Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Liviu pop + curs de obligaţii 106 pagini

24,952 views

Published on

  • Sex in your area is here: ❤❤❤ http://bit.ly/2F4cEJi ❤❤❤
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here
  • Follow the link, new dating source: ❤❤❤ http://bit.ly/2F4cEJi ❤❤❤
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here

Liviu pop + curs de obligaţii 106 pagini

  1. 1. SILABUS TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR - ID I. Informaţii generale · Date de identificare a cursului: In studiul dreptului civil, „Teoria generală a obligaţiilor civile” deţine un rol esenţial. Studiul cursului este dedicat semestrului 2 al anului II în cadrul Facultăţii de drept. Teoria generală a obligaţiilor civile este un modul de studiu obligatoriu (DF – disciplină fundamentală). Date de contact ale titularului de curs: Nume: prof. univ. dr. LIVIU POP Birou: Facultatea de drept, camera 4 Telefon: 0264/595504 Fax: 0264/595504 E-mail: liviupop@law.ubbcluj.ro Consultaţii: miercuri, orele 12-14 Date de identificare curs şi contact tutori: OBLIGATII [Codul cursului] DID 2213 Anul II, semestrul 2 Curs obligatoriu [Pagina web a cursului] Tutore: Ionuţ-Florin Popa e-mail tutore: office@ionut-popa.ro Recomandări: Pentru informaţii suplimentare sau complementare privind disciplina descrisă, utilizaţi adresele de e-mail menţionate mai sus. Răspunsurile vor fi comunicate de tutorele cursului în termen de 48 de ore. De asemenea studenţii pot contacta profesorul/tutorele în cadrul orelor de consultaţii menţionate mai sus, la sediul Facultăţii de drept. · Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite In vederea parcurgerii acestui curs, studenţii vor trebui să deţină ca şi premise esenţiale, cunoştinţe dobândite în cadrul studiului de drept civil studiate în anul I de facultate. Lipsa acestor cunoştinţe face imposibilă parcurgerea prezentului curs. Nu există însă condiţii privind promovarea prealabilă a examenelor de drept civil din anul I. In vederea abordării prezentului curs se recomandă actualizarea informaţiei parcurse la disciplina drept civil în cursul anului I de studii. · Descrierea cursului Cursul de faţă cuprinde studiul raportului juridic obligaţional (în cadrul căruia se regăsesc: teoria generală a contractului civil; faptele juridice licite; faptele juridice ilicite – răspunderea delictuală; răspunderea civilă contractuală; aspecte comune ale obligaţiilor civile; garantarea executării obligaţiilor; transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor).
  2. 2. Parcurgerea şi promovarea acestui curs constituie o condiţie esenţială pentru studiul ulterior al dreptului contractelor civile şi comerciale şi al dreptului comrcial în general. Elementele de drept deprinse în cadrul acestei discipline constituie noţiuni permanente pentru studiul dreptului civil. · Organizarea temelor în cadrul cursului In cadrul cursului, principalele teme abordate vor fi următoarele: 1. Generalităţi privind obligaţiile civile (noţiunea de obligaţie, structura obligaţiei, clasificarea obligaţiilor); 2. Contractul civil - I (principiul autonomiei de voinţă şi limitele sale; încheierea contractului); 3. Contractul civil – II (efectele contractului civil între părţi: principiul forţei obligatorii a contractului şi limitele sale; teoria impreviziunii; efectele speciale ale contractului între părţi – regula simetriei în contracte; excepţia de neexecutare; rezoluţiunea contractului; riscurile contractului); 4. Contractul civil – III (efectele contractului faţă de terţi: principiul relativităţii efectelor contractului; excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului – promisiunea pentru altul şi stipulaţia pentru altul; principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi; excepţia de la principiul opozabilităţii – simulaţia); 5. Actul juridic unilateral ca şi izvor de obligaţii (noţiunea de act juridic unilateral; este actul juridic unilateral izvor de obligaţii ? posibile soluţii); Faptul juridic licit ca şi izvor de obligaţii (îmbogăţirea fără justă cauză; gestiunea de afaceri; plata nedatorată); 6. Răspunderea civilă delictuală – I (principiile răspunderii civile; delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de alte forme de răspundere; posibile fundamente ale răspunderii civile; răspunderea civilă subiectivă – prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, culpa sau greşeala; răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice); 7. Răspunderea civilă delictuală – II (răspunderi întemeiate pe ideea de culpă: răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau ucenicii aflaţi sub supravegherea lor; corelaţii între cele două forme de răspundere); 8. Răspunderea civilă delictuală – III (răspunderi întemeiate pe ideea de risc sau garanţie: răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului; răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele unei autorităţi publice care vatămă un drept al unei persoane fizice sau juridice); efectele răspunderii civile delictuale – repararea prejudiciului; 9. Răspunderea civilă contractuală (condiţiile răspunderii contractuale; daunele-interese; evaluarea daunelor-interese; convenţii de modificare a răspunderii contractuale; răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală – asemănări şi deosebiri; problema cumulului celor două forme ale răspunderii); 10. Obligaţii afectate de modalităţi (Obligaţii sub condiţie; obligaţii cu termen; obligaţii alternative; obligaţii facultative; obligaţii indivizibile; obligaţii solidare; obligaţii in solidum);
  3. 3. 11. Garantarea executării obligaţiilor – I (dreptul de gaj general al creditorilor; acţiunea oblică; acţiunea pauliană sau revocatorie); 12. Garantarea executării obligaţiilor – II (Garanţiile personale: fidejusiunea; cauţiunea gestionarilor şi administratorilor; garanţiile reale: gajul; ipoteca; garanţia reală mobiliară; privilegiile; dreptul de retenţie); 13. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor civile (cesiunea de creanţă; subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei; cesiunea de contract şi cesiunea de datorie; novaţia; delegaţia); 14. Stingerea obligaţiilor civile (executarea voluntară în natură a obligaţiilor civile – plata; executarea silită în natură a obligaţiilor civile- mijloace juridice de constrângere a debiorului; alte mijloace de stingerea a obligaţiilor: compensaţia; darea în plată; confuziunea; remiterea de datorie; imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor). Temele anterior indicate se regăsesc atât în suportul de curs alăturat (sau care va fi predat studenţilor pe suport electronic) precum şi în bibliografia alternativă indicată mai sus. Pentru dezvoltarea temelor, este recomandată lectura suplimentară. Literatura suplimentară va fi indicată la cerere solicitanţilor de către profesor sau tutore. · Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Pentru parcurgerea cursului se recomandă studenţilor ca ulterior lecturii obligatorii prealabile a informaţiilor aferente celor 14 teme menţionate mai sus, să participe la următoarele acţivităţi implicate de curs: - întâlnirile periodice anunţate cu tutorele sau profesorul sau întâlnirile organizate la cererea studenţilor cu tutorele; - formularea de întrebări adresate profesorului sau tutorelui (în cadrul întâlnirilor organizate sau prin mijloacele de comunicare directă menţionate mai sus); - verificare prealabilă a cunoştinţelor (această verificare se va realiza printr-un test sumar scris care va cuprinde întrebări cu caracter general despre temele care urmează să fie abordate în cadrul întâlnirii cu profesorul sau tutorele); - verificarea abilităţilor de sinteză ale studentului (această verificare presupune întocmirea unei lucrări scrise pe o temă aleasă în urma discuţiei cu profesorul/tutorele); - verificarea abilităţilor practice ale studentului (presupune soluţionarea de speţe care implică însuşirea prealabilă a cunoştinţelor din cadrul celor 14 teme anunţate); - examinarea propriu-zisă (participarea la examenul scris); · Materiale bibliografice obligatorii L. POP, „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000 (lucrare care stă la baza elaborării prezentului silabus şi a cărei sinteză şi actualizare se regăseşte în cadrul Cap. II din actuala prezentare;
  4. 4. L. POP, „Tratat de drept civil. Obligaţiile”, Vol. I, „Regimul juridic general”, Ed. C-H-Beck, Bucureşti 2006 (lucrarea reprezintă o sursă bibliografică necesară studenţilor care doresc detalierea unora din temele de curs); C. STATESCU, C. BIRSAN, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. All, Bucureşti 1998 (sau oricare din ediţiile ulterioare ale acestei lucrări care reprezintă bibliografie alternativă de interes pentru înţelegeraea şi aprofundarea temelor de curs); T. R. POPESCU, P. ANCA, „Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Stiinţifică, Bucureşti 1968; · Materiale şi instrumente necesare pentru curs Nu sunt necesare echipamente, instrumente, materialele suplimentare pentru a participa la un nivel optim la activităţile cursului datorită specificului informaţional al acestui curs. Este binevenit şi recomandat accesul la internet în vederea utilizării mijloacelor informatice de comunicare şi informare a studenţilor prin accesarea portalului Facultăţii de drept şi a altor portaluri de interes (legislative sau de jurisprudenţă, forumuri de discuţii juridice etc.). · Calendar al cursului - Desfăşurarea cursului presupune participarea la minimum două întâlniri cu profesorul sau tutorele care vor avea loc la sediul Facultăţii de drept (4 aprilie 2009, respectiv 16 mai 2009); - Participarea la aceste întâlniri presupune lectura prealabilă a temelor structurate mai sus (primele 8 teme aferente primei întâlniri; celelalte teme aferente celei de a doua); - Intâlnirile demarează cu o scurta testare a cunoştinţelor participanţilor prin oferirea de răspunsuri scrise la câteva întrebări de ordin general di temele parcurse; - In faza următoare, profesorul/tutorele va răspunde întrebărilor pregătite de studenţi; - Urmează prezentarea chestiunilor considerate complexe şi dificil de înţeles de către profesor; - Ultima fază presupune testarea abilităţilor practice ale studentului prin dezbaterea unei speţe în cadrul unei discuţii orizontale profesor-student; - In cursul lunii iunie 2009 vor fi organizate două examinări ale studenţilor la datele fixate de comun acord cu aceştia în cadrul primei întâlniri şi postate ulterior pe site-ul Facultăţii; - Calendarul poate suferi modificări la cererea studenţilor. Modificările pot presupune suplimentarea întâlnirilor sau schimbarea datelor acestora; · Politica de evaluare şi notare Evaluarea şi notarea se vor face ţinându-se seama de următoarele criterii: - Principala evaluare are loc în cadrul examenului şi presupune rezolvarea a 2 subiecte de sinteză, 1 subiect de interpretare a unui text legal data, 1 subiect practic; nota maximă care poate fi obţinută prin participarea la examen este 9 (nouă). Fiecare subiect este notat cu 2 p. la care se adaugă 1 p. din oficiu;
  5. 5. - Evaluarea secundară va avea loc periodic în cadrul testelor prealabile întâlnirilor şi prin prezentarea de lucrări scrise pe teme alese împreună cu profesorul/tutorele; prezentarea de lucrări scrise şi participarea activă în cadrul întâlnirilor este cotată cu 1 p.; - Examenul de mărire presupune aceeaşi modalitate de notare ca şi în cadrul examenului iniţial; de asemenea, repetarea examenului presupune îndeplinirea aceloraşi criterii ca şi pentru examenul introductiv. · Elemente de deontologie academică Poziţia titularului cursului faţă de fraudă este cea prezentă în regulamentele Universităţii şi va fi strict penalizată deoarece constituie un adversar al concurenţei corecte şi evaluării corespunzătoare, contravenind scopurilor fundamentale ale învătământului universitar. De aceea, se recomandă studenţilor evitarea situaţiilor limită generate de copierea în cadrul examinării sau testării periodice precum şi plagiatul în cadrul lucrărilor de sinteză. · Studenţi cu dizabilităţi In vederea garantării unor şanse egale pentru studenţii aplicanţi şi a asigurării unei concurenţe bazată pe criterii intelectuale, studenţii cu dizabilităţi vor beneficia de sprijinul direct al titularului de curs/tutorelui în vederea identificării formulei optime de parcurgere a cursului, respectiv de examinare a studentului. Se vor avea în vedere datele de contact prezentate în rubrica „informaţii generale”. · Strategii de studiu recomandate Este de recomandat parcurgerea constantă şi cu caracter repetitiv a temelor de curs indicate mai sus şi a bibliografiei suplimentare. Parcurgerea cursului în intervalul sesiunii de exeamene nu este în principiu suficientă. Pentru sedimentarea informaţiilor aferente, este necesară abordarea temelor prin lecturi prealabile repetate anterioare întâlnirii cu profesorul/tutorele. De asemenea, este recomandată identificarea chestiunilor neclare în cadrul studiului, notării acestora şi discutării lor în cadrul întâlnirilor periodice cu profesorul/tutorele. Sunt de asemenea recomandate întâlnirile în cadrul organizat între studenţi în vederea discutării chestiunilor de interes din cadrul cursului, de preferinţă sub îndrumarea tutorelui. In vederea unei mai bune asimilări a informaţiilor, nu ezitaţi să utilizaţi forma scrisă a rezumatelor, schemelor şi tabelelor, cuvintelor –cheie, cuvintelor – concept etc. II. Suportul de curs propriu-zis 1 Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor
  6. 6. TITLUL I CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA OBLIGATIILE CIVILE CAPITOLUL I NOTIUNEA DE OBLIGATIE CIVILA. STRUCTURA. CLASIFICAREA OBLIGATIILOR § 1. NOTIUNE 1. Terminologie. Termenul de obligaţie provine din latinescul “obligatio” care însemna “a lega” (pe cineva), “din pricina” neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia. Semnificaţia termenului în dreptul roman era aceea de legătură materială, concretă (“vinculum corporis”) între două persoane care permitea uneia dintre ele să pretindă celeilalte executarea unei anumite prestaţii. Treptat, concepţia asupra obligaţiei a evoluat spre ideea unei legături juridice între două persoane. Acestei ultime concepţii îi este tributară definiţia obligaţiei formulată în Institutele lui Iustinian, definiţie care stă la baza actualei accepţiuni a obligaţiei şi care merită astfel reţinută: “Obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura”. 2. Definiţie. După o definiţie general acceptată în literatura română de specialitate, obligatia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de către stat. In accepţiunea sa clasică, raportul juridic de care se vorbeşte în definiţie se axează pe dihotomia între cele două componente ale obligaţiei civile: pe de o parte latura sa activă care priveste dreptul pe care îl are creditorul asupra debitorului (drept de creanţă) iar pe de altă parte, latura sa pasivă care priveşte datoria ce incumbă debitorului. Altfel spus, prima componentă pune accentul pe caracterul coercitiv al raportului obligaţional în timp ce a doua componentă subliniază caracterul valoric al obligaţiei. 2 § 2. STRUCTURA OBLIGATIEI 3. Elementele inerente raportului juridic obligaţional sunt: subiectele, conţinutul, obiectul şi sanţiunea. Este esenţială analizarea tuturor celor patru elemente ale raportului obligaţional deoarece numai în acest mod devin sesizabile diferenţele între diversele tipuri de obligatii şi numai astfel permit o clasificare a acestora. Le vom analiza pe rând: 4. Subiectele raportului obligaţional. După modelul distincţiei făcute mai sus între cele două laturi ale raportului obligaţional, şi de această dată avem de a face cu doi subiecţi care corespund acestor două laturi: subiectul activ – creditor şi subiectul pasivdebitor. In dreptul roman, cei doi subiecţi se numeau “reus credendi” respectiv “reus debendi” (sensul termenului “reus” fiind acela de “pârât”), de unde se deduce că la nevoie, creditorul îl putea “pârî” pe debitor. In cadrul unui raport juridic unilateral, specific contractelor unilaterale, creditor este numai o parte, iar cealaltă parte este debitor. Un exemplu îl constituie donaţia, în cadrul căreia donatorul este numai debitor, iar donatarul este numai creditor. In cadrul raporturilor juridice complexe, raportul obligaţional are şi el un caracter bilateral, în sensul că subiecţii săi au în acelaşi timp dubla calitate de creditor şi debitor. Un exemplu îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia vânzătorul este creditor al prestaţiei de plată a preţului şi totodată debitor al prestaţiei de predare a lucrului vândut, în timp ce cumpărătorul este creditor al prestaţiei de predare şi totodată debitor al prestaţiei de plată a preţului. 5. Conţinutul raportului de obligaţii. Noţiunea desemnează drepturile de
  7. 7. creanţă şi obligaţiile corespunzătoare acestora. In cadrul unui raport juridic unilateral (cazul donaţiei), o parte este titulara unui drept de creanţă, în timp ce cealaltă este titulara unei datorii. In cadrul raporturilor juridice bilaterale (cazul vânzării-cumpărării), ambele părţi au simultan drepturi şi obligaţii reciproce. Conţinutul raportului obligaţional poate fi determinat de voinţa părţilor (în cazul majorităţii contractelor) sau de lege (în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii sau în cazul contractelor de adeziune). Este de reţinut că, în cadrul raportului în discuţie, dreptul de creanţă ca şi element de patrimoniu are o semnificaţie specifică şi se distinge de dreptul real. In primul caz avem de a face cu un “jus ad rem”, în virtutea căruia creditorul poate pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, debitorul fiind determinat sau determinabil în momentul naşterii raportului obligaţional; în cele de al doilea caz evem de aface cu un “jus in re”, în virtutea căruia titularul dreptului poate să exercite anumite prerogative asupra unui lucru în mod nemijlocit, adică fără intervenţia vreunei alte persoane, ceea ce semnifică ideea inexistenţei unui subiect pasiv propriu-zis. 6. Obiectul raportului juridic de obligaţii. Obiectul constă în conduita concretă – acţiunea sau inacţiunea – la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv sau mai precis, prestaţia pe care o poate pretinde creditorul şi pe care trebuie să o execute debitorul. Această prestaţie poate fi aceea de: a da (“dare”), a face (“facere”) sau a nu face (“non facere”). 3 Prestaţia de a da reprezintă îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real. Astfel este îndatorirea vânzătorului de a transmite un dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, a debitorului gajist sau ipotecar de a constitui gajul sau ipoteca. Existenţa categoriei enunţate este tot mai contestată în dreptul de inspiraţie franceză care consacră principiul consensualismului cu privire la transmiterea proprietăţii. Unele legislaţii moderne au chiar renunţat la reglementarea acestei obligaţii. Prestaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a presta o lucrare, un serviciu sau, generic, orice prestaţi pozitivă (alta decât aceea de a da) în favoarea creditorului. Se încadrează în această categorie prestaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, prestaţia de întreţinere rezultată dintr-un contract de întreţinere, etc. Prestaţia de a nu face reprezintă conduita negativă pe care debitorul este obligat să şi-o asume, adică abţinerea sa de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Un exemplu pentru această categorie îl constituie obligaţia de a se abţine de la acte de concurenţă neloială. 7. Sancţiunea obligaţiei. Inerentă obligaţiilor civile este sancţiunea, adică dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei. Atunci când acest element al raportului obligaţional lipseşte, avem de a face cu o obligaţie imperfectă care se numeşte obligaţie naturală. Natura sancţiunilor civile menite să concureze la executarea obligaţiilor este diversă. Intre sancţiuni regăsim: acţiunea în justiţie împotriva debitorului prin care se solicită executarea prestaţiei; daunele interese moratorii care constau în despăgubirile stabilite pentru executarea cu întârziere a obligaţiei civile; clauza penală, care constă în modalitatea convenţională de a evalua anticipat daunele-interese; executarea silită în natură asupra bunurilor debitorului sau executarea silită prin echivalent. In ce priveşte obligaţiile naturale, se consideră că şi acestea beneficiază de o sancţiune. In situaţia în care asemenea obligaţii au fost executate voluntar de către debitorul aflat în cunoştinţă de cauză, repetiţiunea nu mai poate fi admisă (art.1092 alin.2 C.civ.). Aşadar, excepţia pe care o poate ridica creditorul conferă acesteia natura unei
  8. 8. veritabile sancţiuni care insinuează obligaţiile naturale în schema cvadripartită sugerată în paragrafele precedente. § 3. CLASIFICAREA OBLIGATIILOR 8. Criterii de clasificare. In lege şi literatura de specialitate se regăsesc mai multe criterii de clasificare a obligaţiilor. Cunoaşterea rezultatului aplicării acestor criterii este esenţială pentru înţelegerea modului în care funcţionează diferitele tipuri de obligaţii. Pentru acest considerent le vom enumera succint: a. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice sau din fapte juridice. Clasificarea reprezintă o esenţializare a împărţirii utilizate de Codul civil, conform căruia sursele obligaţiilor sunt contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale, categorii care datorită caracterului lor factice se consideră că trebuie regrupate în acte şi fapte juridice. b. După obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe subclasificări: - într-o primă abordare, ne putem referi la obligaţiile de a da, a face sau a nu face şi pentru explicarea lor facem trimitere la paragrafele anterioare referitoare la obiectul raportului juridic obligaţional; la rândul lor obligaţiile de a da şi de a 4 face sunt numite şi obligaţii pozitive, în timp ce obligaţiile de a nu face mai sunt numite şi obligaţii negative; - clasificarea în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace s-a conturat la sfârşitul secolului XX iar semnificaţia ei este remarcabilă pentru înţelegerea raportului obligaţional. Obligaţiile de rezultat (sau determinate) sunt acelea prin care debitorul îşi asumă ajungerea la un anume rezultat în favoarea creditorului său, astfel încât simpla neajungere la rezultatul scontat prezumă o neexecutare culpabilă din partea debitorului. Intră în sfera acestei obligaţii toate obligaţiile de a da şi de a nu face precum şi o mare parte a obligaţiilor de a face (ca de exemplu obligaţia vânzătorului de preda lucrul vândut, a antreprenorului de a preda lucrarea contractată, etc.). Obligaţiile de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) sunt acelea prin care debitorul se obligă să depună toate diligenţele în vederea obţinerii pentru creditor a rezultatului dorit, fără a garanta însă îndeplinirea efectivă a acestui rezultat. Simpla neajungere la rezultatul dorit nu atrage prezumţia neexecutării culpabile, aceasta rămânând să fie dovedită de către creditor. Intră în sfera acestei categorii obligaţionale: obligatia de îngrijire a medicului, obligaţia avocatului de a-l reprezenta în proces pe clientul său şi de a-i apăra interesele, etc. - o altă clasificare distinge între obligatiile pecuniare (care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani) şi obligaţiile de altă natură (care au ca obiect alte prestaţii decât cele băneşti). Semnificaţia acestei clasificări este remarcabilă sub următoarele aspecte: probaţiunea prejudiciului rezultat din neexecutare, stabilirea întinderii daunelor interese moratorii, posibilitatea executării silite în natură, aplicarea impreviziunii monetare, etc. c. După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte şi obligaţii naturale sau imperfecte. In prima categorie intră toate obligaţiile care beneficiază de sancţiunea coerciţiei în caz de neexecutare, concretizat în acţiunea în justiţie sau în alt mijloc ofensiv de executare. Dimpotrivă, obligaţiile naturale sunt acelea neînzestrate cu acţiune în justiţie care şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens material datorită prescripţiei extinctive (obligaţii naturale degenerate) sau care s-au născut fără a fi înzestrate cu acţiune în justiţie pentru a fi aduse la îndeplinire (obligaţiile civile
  9. 9. avortate). Specific tuturor obligaţiiolr naturale este faptul că atunci când debitorul le execută voluntar se consideră că a făcut o plată valabilă şi chiar dacă nu ştia că această obligaţie nu este însoţită de acţiune in justiţie, el nu mai are dreptul la restituirea prestaţiei (art. 1092 alin.2 C.civ., art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; de asemenea, obligaţiile naturale, prin recunoaşterea făcută de către debitor, pot fi novate în abligaţii civile perfecte; mai mult, obligaţiile naturale pot chiar să fie garantate prin fidejusiune, gaj sau ipotecă. d. După cum obligaţiile sunt sau nu afectate de modalităţi (termen, condiţie, sarcină, etc.) se împart în: obligaţii pure (neafectate de modalităţi) şi obligaţii afectate de modalităţi. CAP. II 5 IZVOARELE OBLIGATIILOR Astfel cum am arătat mai sus, clasificarea obligaţiilor reţinută de Codul civil în virtutea unei tradiţii romane în obligaţii rezultate din contracte, cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte este considerată astăzi artificială pentru motivul esenţial că delictul, cvasidelictul şi cvasicontractul reprezintă stricto sensu categoria faptelor juridice în timp ce contractul se subsumează categoriei actelor juridice dar nu acoperă sfera acestora în mod integral pentru că omite actele juridice unilaterale care sunt de asemenea izvor de drepturi şi obligaţii. De aceea, esenţializarea clasificării obligaţiilor şi apoi a surselor acestora este o soluţie firească. Tinând seama de observaţiile făcute literatura de specialitate a grupat sursele obligaţiilor în două categorii: faptele juridice (licite şi ilicite) şi actele juridice (contracte şi acte juridice unilaterale). TITLUL II TEORIA GENERALA A CONTRACTULUI CIVIL CAP. 1 NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL. CLASIFICAREA CONTRACTELOR. § 1. Noţiunea de contract. Libertatea contractuală şi limitele sale. 1. Noţiune. In general, literatura de specialitate concepe noţiunea de contract (sinonimă cu aceea de “convenţie”) ca fiind un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a creea un raport juridic – dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent. Din definiţia de mai sus rezultă ca noţiunea de contract presupune un acord de voinţe între două sau mai multe persoane, adică întâlnirea concordantă a voinţelor individuale ale părţilor contractului, cu intenţia de a produce efecte juridice. 2. Acordul de voinţă, element esenţial al contractului, este guvernat de principiul libertăţii contractuale, ceea ce presupune dreptul subiecţilor de drept de a încheia contracte în mod liber. Acest principiu este dedus în literatura de specialitate dintr-un principiu cu o aplicare mai largă, acela al autonomiei de voinţă. Conform acestuia din urmă, voinţa juridică a părţilor are un caracter autonom în sensul că este aptă prin ea însăşi să dea naştere contractului şi să producă efecte juridice. Corolarul său este teoria consensualismului, conform căreia, pentru ca un contract să ia naştere şi să producă efecte juridice este suficientă întâlnirea concordantă a voinţelor juridice, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte condiţii de valabilitate. In mod tradiţional, autonomia de voinţă este asociată cu libertatea cvasiabsolută de a încheia acte juridice şi de a le stabili conţinutul obligaţional. Această accepţiune, în înţelesul său de bază, este tributară mentalităţii liberale care a dominat ştinţele
  10. 10. juridice în secolele XVIII- XIX. Treptat, această orientare ideologică şi-a pierdut din consistenţă, sub influenţa tot mai intensă a normelor imperative care guvernează anumite elemente ale convenţiilor şi care limitează într-o anumită măsură libertatea 6 contractuală a părţilor. Rezultatul la care s-a ajuns reprezintă într-o anumită masură un compromis între dezideratele libertăţii contractuale şi necesitatea limitării anumitor drepturi. Astfel, părţile pot încheia orice convenţii, numai că “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (art. 5 C.civ.). Pe de altă parte, sub rezerva respectării limitelor expuse, “convenţiile (…) au putere de lege între părţile contractante”. Din expunerea de mai sus rezultă că libertatea contractuală cunoaşte anumite limite: ordinea publică şi bunele moravuri. Ordinea publică este concepută ca incluzând toate dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor. Bunele moravuri reprezintă o noţiune cu conţinut variabil în timp. Această variabilă este dată de mentalitatea persoanelor. Noţiunea include totalitatea regulilor de conduită conturate în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu necesitate. Conform opiniei unor autori, bunele moravuri nu sunt altceva decât “ordinea publică morală”. Sancţiunea nerespectării celor două limite ale libertăţii contractuale este nulitatea absolută a contractului. § 2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR 3. Necesitatea clasificării.Parţial datorită reglementărilor din Codul civil, parţial datorită doctrinei, în literatura de specialitate se cunosc mai multe clasificări ale contractelor: 4. După conţinutul lor sunt: · contracte sinalagmatice, adică acele contracte în care obligaţiile unei părţi reprezintă cauza proximă a obligaţiilor celeilalte părţi. Părţile sunt simultan creditor şi debitor iar obligaţiile acestoara sunt interdependente. Ex.: contractul de vânzare cumpărare, contractul de schimb, contractul de întreţinere, etc. · contracte unilaterale, adică acele contracte care dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi, astfel încât o parte este numai creditor iar cealaltă este numai debitor. Ex.: contractul de donaţie, contractul de mandat, contractul de depozit. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele: - sub aspectul probei contractelor prin înscrisuri: în cazul contractelor sinalagmatice pentru probarea lor este necesară existenţa unui înscris redactat în dublu/multiplu exemplar (actul trebuie redactat în atâtea exemplare originale câte părţi există); în cazul contractelor unilaterale înscrisul original poate fi redactat într-un singur exemplar remis creditorului (dacă însă debitorul se obligă sa achite o sumă de bani sau să dea o cantitate de bunuri generice, atunci este necesar ca acesta să cuprindă formula “bun şi aprobat” scrisă de către debitor cu propria mână); - contractelor sinalagmatice li se aplică reguli speciale în privinţa efectelor pe care acestea le produc şi care sunt specifice acestora: excepţia de neexecutare a
  11. 11. 7 contractului; rezoluţiunea contractului şi suportarea riscurilor neexecutării contractului datorită forţei majore sau cazului fortuit; 1. După criteriul scopului urmărit de către părţi la încheierea contractului, acestea se clasifică în: · contracte cu titlu oneros, adică acel contract la încheierea căruia fiecare dintre părţi doreşte obţinerea unui avantaj, folos, contraprestaţie în schimbul aceleia pe care se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi. Ex.: contractul de vânzare cumpărare, contractul de schimb, contractul de întreţinere, etc. o La rândul lor, aceste contracte se subclasifică în contracte comutative (acelea în cadrul cărora prestaţiile fiecărei părţi sunt determinate în chiar momentul încheierii contractului) şi contracte aleatorii (acelea în cadrul cărora existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert) · contractele de binefacre sau cu titlu gratuit, adică acel contract prin intermediul căruia una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a urmări să primească ceva în schimb. o La rândul lor, aceste contracte se subdivid în liberalităţi (contracte cu titlu gratuit prin care una din părţi transmite celeilalte părţi un drept din patrimoniul său fără a primi un contraechivalent) şi contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate (prin care o parte se obligă să facă un serviciu celeilalte fără a se însărăci pe sine şi nici în scopul îmbogăţirii celeilalte părţi). Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele: - cu privire la capacitate: legea interzice persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă precum şi reprezentanţilor acestora să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă; - sub aspectul formei: donaţia trebuie să îmbrace forma autentică în timp ce celelalte contracte iau naştere valabil pe cale consensuală; - liberalităţile au caracter intuitu personae în timp ce celelalte acte nu au acest caracter; etc. 2. După criteriul modului lor de formare valabil, contractele se clasifică în: · contracte consensuale (care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor cu privire la elementele esenţiale ale contractului, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate). Ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb; · contractele solemne (acelea, pentru a căror încheiere valabilă, legea pretinde îndeplinirea unor anumite condiţii de formă, simplul acord de voinţă fiind insuficient pentru a da naştere contractului). Ex.: contractul de donaţie, contractul de ipotecă; · contractele reale (acele contracte pentru formarea valabilă a cărora, pe lângă acordul de voinţe mai este necesară şi remiterea materială a lucrului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi). Ex.: împrumutul de consumaţie, depozitul, contractul de gaj; 3. După criteriul reglementării exprese a contractelor de către lege, contractele se clasifică în: 8 · contracte numite (reglementate expres de lege). Ex.: contractul de vânzarecumpărare, contractul de schimb; contractul de donaţie. Acestora li se vor
  12. 12. aplica regulile prevăzute de lege pentru fiecare contract în parte; · contracte nenumite (nereglementate expres de lege şi lipsite de o denumire legală) . Ex.: contractul de întreţinere, contractele de prestări servicii. Acestora li se vor aplica regulile comune tuturor contractelor astfel cum acestea sunt prevăzute de lege şi nicidecum regulile contractului numit cel mai apropiat sub aspectul conţinutului sau obiectului său; 4. După criteriul modului de executare, contractele se clasifică în: · contracte cu executare instantanee sau imediată (în cadrul cărora părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le datorează în unul şi acelaşi moment care coincide, de regulă, cu momentul încheierii contractului. Ex.: contractul de vânzare cumpărare (de regulă); · contracte cu executare succesivă (în cadrul cărora părţile sau numai una dintre părţi are obligaţia de a-şi executa obligaţia într-o anumită perioadă de timp, în mod continuu sau succesiv, la anumite intervale de timp). Ex.: contractul de închiriere, contractul de rentă viageră. Interesul practic al clasificării rezidă în efectele diferite pe care le produce desfiinţarea contractelor ca efect al rezoluţiunii sau rezilierii respectiv nuităţii acestora. In cazul primei categorii efectele sunt retroactive, pe când în cazul celei de a două, efectele se produc numai pentru viitor. 5. După criteriul posibilităţii părţilor de a influenţa conţinutul contractului prin intermediul negocierii, contractele se clasifică în: · contracte negociate (în care toate condiţiile, conţinutul şi efectele sunt determinate de negocierea liberă între părţi); · contracte de adeziune (al căror conţinut este prestabilit în întregime de către una dintre părţi, cealaltă parte neavând puterea de a le influenţa); · contracte forţate (a căror încheiere este obligatorie prin lege). De regulă acestea sunt la rândul lor contracte de adeziune. CAP. II. INCHEIEREA CONTRACTULUI § 1. ACORDUL DE VOINŢE 1. Elementele acordului de voinţe. Pentru ca un contract să fie valabil încheiat este necesar să existe un acord de voinţe în scopul de a produce efecte juridice. Pentru existenţa acestui acord de voinţe este necesar ca voinţele părţilor să concorde în scopul producerii de efecte juridice. Voinţele juridice devin concordante în momentul în care propunerea unei părţi este acceptată de cealaltă parte. Din acest raţionament rezultă că acordul de voinţe se divide în două elemente: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei. 9 2. Oferta de a contracta reprezintă propunerea făcută unei persoane de a încheia un contract. Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale consimţământului, precum şi să fie: - fermă şi neechivocă, în sensul că ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul prin simpla ei acceptare; - precisă şi completă, în sensul că trebuie să cuprindă toate elementele necesare realizării acordului de voinţe mai ales cu privire la natura şi obiectul contractului. 3. Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ei intempestivă. Pentru a stabili caracterul obligatoriu sau facultativ al menţinerii ofertei şi eventuala răspundere pentru situaţia în care nu era admisibilă revocare sa, trebuie să distingem între următoarele situaţii:
  13. 13. a. oferta este adresată unei persoane prezente (aflată faţă în faţă cu ofertantul; este asimilată acestei situaţii şi oferta lansată în cadrul convorbirii telefonice cu potenţialul acceptant). Dacă: - oferta nu cuprinde nici un termen de acceptare şi este acceptată pe loc de către destinatarul ofertei, atunci revocarea sa nu mai este posibilă întrucât contractul s-a născut în mod valabil şi va fi supus principiului forţei obligatorii a contractelor; - oferta cuprinde explicit sau implicit un termen de acceptare. In această situaţie este obligatorie menţinerea ofertei în intervalul de timp care reprezintă termenul cuprins expres sau nu în ofertă. Revocarea sa va fi considerată intempestivă dacă se produce înainte de expirarea termenului; b. oferta este adresată unei persoane absente (care nu se află în acelaşi loc, faţă în faţă cu ofertantul). In acest caz distingem observăm următoarele: - oferta trimisă unei persoane absente poate fi revocată în mod liber de către ofertant până în momentul ajungerii ei la destinatar sau cel târziu simultan cu momentul ajungerii acesteia la destinatar; - după momentul ajungerii ofertei la destinatar fără ca aceasta să fie revocată distingem după cum oferta include sau nu un termen de acceptare: - dacă oferta include un asemenea termen, atunci ea trebuie să fie menţinută în intervalul respectiv de timp. Imediat ce termenul a expirat fără ca oferta să fie acceptată, aceasta devine caducă; - dacă oferta nu include nici un termen de acceptare expres, atunci se consideră că ea trebuie menţinută un termen rezonabil de timp pentru a putea fi analizată şi acceptată de către destinatarul acesteia. In ambele situaţii, dacă ofertantul decedează sau devine incapabil înainte de acceptarea ofertei, atunci aceasta este lovită de caducitate astfel incât o eventuală acceptare nu mai produce nici un efect. In toate cazurile în care revocarea ofertei are loc în mod intempestiv (adic ă fără ca revocarea să fie permisă) acceptantul este îndreptăţit să solicite obligarea ofertantului la daune interese pe temeiul răspunderii civile delictuale. Oferta de a contracta se deosebeşte de aşa-numitul antecontract (convenţia prin care două părţi se obligă să încheie în viitor un alt contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent), deoarece prima are natura unui act juridic unilateral pe când cea de a doua are o natură contractuală, deci de act juridic bilateral. 10 4. Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite prin oferta ce i-a fost adresată în acest scop. Pe lângă condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru voinţa juridică în general, acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii suplimentare: - să fie pură şi simplă, adică în concordanţă totală cu oferta (destinatarul trebuie să accepte integral oferta; orice rezervă sau propunere de schimbare a conţinutului ofertei reprezintă de fapt o contraofertă) - să fie neîndoielnică (condiţia este esenţial să fie îndeplinită mai ales în acele situaţii în care oferta se consideră acceptată în mod tacit); - să nu fie tardivă (ceea ce presupune că ea trebuie să intervină în termenul de validitate al ofertei; dacă intervine ulterior acestui termen ea este caducă); Acceptarea poate fi expresă (manifestată în scris sau verbal) sau tacită (atunci când rezultă cu certitudine din anumite acţiuni ale destinatarului ofertei, cum ar fi un început
  14. 14. de executare al contractului. De regulă, tăcerea se consideră în dreptul modern că nu are valoare juridică. Totuşi, prin excepţie, tăcerea poate fi înzestrată cu o asemenea valoare atunci când părţile doresc aceasta sau atunci când legea prevede (de ex.: art. 1437 C.civ. care prevede tacita relocaţiune). De asemenea, uneori jurisprudenţa apreciază că simpla tăcere mai are valoare de acceptare în situaţia în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului. § 2. DETERMINAREA MOMENTULUI ŞI LOCULUI ŞI ÎNCHEIERII CONTRACTULUI 5. Momentul încheierii contractului. In cadrul contractelor consensuale, momentul incheierii contractului coincide cu acela al realizării acordului de voinţă. In cazul contractelor solemne, acest moment este dat de îndeplinirea formalităţilor pretinse de lege. Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă interes datorită necesităţii determinării capacităţii părţilor, pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, pentru stabilirea începutului prescripţie extinctive, termenelor suspensive sau extinctive, etc. La stabilirea momentului încheierii contractului trebuie să ţină seama de mai multe situaţii posibile: - când potenţialii contractanţi se afla faţă în faţă (sau contractează telefonic), momentul încheierii contractului coincide cu acela al declarării acceptării ofertei, dacă aceasta se face fără rezerve şi imediat; - când potenţialii contractanţi nu sunt prezenţi faţă în faţă (când oferta se trimite prin poştă, telegraf, telex, fax, etc), este din nou necesar sa distingem intre contractele sinalagmatice si cele unilaterale. In cazul contractelor sinalagmatice, în literatura de specialitate s-au propus mai multe sisteme de determinera a momentului încheierii contractului: sistemul emisiunii acceptării (contractul se consideră încheiat când destinatarul s-a hotărât să accepte oferta, chair dacă nu a comunicat-o), sistemul expedierii acceptării (contractul se consideră încheiat când destinatarul a expediat acceptarea, chiar dacă aceasta nu a ajuns la 11 ofertant), sistemul recepţiunii acceptării (contractul se consideră încheiat când ofertantul a primit acceptarea în sens material, chiar dacă nu a luat cunoştinţă efectiv de conţinutul acesteia), sistemul informării (contractul se consideră încheiat când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv de existenţa acceptării, pentru că numai în acest moment voinţele juridice se întâlnesc). In dreptul român a fost adoptat acest ultim sistem, cu urmatorul corectiv: se consideră că din moment ce ofertantul a receptat acceptarea operează prezumţia simplă că a luat la cunoştinţă imediat de conţinutul acceptării. Aşadar, contractul se prezumă încheiat în momentul recepţiei acceptării de către ofertant. In cazul contractelor unilaterale s-a consacrat, cu anumite excepţii, sistemul emisiunii acceptării, prezumându-se că acceptarea a intervenit în momentul primirii ofertei. 6. Locul încheierii contractului. In cazul contractelor simalagmatice între persoane neprezente se consideră că locul încheierii contractului este acela unde ofertantul primeşte corespondenţa cu acceptarea. In cazul contractelor unilaterale se consideră că locul încheierii contractului este
  15. 15. acela unde acceptantul a primit oferta. In cazul contractelor solemne se consideră că locul încheierii contractului este acela unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru încheierea lor. Determinarea locului încheierii contractului are importanţă în materie procesual civilă (pentru stabilirea competenţei teritoriele a instanţelor) şi în materia dreptului interneţional privat ( pentru stabilirea legii aplicabile). CAP. III. EFECTELE CONTRACTULUI 1. Enumerarea principiilor. Indeobşte se consideră că efectele contractului sunt guvernate de două principii generale: principiul forţei obligatorii a contractelor şi principiul relativităţii efectelor contractului. I. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTELOR § 1. ENUNŢAREA PRINCIPIULUI. FUNDAMENT ŞI CONSECINŢE 2. Principiul forţei obligatorii a contractelor. Conform art.969, al.1, C.civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Aceasta reprezintă consacrarea legală a principiului enunţat, conform căruia contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să îl respecte întocmai (pacta sunt servanda). 3. Din enunţul expus rezultă următoarele caracteristici ale forţei obligatorii: a. obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul (executarea trebuie să aibă loc în condiţiile şi termenele stabilite de convenţia părţilor); 12 b. irevocabilitatea contractului pe calea unilaterală (contractele, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art.969 al.2 C.civ., nu pot fi revocate ca efect al voinţei unei singure părţi, ci doar printr-o manifestare de voinţă simetrică încheierii contractului, dar contrară acesteia – motiv pentru care se vorbeşte de simetria în contracte). Revocarea prin consimţământ mutual reprezintă de fapt un nou contract prin care se desface contractul încheiat între aceleaşi părţi. De regulă revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor. Revocarea unilaterală a contractului este posibilă numai dacă părţile au prevăzut expres această posibilitate în contract (cu condiţia ca legea să permită inserarea unei asemenea clauze), precum şi atunci când legea permite revocarea (este vorba în special de contractele încheiate pe durată nedeterminată cu executare succesivă, dar şi de anumite contracte încheiate pe durată determinată, cum ar fi închirierea de lociunţe, contractul de mandat, etc.). Uneori, încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat, adică chiar împotriva voinţei părţilor. Un asemenea caz este acela al contractelor intuitu personae, care încetează ca efect al decesului contractantului vizat la încheierea contractului. c. executarea cu bună credinţă a contractului. Conform art.970, al.1 C.civ., convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, ceea ce implică obligaţia de loialitate (de informare reciprocă pe toată durata executării contractului) şi obligaţia de cooperare (fiecare parte trebuie să se comporte în aă fel încât sâ nu impună celeilalte părţi cheltuieli inutile în executarea contractului). d. Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul. Această latură a forţei obligatorii presupune obligaţia judecătorului competent de a soluţiona orice litigiu legat de contract ţinând seama de stipulaţiile contractuale şi neputându-le modifica. Interpretarea contractului de către instanţa de judecată trebuie să ţină seama de
  16. 16. stipulaţiile contractuale, dar şi de o sumă de reguli legale, menite să ajute la determinarea voinţei reale a părţilor contractante (regula priorităţii voinţei reale prev. de art.977 C.civ.) şi la interpretarea clauzelor confuze, contradictorii şi a celor tacite (expuse de art.978-art.985 C.civ.). e. Impreviziunea în contracte.O altă chestiune care priveşte principiul forţei obligatorii este soluţionarea problemei dacă în cazul contractelor cu executare succesivă şi a celor afectate de un termen suspensiv este posibilă adaptarea prestaţiilor în funcţie de fluctuaţiile monetare generate de conjunctura economică, concretizate în fenomene de inflţie sau deflaţie. De regulă, părţile se obligă ţinând seama de conjunctura prezentă în momentul încheierii contractului. Lipsa de prevedere a posibilelor modificări valorice a elementelor contractuale şi rezolvarea acestui neajuns sunt desemnate prin termenul de impreviziune. Mai precis impreviziunea a fost definită ca paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestatţiile sale şi contraprestaţiile celelialte părţi, în cursul executării contractului, determinat de fluctuaţiile monetare. Desigur că părţile contractante prin acordul lor de voinţă, pot să corecteze dezechilibrul lor contractual cauzat de fluctuaţia monetară. De asemenea, părţile 13 pot anticipa un asemenea dezechilibru şi stipula o clauză contractuală a cărei funcţie să fie aceea de a opera în cazul producerii dezechilibrului (clauză de indexare). Mai este posibilă şi stipularea unor clauze de revizuire a contractului, clauze care obligă parţile ca la anumite intervale de timp să revadă şi să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile lor, ţinând seama de schimbările economice. Spre deosebire de clauzele de indexare, care operează automat, clauzele de revizuire generează o obligaţie de renegociere a unor elemente contractuale. Legiuitorul poate interveni de asemenea, prin norme imperative asupra contractului, putând dispune readaptarea contractelor şi procedând la indexarea sau reevaluarea prestaţiilor, chiar şi în cazul impreviziunii. f. Problema revizuirii contractului şi reechilibrării prestaţiilor de către legiuitor şi de instanţele de judecată. Se pune însă întrebarea dacă în lipsa unei prevederi legale sau a unei stipulaţii contractuale, precum şi în lipsa unei convenţii de reevaluare, instanţele de judecată ar putea fi îndreptăţite să modifice contractul în sensul revizuirii şi adaptării sale la circumstanţele economice ? In susţinerea unui răspuns afirmativ s-au invocat mai multe argumente, între care ideea că părţile au înţeles să se oblige raportat la situaţia din momentul contractului, că a profita de impreviziune este inechitabil, că neadaptarea prestaţiilor ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei a creditorului, etc. In opinia majoritară însă, oglindită în mare parte de jurisprudenţă, teza revizuirii contractelor pentru impreviziune este respinsă. Argumentul principal este legat de forţa obligatorie a contractului. Urmarea respingerii acestei teze este aplicarea principiului nominalismului monetar, conform căriua în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne beschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei. Cu titlu de excepţie însă, se admite că în anumite contracte este necesară aplicarea impreviziunii. Sunt avute în vedere anumite contracte cu executare succesivă (cum ar fi contractul de închiriere sau de rentă viageră), precum şi contractele care generează “datorii de valoare” (obligaţii al căror obiect îl constituie valori
  17. 17. exprimate în sume de bani, cum ar fi obligaţia de întreţinere rezultată din contractul de întreţinere). II. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE § 1. PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII ŞI INTERDEPENDENŢEI OBLIGAŢIILOR PĂRŢILOR ÎN CONTRACTELE SINALAGMATICE. Obligaţiile părţilor au în contractele sinalagmatice un caracter reciproc şi interdependent, care permite circumstanţierea următoarelor efecte speciale: i.obligaţiile trebuie să fie executate simultan, cu excepţia cazurilor în care natura acestora sau voinţa părţilor instituie o excepţie de la regulă. In consecinţă, orice parte contractantă are dreptul să refuze a-şi executa obligaţia cât timp cealaltă parte nu şi-a executat obligaţiile- excepţia de neexecutare a contractului. ii.dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să solicite desfiinţarea contracvtului- rezoluţiunea contractului. 14 iii.Dacă un eveniment independent de voinţa părţilor împiedică executarea obligaţiilor uneia dintre părţi contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale- suportarea riscurilor contractuale. § 2. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI 4. Noţiune. Temei juridic. Posibilitatea unei părţi a contractului de a nu-şi executa sau de a refuza să-şi execute obligaţiile contractuale atâta timp cât cealaltă parte nu şi-a executat propriile obligaţii se cheamă excepţie de neexecutare a contractului. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul poate refuza predarea bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul. Excepţia de neexecutare nu este reglementată de Codul civil în mod expres, ci doar sub forma unor aplicaţii practice. Literatura de specialitate şi jurisprudeţa au stabilit însă care sunt coordonatele acestui mecanism juridic. 5. Condiţiile de invocare ale excepţiei de neexecutare sunt următoarele: - obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract; - cocontractantul să-şi fi executat obligaţiile contractuale; - neexecutarea obligaţiilor chiar parţială fiind, trebuie să fie suficient de importantă raportată la economia contractului; - neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare; - raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale. 6. Excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care sunt întrunite cumulativ condiţiile menţionate, operează exclusiv în puterea părţii care o invocă, adică fără intervenţia instanţei de judecată şi fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. 7. Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea executării prestaţiilor celui care o invocă, contractul rămânând temporar neexecutat. 8. Calificarea juridică. Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă şi totodată un mijloc de presiune al celeilalte părţi. § 3. REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI 9. Noţiune. Reglementare. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată la cererea uneia din părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile la care s-a îndatorat. Reglementarea rezoluţiunii este prezentă în art. 1020-1021 C.civ. care se completează cu diverse prevederi speciale aplicabile anumitor contracte. 10. Felurile rezoluţiunii. Din analiza textelor legale rezultă că regula o constituie
  18. 18. rezoluţiunea judiciară (care trebuie pronunţată de instanţa de judecată), sau rezoluţiunea convenţională (în cazul căreia rolul instanţei în pronunţarea rezoluţiunii este redus sau chiar înlăturat, uneori rezoluţiunea operând în puterea exclusivă a creditorului). 15 11. Pentru a opera rezoluţiunea judiciară este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: - una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile contractuale. Neexecutarea totală va determina întotdeauna pronunţarea rezoluţiunii. Neexecutarea parţială determină rezoluţiunea numai în cazul în care partea din obligaţie neexecutată poate fi considerată ca fiind esenţială la încheierea contractului. Tot o neexecutare parţială reprezintă şi întârzierea în executarea obligaţiilor, mai ales când creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor. - neexecutarea trebuie să se datoreze culpei pârâtului. In cazul în care neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile celeilalte părţi, suntem în prezenţa chestiunii riscurilor contractuale, şi nu a rezoluţiunii. In cazul în care sunt întrunite condiţiile menţionate, creditorul obligaţiei neexecutate beneficiază de un drept de opţiune între a cere rezoluţiunea contractului sau executarea silită a debitorului. In literatura de specialitate, alături de cele două condiţii enumerate anterior, se vorbeşte şi de cerinţa punerii în întârziere a debitorului. 12. Rezoluţiunea convenţională a contractelor este prezentă în acele situaţii în care operează anumite clauze conbtractuale exprese în conţinutul cărora sunt stabilite modalităţile în care funcţionează rezoluţiunea contractului, părţile urmărind astfel limitarea sau chiar înlăturarea rolului instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii. Aceste stipulaţii contractuale se numesc pacte comisorii. In literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa a patru tipuri de pacte comisorii: - pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin care părţile stipulează că în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi, contractul va fi rezolvit. Includerea într-un contract a acestei clauze este inutilă întrucât reia precederile art.1020 C.civ., rezoluţiunea rămânând exclusiv judiciară. Totuşi, în cazul contractelor în cadrul cărora rezoluţiunea nu este prevăzută de lege sau este prevăzută restrictiv, stipulatea acestei clauze este eficientă (de ex. In cazul convenţiei de partaj). - pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile stabilesc că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze unilateral contractul. Rezoluiţiunea va opera în acest caz în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, emisă de parte îndreptăţită. Debitorul însă va putea să-şi execute obligaţiile sale până în momentul punerii în întârziere, evitând astfel rezoluţiunea. Instanţa nu va putea acorda nici u termen de graţie. - pactul comisoriu expres de gradul III constă în clauza prin care se prevede că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile sale până la un anumit termen, contractul este rezolvit de plin drept. Instanţa de judecată nu va putea acorda termen de graţie şi nici să se pronunţe cu privire la oportunitatea rezoluţiunii. Este însă necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere. - pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor contractul se desfiintează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului şi fără intervenţia instanţei de judecată. Ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate are ca efecte rezoluţiunea
  19. 19. 16 de plin drept a contractului, cu condiţia ca creditorul să nu opteze pentru executarea silită a prestaţiilor. 13. Atât în cazul rezoluţiunii judiciare cât şi în cazul rezoluţiunii convenţionale, efectele desfiinţării contractului sunt identice, ele având un caracter retroactiv, operând atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc), ca şi când contractul nu s-ar fi încheiat. Intre părţi rezoluţiunea contractului are ca efect încetarea raportului contractual, ca şi când contractul nu s-ar fi încheiat, iar în cazul în care părţile au executat anumite prestaţii, acestea vor trebui restituite (conform principiului restitutio in integrum) în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau plăţii nedatorate. Faţă de terţi, de principiu, rezoluţiunea desfiinţează toate drepturile consimţite în favoarea acestora de către dobânditorul prestaţiei, care a format obiectul contractului rezolvit (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). De la ambele principii expuse mai sus există mai multe excepţii, cum ar fi: invocarea prevederile art. 1909 al 1 C.civ. privind efectele posesiei de bună credinţă aspura bunurilor mobile; invocarea de către terţ a principiului error communis facit jus, etc. In cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, desfiinţarea lor pentru neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi se numeşte reziliere. Aceasta are ca efecte desfiinţarea contractului numai pentru viitor. Cu toate acestea condiţiile în care operează rezilierea sunt identice cu ncele ale rezoluţiunii. § 4. RISCURILE CONTRACTULUI 14. Punerea problemei. In cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este suspendată când imposibilitatea are un caracter temporar. In cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un caz de forţă majoră. In cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoaqre şi proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în întregime a contractului. 15. Principii. In contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) şi riscul pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit domino). Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii: - în cazul contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de către înstrăinător (conform art. 971 şi 1295 al.1 Cod civil). Prin excepţie, atunci 17 când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite va fi suportat de către înstrăinător, mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului;
  20. 20. - în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către înstrăinător, până în momentul stabilit de către părţi pentru realizarea transferului dreptului de proprietate. In plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta, înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeaşi calitate şi cantitate cu cele promise; - în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. In cazul condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul împlinirii condiţiei iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul împlinirii condiţiei. In concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. CAP. IV. EFECTELE CONTRACTULUI FATA DE TERTI Secţiunea I RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI ŞI OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢA DE TERŢI § 1. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI 1. Noţiune şi justificare. Orice contract are menirea principală de aproduce efecte între părţile sale. Se pune însă întrebarea dacă va produce vreun efect juridic în raport cu terţii faţă de contract. Răspunsul la această întrebare este dat de principiul relativităţii efectelor contractului. Conform art. 973 C. civ.: “Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”. Se consideră că acest text legal consacră principiul relativităţii efectelor contractului. Potrivit acestui principiu contractul încheiat între părţi nu poate da naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea respectiv, în sarcina unei persoane care nu a participat la încheierea contractului. Nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la care nu şi-a dat consimţământul. § 2. DOMENIUL DE APLICARE AL PRINCIPIULUI 2. Determinarea noţiunilor de părţi, terţi şi succesori în drepturi ai părţilor (avânzicauză). Intinderea efectelor contractului poate fi determinată cu condiţia să putem distinge între persoanele care au calitatea de părţi ale contractului şi acelea care au 18 calitatea de terţi. In literatura de specialitate se ditinge între mai multe categorii de participanţi la raporturi juridice, în vederea decelării relativităţii efectelor contactului: - părţile contractante: sunt persoanele fizice sau juridice care au participat efectiv, personal şi direct sau prin reprezentant la încheierea contractului şi faţă de care efectele acestuia se produc pe deplin; - terţii propriu-zişi: sunt persoanele fizice sau juridice care nu au participat în nici un fel la încheierea contractului, neavând deci calitatea de părţi. Faţă de acestea contractul nu produce nici un efect neputând da naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea sau în sarcina lor; - succesorii în drepturi ai părţilor (“avânzii cauză”). Aceste persoane sunt terţi dacă ţinem seama de criteriul participării efective la contract, pentru că nu au consimţit în
  21. 21. nici un fel la producerea efectelor sale. Cu toate acestea, dacă ţinem seama de efectele pe care le produce contractul asupra lor, mai firesc este să încadrăm aceste persoane în categoria părţilor. Distincţia nu este însă atât de evidentă, pentru că ea depinde de categoria succesorilor în drepturi. Putem determina astfel: · succesorii universali sau cu titlu universal. Aceste persoane dobândesc nefracţionat sau fracţionat (în sensul că primesc doar o cotă parte) patrimoniul autorului lor. Intră în una dintre aceste două categorii: succesorul legal unic/succesorii legali, legatarul universal/legatarul cu titlu universal, persoana juridică ce dobândeşte întregul patrimoniu al altei persoane juridice/persoana juridică ce dobândeşte o fracţiune din patrimoniul unei persoane juridice. Deoarece acestor persoane li se transmit drepturile şi obligaţiile autorului lor (adică patrimoniul acestuia sau o fracţiune din patrimoniul acestuia), rezultă că li se transmit toate drepturile şi obligaţiile rezultate din contractele la care a consimţit autorul lor. De aceea, aceste categorii de persoane ar trebui să fie mai degrabă asimilate părţilor, pentru că în persoana lor contractul îşi produce efectele ca şi cum ar fi participat personal la încheierea sa. Regula comportă două excepţii, când efectele contractului nu se produc faţa de cele două categorii menţionate mai sus: a. Atunci când părţile contractului au prevăzut că efectele sale nu se vor putea produce cu privire la succesorii universali/cu titlu universal; b. contractele intuitu personae încetează (de regulă) la moartea părţii în considerarea calităţilor căreia s-a încheiat contractul; c. moştenitorul legal rezervatar devine terţ faţă de actele pe care le încheie autorul în scopul fraudării intereselor sale; · Succesorii cu titlu particular. Sunt acele persoane care dobândesc de la autor unul sau mai multe drepturi determinate. Are această calitate, de exemplu, cumpărătorul unui bun. O asemenea persoană nu poate fi considerată ca un continuator al personalităţii autorului, astfel incât nu îi succede în drepturi şi obligaţii, spre deosebire de categoria din paragraful prcedent. In concluzie, contractul încheiat de către autor nu va produce nici un efect asupra acestei categorii de subiecţi. Prin excepţie, succesorul cu titlu particular este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate de autorul său în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis (dacă acestea sunt strâns legate de bunul dobândit – cum ar fi obligaţiile propter rem, dacă se nasc dintr-un contract 19 care are dată certă anterioară contractului încheiat cu succesorul cu titlu particular şi dacă sunt îndeplinite cerinţele de publicitate, când acestea sunt necesare); · Creditorii chirografari: sunt acea categorie de creditori a căror singură garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor de creanţă o constituie patrimoniul debitorului lor. Patrimoniul debitorului reprezintă gajul lor general. Această categorie este indirect afectată de fluctuaţiile patrimoniale generate de contractele încheiate de debitor cu terţii. Unii autori asimilează categoria lor terţilor iar alţii o asimilează avânzilorcauză. Includerea lor în ultima categorie enunţată, este preferabilă, pentru că numai astfel se pot justifica anumite mijloace pe care le are creditorul de a-şi conserva gajul său general şi anume: acţiunea oblică şi acţiunea
  22. 22. pauliană, dreptul de a cere separaţia de patrimonii sau de a interveni în procesul de ieşire din indiviziune, etc. Deşi îi considerăm avânzi cauză, trebuie să precizăm că în cazul în care debitorul încheie acte simulate în scopul fraudării lor, creditorii devin terţi faţă de actul secret. § 3. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI 3. Necesitatea distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea lui faţă de terţi. Relativitatea efectelor convenţiei implică ideea că terţii nu pot deveni creditori sau dabitori ca urmare a unui contract la a cărui încheiere nu au participat. Cu toate acestea, încheierea unui contract produce anumite efecte şi faţă de terţi. Domeniul acestor efecte este guvernat de opozabilitatea faţă de terţi. Dincolo de efectele juridice pe care le produce, contractul constituie un fapt social care trebuie respectat ca atare. Respectul pe care terţii îl datorează situaţiei rezultate din contract se suprapune unei accepţiuni largi a ideii de opozabilitate. In raporturile dintre părţi opozabiliatea efectelor contractului se confundă cu relativitatea efectelor sale, sau mai precis cu principiul forţei obligatorii a contractului între părţi. 4. Opozabilitatea contractului faţă de terţi se traduce stricto sensu prin obligaţia acestora de a respecta situaţia juridică rezultată din contract. Dintre cazurile de aplicare a opozabilităţii se pot aminti: · invocarea contractului ca titlu sau probă pentru dobândirea unui drept, faţă de un terţ; · invocarea contractului ca just titlu, în cazul uzucapiunii de la 10 la 20 de ani; · invocarea contractului ca probă a justei cauze a îmbogăţirii faţă de persoana care invocă îmbogăţirea fără just temei. 5. Importanţa distincţiei între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea efectelor faţă de terţi. Opozabilitatea efectelor contractului se deosebeşte de relativitatea efectelor sale. Esenţa acestei diferenţe rezidă în diferenţa de regim juridic aplicabilă nerespectării situaţiei izvorâtă din contract, precum şi în cazul probaţiunii judiciare. a. Atunci când una dintre părţile actului juridic cauzează un prejudiciu celeilalte părţi, prin neexecutarea obligaţiilor sale, se va angaja răspunderea sa 20 contractuală; atunci când o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract de către una din părţi, cauzându-i astfel un prejudiciu, ne aflăm în prezenţa angajării răspunderii delictuale; b. In ipoteza unui litigiu între părţi, proba contractului se face potrivit normelor care se referă la dovada actelor juridice (art. 1191 C. civ. şi urm.); terţii pot dovedi însă exstenţa şi conţinutul unui act juridic, folosind orice mijloc de probă, deoarece, pentru ei, contractul este un fapt juridic. Opozabilitatea contractului poate fi invocată de către părţi faţă de terţi (în ipoteza în care terţul este complice la neexecutarea unei obligaţii contractuale, sau atunci când împiedică prin fapta sa executarea unei obligaţii contractuale), după cum poate fi invocată şi de către terţi faţă de părţi (în ipoteza în care neexecutarea unei obligaţii contractuale de către una din părţi cauzează un prejudiciu unui terţ). De asemenea, se consideră uneori, că opozabilitatea poate fi invocată de către terţi faţă de terţi (ipoteza titlului invocat în cadrul unei acţiuni în revendicare, titlu ce constă în convenţia translativă de proprietate dintre una dintre părţile procesului şi un terţ). Unii autori, consideră că efectele opozabilităţii sunt prezente şi sub aspect probatoriu, deoarece
  23. 23. contractul este o sursă de informaţii cu implicaţii juridice (un contract anterior de locaţiune care cuprinde inventarul bunurilor închiriate, poate fi invocat ca mijloc de probă în litigiul purtând asupra stării bunurilor închiriate, dintre locatarul actual şi proprietar). SECTIUNEA A II-A EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI FATĂ DE TERŢI § 1. NOTIUNEA DE EXCEPTIE. CLASIFICAREA EXCEPTIILOR 6. Noţiune. Excepţia de la principiul relativităţii efectelor contractului presupune acea situaţie în care o persoană care nu a participat la încheierea contractului dobândeşte obligaţii şi drepturi izvorâte din acest contract. Prima situaţie de excepţie (obligaţii în sarcina unei persoane care nu a participat la încheierea contractului din care acestea rezultă şi nu are nici calitatea de având-cauză) nu poate fi admisă în nici un caz deoarece ar reprezenta o încălcare a libertăţii persoanelor. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat consimţământul. Unii autori au susţinut totuşi că există asemenea excepţii: contractul colectiv de muncă şi acţiunile directe, promisiunea pentru altul (convenţia de porte-fort). In realitate, toate aceste aşa-numite excepţii nu sunt decât aparente, deoarece sursa reală a obligaţiilor în sarcina terţilor o constituie legea (în cazul contractului colectiv de muncă şi al acţiunilor directe), iar în ce priveşte promisiunea pentru altul, aceasta, astfel cum vom vedea, nu dă naştere la obligaţii în sarcina terţului care nu a participat la convenţie. De aceea, este preferabil să numim aceste excepţii “aparente”. A doua situaţie de excepţie poate fi imaginată cu privire la ipoteza în care, din contractul încheiat între două persoane ia naştere un drept în favoarea unui terţ care nu a 21 participat la încheierea contractului din care rezultă dreptul şi care nu are nici calitatea de având cauză. Nici o regulă morală nu se poate opune unei atare posibilităţi. Dimpotrivă, acceptarea unei soluţii în sensul determinat mai sus, poate simplifica anumite raporturi juridice. Acesta este motivul pentru care se admite că excepţia reală de la relativitatea contractului faţă de terţi este stipulaţia pentru altul. § 2. PROMISIUNEA PENTRU ALTUL - EXCEPŢIE APARENTĂ DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI 7. Definiţie. Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-fort este convenţia sau clauza dintr-o convenţie prin care o persoană (debitorul) se obligă faţă de o altă persoană (creditorul) să obţină consimţământul unei alte persoane (terţ) pentru încheierea unui contract sau pentru ratificarea unui contract deja încheiat. După cum rezultă din definiţia de mai sus, obiectul promisiunii pentru altul îl constituie obligaţia asumată de către promitentul debitor de a determina un terţ să încheie sau să ratifice un contract. Din promisiunea încheiată între părţi, nu poate rezulta nici o obligaţie în sarcina terţului. O convenţie contrară, ar fi inopozabilă acestuia din urmă. 8. Aplicaţii practice. Promisiunea pentru altul cunoaşte mai multe aplicaţii practice: în cazul contractului de mandat, al coproprietăţii, al unor acte juridice încheiate în numele şi pe seama unor persoane absente sau incapabile de a contracta. 9. Efectele convenţiei de porte-fort. Convenţia de porte-fort are ca efect naşterea unei obligaţii de a face în sarcina debitorului-promitent. Această obligaţie are ca obiect prestaţia de a determina pe terţ să încheie sau să ratifice un act juridic. Obligaţia asumată de către debitorul-promitent este o obligaţie de rezultat.
  24. 24. Dacă terţul a încheiat sau a ratificat actul juridic, atunci se consideră că obligaţia asumată de către debitor a fost îndeplinită. Mai departe, executarea efectivă a obligaţiei rezultate din acest act juridic de către terţ, nu mai este în sarcina debitorului promitent. Cu toate acestea, este posibil ca, prin promisiunea faptei altuia, debitorul-promitent să se oblige şi la garantarea executării obligaţiei de către terţ. In acest caz, pe lângă convenţia de porte-fort, mai avem de a face şi cu o fidejusiune accesorie obligaţiei principale a terţului faţă de creditorul acestuia. Dacă terţul nu a încheiat sau ratificat actul juridic, atunci, în sarcina debitoruluipromitent se angajează răspunderea contractuală pentru neexecutarea oligaţiilor sale. Libertatea părţilor de a stabili conţinutul contractului permite acestora să facă din obligaţia de a determina pe terţ să încheie sau să ratifice contractul, o simplă obligaţie de mijloace. Este posibil ca debitorul-promitent să se oblige faţă de creditorul său să depună toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să contracteze sau să ratifice contractul. In acest caz avem de a face cu o aşa-numită promisiune de “bune oficii”. Lipsa consimţământului terţului nu va avea ca efect prezumarea neexecutării obligaţiei debitorului-promitent. Dimpotrivă, sarcina probei acestei neexecutări va reveni creditorului care trebuie să dovedească nedepunerea de către debitor a tuturor diligenţelor pentru a-l convinge pe terţ să-şi ea consimţământul. 22 § 3. CONTRACTUL ÎN FAVOAREA UNEI TERŢE PERSOANE SAU STIPULAŢIA PENTRU ALTUL 10. Definiţie. Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul reprezintă un contract sau o clauză dintr-un contract prin care o parte numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită terţ beneficiar. Deşi nu este reglementată expres în Codul civil, prezenţa unor aplicaţii reglementate expres, precum şi utilitatea sa practică, au drept consecinţă considerarea sa ca excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului. Dintre aplicaţiile sale practice expres reglementate, merită amintite: posibilitatea stipulării rentei viagere în favoarea unei terţe persoane (art. 1642 alin. 1 Cod civil), donaţia cu sarcină stipulată în favoarea unei terţe persoane (dedusă din interpretarea art. 832 şi 829 Cod civil), contractul de transport în favoarea unui terţ-destinatar (dedus pe cale de interpretare din prevederile art. 432-434 şi 438 Cod comercial), stipularea plăţii indemnizaţiei de asigurare în favoarea uni terţe persoane (Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările). 11. Problema valabilităţii stipulaţiei pentru altul. Pentru ca stipulaţia pentru altul să fie valabilă, ea trebuie să respecte condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 şi următoarele din Codul civil, referitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. Pe lângă acestea, mai este necesară îndeplinirea a două condiţii specifice: - stipulaţia să fie certă şi neîndoielnică. Din redactarea stipulaţiei trebuie să rezulte cu fermitate că terţul beneficiar dobândeşte un drept de sine-stătător, putând pretinde prmitentului executarea faţă de sine a unei anumite prestaţii; - terţul beneficiar să fie determinat sau determinabil. Pentru a fi îndeplinită această condiţie nu este absolut necesar caterţul să fie o persoană individualizată în momentul perfectării simulaţiei. Este admisibil ca individualizarea să se realizeze la un moment ulterior (în cazul asigurărilor de răspundere civilă sau asigurărilor de viaţă şi sănătate, determinarea terţului beneficiar se poate realiza în momentul producerii riscului sau chiar la un moment ulterior). Terţul
  25. 25. beneficiar desemnat prin stipulaţie poate să fie chiar şi o persoană viitoare (care nu există în momentul încheierii contractului), cum ar fi stipulaţia în beneficiul unei fundaţii care urmează să fie înfiinţată. Terţul beneficiar poate să fie chiar şi o persoană incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Legat de condiţiile de validitate, este important să reţinem că stipulaţia pentru altul poate să persupună un act juridic tripartit, care să includă şi consimţământul terţului beneficiar sau un act juridic bipartit, încheiat prin participarea stipulantului şi promitentului. In concluzie, participarea terţului la încheierea stipulaţiei nu are nici o înrâurire cu privire la validitatea actului juridic. Cu toate acestea, consimţământul terţului beneficiar (concretizat în acceptarea stipulaţiei, sau mai precis a dreptului născut în favoarea sa), reprezintă o condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Stipulaţia în favoarea unui terţ nu are nici un efect dacă terţul nu doreşte să dobândească vreun drept rezultat din acest act juridic şi refuză să confirme stipulaţia făcută în favoarea sa. 23 12. Efectele stipulaţiei pentru altul. In raporturile dintre stipulant şi promitent se stabilesc raporturi juridice obişnuite, după tiparul relaţiei contractuale, cu singura diferenţă că prestaţia rezultată din stipulaţie va trebui executată în favoarea unui terţ şi nu a stipulantului. Pentru a obţine executarea prestaţiei, stipulantul are la îndemână toate mijloacele conferite de dreptul comun: executarea silită în natură sau prin echivalent, excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea, pretinderea de daune-interese (care pot fi chiar evaluate anticipat prin intermediul clauzei penale). Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar sunt guvernate de naşterea unui drept direct în patrimoniul terţului-beneficiar fără a trece pin patrimoniul stipulantului. Dobândirea dreptului are loc în mod originar, în momentul încheierii contractului. In consecinţă, terţul beneficiar nu este ţinut a suporta concursul creditorilor stipulantului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia. Totodată, dreptul rezultat din stipulaţie poate fi transmis pe cale succesorală chiar înainte de confirmarea sa de către beneficiar. Cu toate că terţul beneficiar şi promitentul nu se găsesc într-un raport contractual, primul are calitatea de creditor iar celălalt de debitor. Terţul are dreptul: să pretindă executarea prestaţiei promitentului, în condiţiile cuprinse în stipulaţie, putând în acest sens să recurgă la executarea silită în natură sau prin echivalent; să folosească acţiunile oblică sau pauliană dacă raportul juridic existent între terţ şi stipulant permite aceasta; să se folosească de garanţiile speciale (gaj, ipotecă, fidejusiune) constituite de către promitent prin contractul încheiat cu stipulantul. Terţul beneficiar nu are însă dreptul să solicite rezoluţiunea contractului care cuprinde stipulaţia pentru altul, deoarece acţiunea în rezoluţiune nu poate fi accesibilă unei persoane terţe faţă de contract (regulă dedusă din principiul relativităţii efectelor contractului), pentru că terţul nu justifică un interes legitim în a solicita rezoluţiunea care nu are cum să-i profite. Promitentul poate să opună terţului beneficiar excepţiile inerente raporturilor contractuale dintre el şi stipulant: excepţia neexecutării contractului, în cazul în care stipulantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, nulitatea contractului, neîndeplinirea sau îndeplinirea unei condiţii suspensive, respectiv rezolutorii, neîmplinirea termenului suspensive de executare, solicitarea termenului de graţie, etc. Raporturile dintre terţul beneficiar şi stipulant. Din mecanismul stipulaţiei pentru altul nu rezultă nici un raport de obligaţii între terţul beneficiar şi stipulant. Ei nu pot acţiona unul împotriva celuilalt pe cale directă pentru că nu îi leagă nici un raport contractual. Ei pot însă să acţioneze unul împotriva celuilalt pe cale indirectă, folosind
  26. 26. acţiunea oblică şi acţiunea pauliană. Independent de stipulaţie, de regulă, stipulantul şi terţul beneficiar sunt angajaţi întrun raport de creanţă preexistent stipulaţiei. In acest caz rolul contractului în favoarea terţului este acela de a stinge două raporturi de creanţă prin intermediul unei singure operaţiuni: obligaţia stipulantului faţă de terţul beneficiar (rezultată dintr-un contract originar sau dintr-un alt fapt juridic) precum şi obligaţia promitentului faţă de stipulant (care poate avea şi ea o existenţă anterioară, sau poate să se nască odată cu stipulaţia). Este posibil şi ca între stipulant şi terţul beneficiar să nu existe un raport obligaţional originar. In acest caz, stipulaţia reprezintă o donaţie indirectă făcută în favoarea terţului. Literatura de specialitate este de acord că o asemenea donaţie trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate ale donaţiei, mai puţin forma autentică a acesteia. De asemenea 24 regimul ei va fi acela de drpet comun al donaţiilor, urmând a i se aplica, dacă este cazul, reducţiunea liberalităţii excesive, raportul succesoral, etc. Legat de efectele stipulaţiei se mai pune întrebarea dacă una dintre părţi (în temeiul unei clauze revocatorii) sau ambele părţi, prin acordul lor (mutuus dissensus), decid revocarea beneficiului stipulaţiei, ce efecte poate să producă această revocare. Revocarea se consideră că nu este posibilă. Aşadar, de regulă, stipuaţia este irevocabilă, cu următoarele excepţii: a. dacă revocarea a fost prevăzută în contract, ea se poate realiza, dar numai până în momentul confirmării dreptului de către terţul beneficiar; b. în cazul contractului de asigurare, asiguratul are dreptul să revoce tot timpul vieţii stipulaţia făcută în favoarea unei terţe persoane; c. în cazul contractului de transport, expeditorul are posibilitatea să revoce dreptul destinatarului de a primi marfa, până în momentul remiterii scrisorii de trăsură. SECTIUNEA A IIIA SIMULAŢIA- EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI § 1. CARACTERIZARE GENERALĂ 13. Noţiune. Simulaţia este o operaţiune juridică cu caracter complex care constă în încheierea şi existenţa concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte: unul aparent sau public prin care se creează o situaţie juridică aparentă contară realităţii şi un alt act secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă de contractul public. In cazul simulaţiei, între aceleaşi părţi se încheie un act secret al cărui rol este acela de stabili raporturile reale dintre părţi (actul secret, contraînscrisul) şi care exprimă voinţa reală a acestora, precum şi un act public (actul ostensibil, aparent) al cărui rol este de a disimula faţă de terţi adevăratele raporturi dintre părţi şi care nu produce nici un efect între părţile simulaţiei (cu excepţia cazului când părţile au prevăzut şi producerea unor efecte subsidiare ale actului public prin chiar actul secret). 14. Reglementare. Conform art. 1175 Cod civil: “actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Textul legal este laconic, însă din interpretarea sa reiese limpede că efectele simulaţiei reprezintă o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, deoarece, actul secret încheiat între părţi nu poate fi opus terţilor, deşi forţa sa obligatorie se menţine în raporturile dintre părţi. 15. Condiţiile simulaţiei: a. contraînscrisul să fie un act secret. Este necesar pentru a fi în prezenţa
  27. 27. simulaţiei caatul care oglindeşte voinţa reală a părţilor să nu fie cunoscut terţilor. Contraînscrisul îşi pierde caracterul secret în toate cazurile când face obiectul unor operaţiuni de publicitate, cum ar fi înscrierea actului în cartea funciară, darea de dată certă, etc. In schimb, îndeplinirea formalităţilor fiscale (cum ar fi înregistrarea actului secret la organele 25 fiscale în vederea stabilirii impozitului aferent), încheierea actului chiar în formă autentică, nu duc la pierderea caracterului secret al contracînscrisului. b. contraînscrisul să fie contemporan cu actul public. Contemporaneitatea celor două acte trebuie înţeleasă în sensul că se referă la acestea ca la negotium şi nu ca la acte în sens material. Astfel, este indiferent dacă sub aspect temporal înscrisul constatator al actului secret a fost redactat după actul aparent dacă existenţa sa ca negotium, era anterioară actului public. Cele două acte trebuie să coexiste în timp, fiind necesar ca actul secret, dacă a fost încheiat anterior să fie încă în vigoare între părţi la data perfectării actului public. Nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul public a fost încheiat anterior actului secret. In acest caz poate fi vorba de un act secret menit să modifice sau să înlăture efectele actului public în condiţiile în care ambele acte exprimă voinţa reală a părţilor. c. să existe intenţia comună a părţilor de a simula. Pentru a fi în prezenţa simulaţiei, este necesar ca între părţi să existe un acord simulator, ceea ce presupune intenţia lor comună de a efectua o operaţiune complexă menită să ascundă terţilor adevăratele raporturi dintre ele. Acordul simulator implică reprezentarea atât a actului public cât şi a celui privat, precum şi a efectelor pe care acestea le vor produce. § 2. FORMELE SIMULAŢIEI 16. Fictivitatea (simularea consimţământului). Suntem în prezenţa acestei forme de simulaţie atunci când actul public exprimă o stare de fapt şi de drept care în realitate nu există. Actul secret prevede că actul public este inexistent sau că nu va produce nici un efect juridic. Realitatea este în acest mod complet disimulată faţă de terţi. Ex.: actul aparent de vânzare-cumpărare încheiat între A şi B reprezintă un act public menit să sustragă bunul vândut de la executarea silită pe care o pot începe creditorii vânzătorului A, în realitate, părţile prevăzând printr-un act secret că vânzarea –cumpărarea nu a avut loc. 17. Deghizarea. Acest caz de simulaţie presupune încheierea unui contract care dă naştere adevăratelor raporturi dintre părţi, contract pe care, pentru a-l ţine secret în tot sau în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract. De regulă, prin actul public se ascunde natura actului secret (simularea cauzei actului juridic), cum este în cazul unei donaţii deghizată printr-un act public de vânzare-cumpărare (deghizare totală), putând însă să ascundă doar anumite clauze ale actului real (deghizare parţială), cum ar fi în cazul declarării în actul public al unui preţ mai mic decât cel real (simularea obiectului actului juridic). 18. Interpunerea de persoane. In acest caz de simulaţie, părţile actului aparent prevăd, într-o convenţie secretă, faptul că una dintre ele nu are callitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. De exemplu, părţile pot să încheie un act public de donaţie prin care să fie desemnat donatar o persoană interpusă pentru faptul că,
  28. 28. datorită unei incapacităţi legale adevăratul donatar nu poate primi în mod public donaţia 26 de la donator. Pentru a fi în prezenţa acestei simulaţii este necesar ca acordul simulator să existe între toate cele trei persoane participante la simulaţie. Simulaţia prin interpunere de persoane nu se confundă cu mandatul fără reprezentare. In cazul celui din urmă, o persoană numită mandatar încheie pe seama mandantului (fără a face cunoscută identitatea acestuia) un act juridic. Terţul care încheie actul juridic cu mandatarul nu are cunoştinţă de existenţa mandatului. § 3. SCOPURILE ŞI LIMITELE SIMULAŢIEI 19. Scopurile simulaţiei. Simulaţia este întotdeauna marcată de un scop abstract care constă în intenţia de a ascunde terţilor actul secret încheiat între părţi. Pe lângă acest scop abstract, părţile pot fi animate de o multitudine de scopuri concrete. Părţile pot să urmărească eludarea unei dispoziţii legale legate de plata unor taxe şi impozite (cazul fraudei fiscale), sustragerea unor bunuri de la executare (frauda civilă) sau scopuri care nu presupun nimic ilicit, cum ar fi intenţia donatorului de a-şi ascunde adevărata identitate faţă de donatar. 20. Limitele simulaţiei sunt legate de scopurile pe care ea le urmăreşte. Dacă intenţia părţilor este aceea de a eluda o dispoziţie legală imperativă (cum ar fi cea care prohibeşte vânzările între soţi sau cea care impune părţilor contractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică să declare preţul real) atunci sancţiunea este, de regulă, nulitatea absolută a întregii operaţiuni. Uneori, pentru restabilirea ordinii legale încălcate, nu este nevoie de o sancţiune atât de severă. In cazul nerespectării dispoziţiilor legale privind rezerva succesorală, sancţiunea aplicabilă va fi reducţiunea liberalităţii excesive. In fine, dacă simulaţia nu urmăreşte vreun scop ilicit, sancţiunea specifică a simulaţiei este inopozabilitatea faţa de terţi a situaţiei juridice rezultate din actul secret. § 4. EFECTELE SIMULAŢIEI 21. Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţi. In raporturile dintre părţile simulaţiei, în concordanţă cu principiul voinţei reale (art. 977 Cod civil) şi cu principiul forţei obligatorii (art. 969 Cod civil), va produce efecte actul juridic secret şi nu cel aparent. Aceleaşi efecte se vor produce şi în raport cu succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor (art. 1175 teza I Cod civil). Prin excepţie, în situaţia în care simulaţia este realizată în scopul fraudării intereselor acestor categorii de succesori, efectele actului secret nu se vor produce faţă de ei, întrucât trebuie consideraţi terţi într-o asemenea situaţie. Tot terţi sunt consideraţi şi succesorii cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari. 22. Efectele simulaţiei faţă de terţi. In raporturile faţă de terţi, potrivit art. 1175 teza II Cod civil, actul secret nu poate avea nici un efect. In consecinţă, terţilor nu le va putea fi opusă decât situaţia rezultată din actul public, deşi aceasta nu corespunde realităţii. Actul secret, deşi cuprinde adevăratele raporturi dintre terţi, este inopozabil terţilor. In acest mod simulaţia reprezintă o excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi. Pentru ca efectele actului secret să nu se producă, este necesar ca terţii să nu fi avut cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului secret, adică să fie de bună-credinţă. In cazul în care au 27 avut cunoştinţă de existenţa actului secret, în momentul încheierii simulaţiei, actul secret le va fi opozabil, pentru că în ce îi priveşte, şi-a pierdut caracterul secret. Cu toate acestea, se consideră că terţii pot să învoce efectele actului secret care sunt în favoarea lor. De exemplu, creditorul chirografar poate să invoce dispoziţiile actului secret din care rezultă că debitorul său nu a vândut de fapt imobilul proprietatea sa

×