchiziţiei catolice, prin laxitatea iezuită care justifica până şi crima, creştinismul
tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de occident) a fost „pus la zid” ca incapabil
să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă temporală de cinci sute de
ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăcirii
acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor
globale ale umanităţii, în ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se
pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fără Dumnezeu). Pentru a
mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă o
alternativă religioasă unică, sub forma dumnezeului impersonal al hinduismului,
numit diferit în funcţie de necesităţi.
[14] Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232
Page 35 of 77

36. În „Ortodoxia şi religia viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest
lucru, făcând o radiografie completă a fenomenelor religioase ale Occidentului de
după anii 60. Religia universală a lumii globale va fi (şi este deja în occident şi nu
numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou creştinism. Un exemplu de nou
creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă să aplice
un jargon creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-
yoga [15] , rezultatul fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici
universale:
1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care
oferă alternative satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care
presupune un pragmatism extrem, atrăgător prin iluzia autodesăvârşirii prin
cunoaşterea iniţiatică.
2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei
deve-nirii (autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la
evoluţia spirituală propusă de hinduism, această caracteristică vine şi în
întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii în mişcare continuă.
3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”,
afirmă Vivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în
spaţiul religios American. „Noi ştim că toate religiile […]sunt diferite încercări ale
sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceea noi ne contopim cu fiecare
religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alături de
zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu creştinii” [16] . Absolutul nu presupune
o relaţie personală cu Dumnezeu şi de aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în
globalism, ca prim pas în eliminarea lui completă din conştiinţa umană.
4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi
femeilor de cele mai diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului”
nesatisfăcut de individualismul sectar şi formalismul catolic, prin anomalii
[15] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p. 54
[16] Ibidem, p.50
Page 36 of 77

37. sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină” practicată cu
atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care,
agitând cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi
al Născătoarei de Dumnezeu, reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar
internaţională, a omului pentru care „scopul scuză mijloacele” şi pentru care
satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.
5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din
nefericire acesta nu este creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc
sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu este simbol, şi numele, care e în afară de
sunet”. [17]
Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă (acest urcuş
duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e
predicat de întreaga literatură patristică) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu
Hristos cel Veşnic prezent, în Euharistie.
În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a
globalizării. Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut
toate ideile religioase, de la păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo,
de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicile exerciţiilor spirituale importate în
Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental (considerat
aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu
creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New
Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II
(de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals
spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii
omului prin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate
puterile magice dobândite în urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca
dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua ordine mondială) în care lumea
este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este individual şi
[17] Ibidem, p. 56
Page 37 of 77

38. unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia
anticreştină a Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel,
globalismul politic devine o necesitate firească a religiei. [18]
GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ
Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a
acestuia în conştiinţa şi mentalitatea umană contemporană. În absolut toate
civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu templul, s-a dezvoltat iniţial în
sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice, identificându-
se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”,
„cultură religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins
întodeauna să se solidarizeze într-o „cultură totală” pe care Tudor Vianu o
defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei, a o preţui în
semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”. [19] Cultura
europeană a primit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat
antropocentrice, pentru ca în final, cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale
secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumea secolului XX e o lume
multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie
culturală se afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică
existenţa unei dimensiuni fundamentale religioase ale acesteia către care în mod
necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s-a întâmplat cu întreaga istorie a
umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omului teocosmic se
estompează în favoarea celei mundane”, îndepărtându-se în căutarea adevărului,
mai mult ca oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”. [20]
[18] Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,în “Scara”,anul III(1999) nr.4,
p.63
[19] Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21
[20] Dorin Oancea, art. cit. în op.cit.,p.29
Page 38 of 77

39. Astfel, renunţând la liantul sigur al integrării tuturor formelor de cultură în
cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperată de a realiza
unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel
multiculturalism, în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când
vine să sprijine demersul cultural pur uman. Însă de la acest principu al
egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificată atâta timp cât
descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american,
ca alternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor
minorităţilor: rasiale, sexuale, profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale
tradiţionale. Feminismul universitar american a ajuns la aberaţii ca scoaterea din
programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii universale
şi înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre. [21]
Marii scriitori ai lumii (Tolstoi, Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi
la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul „Scriitori albi de gen masculin”
[22] . La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca multiculturalism, stă
ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în
universităţile americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill
Clinton era adept al acesteia împreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă [23]
), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programul political corectness implică
transformarea, pentru început a SUA, într-o societate multiculturală şi
multilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se
bazează pe pretenţia universalităţii creştinismului.”
Nu există comportament moral şi social universal: există moravurile
comunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele
al heterosexualilor), ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare
(totală) e imperialistă, neexistând nici literatură universală, nici valori universale.
[21] Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273
[22] Ibidem
[23] Ibidem, p.297-300
Page 39 of 77

40. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuie sistematic
interzis, discreditat [24] , pentru că neexistând o axiologie general valabilă,
multiculturalismul se pliază confortabil pe această ideologie, aducând justificări
valorice proprii fiecărui gen de cultură pe care îl înglobează. Astfel, de la „visul”
culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului, a culturii globale
fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei
culturi particulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita
violenţei, de rituri pedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi artă
plastică pornografică, de muzică satanistă sau cinematografie SF, în contextul
multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor tradiţioanle
într-o serie de grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga. [25]
Cultura tradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca
spectacol şi marfă, o cultură de masă şi de consum. [26]
Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire
ortodox. Toleranţa ortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la
individul care aparţine acestora. Ca atare, răspunsul ortodox dat globalizării
culturale trebuie să fie o revoluţie culturală. Dar, pentru că în gândirea ortodoxă
cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din care îşi trage seva,
singura revoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox. [27]
[24] Horia Roman Patapievici, op.cit., p.128-130
[25] Arhid.Conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p 10-11
[26] Ibidem
[27] Christos Yannnaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p.77-78
Page 40 of 77

41. INTERNET-UL CA SUPORT AL GLOBALIZĂRII.
IMPLICAŢIILE SALE ÎN VIAŢA RELIGIOS-MORALĂ
Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe
La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al
S.U.A., derulat între anii 1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate.
Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniile telefonice analogice fişire de date care ar
stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitatea sa, proiectul a fost
finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficul
informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă,
globală, un sistem de reţele interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva
milioane de servere de date, la care se conectează oricine, însă orice calculator cu
un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server în reţea.
Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii
telefonice, sisteme de transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale
de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc. Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o
evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei sistemelor de calcul ( dar
şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în numai
doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel
Pentium IV), astfel că un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai
„puternic” decât în anul 1990. Explozia se datorează fondurilor enorme alocate
cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este astăzi absolut necesar în
orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate procesele
industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de
învăţământ, etc., sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor.
Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate” pentru a putea fi prelucrate de
computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementeze tehnologii
ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la
viteze mari cantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică
inventată de Bell şi dezvoltată de Ericsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală
integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) sau DCS
(Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini
Page 41 of 77

42. TV. Tot aşa, de la emisia radio descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile
radio prin vastele reţele satelitare care pot tranzita cantităţi enorme de informaţie.
Această informaţie este extrem de diversificată, de la emisiuni radio şi TV la poştă
electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de la date meteo la tranzacţii
financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii militare.Astfel,
în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de
diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de
ştiinţa calculatoarelor, de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca
domenii separate de studiu, astăzi diferenţele dintre acestea tind să se anuleze,
toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şi comunicaţional
amintit, IT&C (Information Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei
şi Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit suportul, din toate punctele de
vedere al mondializării informaţionale. Practic orice aparat electronic, de la banalul
telefon, televizor, computer de bord al maşinii sau chiar frigider, se proiectează
deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la Internet. În foarte
multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme-diul
reţelei. Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de
poştă electronică (e-mail) sau propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi
deruleze măcar un procent al activităţii sale prin această “industrie”. Încet, dar
foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern
1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la individ la
naţiune şi lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală
a acestuia posibilităţile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de
Internet dar în acelaşi timp şi creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este
nelimitată. Ce se poate face în Internet? Răspunsul este: absolut orice, de la
transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau teologice, de la
comunicare personală interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi
încheierea de afaceri, de la tranzacţii personale (plăţi electronice şi comerţ
electronic) până la tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale (burse şi licitaţii
electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc
aici biblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la
Page 42 of 77

43. ştiinţa pură la artă şi sport, dar în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci,
criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul, de la cea mai scabroasă
pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate adăuga
ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de
“desăvârşire” în ştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc
tinerii în mod obligatoriu pentru folosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani
se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea vede în acesta o necesitate,
viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine plătite job-uri
(locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală (
înţelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă
poziţie geografică) inginerii de telecomunicaţii, programatorii şi analiştii,
dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”, web-masterii (adică cei care
proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt cei
mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate
mijloacele, mai ales printr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau
sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau DCS) şi să folosească din plin
resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa
calculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi
trece prin minte, să participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să
înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreşti manuale din orice domeniu, să-ţi
rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi ferate, să
comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să
plăteşti facturi restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod
simplu, apăsând taste, în lumea virtuală a Internetului, decât să le faci în lumea
reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. Succesul Internetului se bazează în primul
rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fără efort, pe
alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine,
pe uriaşul instinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât
mai plăcut şi mai continuu.
Page 43 of 77