1. PASII
TransformArii
Un preot ortodox
vorbeste despre Cei 12 Paşi
de
Părintele Meletios Webber
Traducere din limba engleză şi note
Nicoleta Amariei şi Claudia Varga
Editura Kolos
Iaşi – 2008
3. CUPRINS
Cuvânt Înainte ... / 5
Prefaţă la ediţia în limba română / 7
Introducere ... / 11
PARTEA I
Problematica Adicţiilor şi o Analiză a Celor 12 Paşi
Capitolul 1
Introducere în cei Doisprezece Paşi ... / 17
Capitolul 2
Alcoolicul activ – Imaginea umanităţii în ruină ... / 33
Capitolul 3
Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare ... / 50
Capitolul 4
Anonimatul, Adicţiile, Negarea şi Controlul ... / 67
Capitolul 5
Spiritualitatea şi Religia ... / 78
Capitolul 6
Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii ... / 86
PARTEA a II-a
Cei 12 Paşi
Capitolul 7
Din adâncuri ... / 101
Capitolul 8
Cred, Doamne! Ajutǎ necredinţei mele! ... / 114
Capitolul 9
Predarea în grija Lui Dumnezeu ... / 122
Capitolul 10
Porţile căinţei ... / 129
Capitolul 11
Pregătirea pentru schimbare ... / 141
Capitolul 12
Îndreptarea greşelilor ... / 153
4. Capitolul 13
Păstrarea curăţeniei ... / 160
Capitolul 14
Ajungând să Îl cunoaştem pe Dumnezeu ... / 165
Capitolul 15
Răspândirea veştilor bune ... / 175
Capitolul 16
Sloganuri şi proverbe ... / 185
Capitolul 17
După Paşi? ... / 193
ANEXA A
Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general ... / 199
ANEXA B
Cele Douăsprezece Tradiţii ale Alcoolicilor Anonimi ... / 200
Postfaţă ... / 203
Note teologice / 211
5. 5
CUVÂNT ÎNAINTE
Sunt cu adevărat recunoscător să am ocazia de a vă recomanda
această carte a Pr. Meletios, preţiosul meu prieten de mai bine de treizeci de
ani. Cartea mi-a arătat multe lucruri despre Comunitatea Alcoolicilor Anonimi
– cu care, personal, nu am intrat în contact –, precum şi multe alte lucruri
despre mine însumi. Din câte ştiu, e pentru prima dată când o astfel de carte
a fost scrisă de un preot ortodox.
Pr. Meletios oferă un răspuns convingător unei întrebări frecvent
adresată. Se pune întrebarea dacă un creştin ortodox poate să caute ajutor în
AA în acelaşi timp în care îi rămâne pe deplin loial bisericii? Nu ar trebui mai
degrabă să ne punem încrederea în Tainele Spovedaniei, Mirungerii
(Evchelaion) şi Sfintei Împărtăşanii, precum şi în sfatul şi rugăciunile
duhovnicului nostru? De ce să căutăm ajutor în altă parte? Înseamnă asta o
lipsă de credinţă? Răspunsul Pr. Meletios – şi eu sunt de acord cu el – este
că apartenenţa la AA nu contrazice şi nu minimalizează cu nimic apartenenţa
la biserică. E destul de simplu. Cele două nu sunt rivale, nu sunt în
competiţie; AA-ul nu pretinde că este o biserică sau o religie. Aşa cum
subliniază şi Pr. Meletios, cei Doisprezece Paşi „nu vor înlocui niciodată
Evanghelia ca şi chemare a lui Hristos”. Întâlnirile AA-ului nu sunt în nici un
fel un substitut pentru participarea la viaţa liturgică a Bisericii.
Apartenenţa la AA nu ne va face să fim mai puţin ortodocşi, sau mai
puţin catolici, sau mai puţin orice altceva suntem. Ce poate să facă AA-ul – ce
a făcut de fapt pentru nenumăraţi credincioşi creştini – e că le dă posibilitatea
de a-şi trăi pe deplin credinţa şi de a experimenta puterea Tainelor într-un
mod pe care altfel nu l-ar fi crezut posibil. Pentru că din nou, şi din nou,
aceasta a fost experienţa a multe mii, dacă nu milioane de oameni care s-au
adresat AA-ului: funcţionează. Amestecul său aparte de spiritualitate şi
pragmatism s-a dovedit remarcabil de eficient în lumea contemporană. Însă
regulile AA-ului, deşi simple, cu siguranţă nu sunt uşoare.
Pr. Meletios ne atrage atenţia asupra unor puncte comune între AA şi
tradiţia ortodoxă. Şi eu am observat în special trei lucruri pe care AA-ul le are
în comun cu o carte căreia i-am devotat multe mii de ore ca şi traducător,
Filocalia. În felul ei specific, fiecare dintre acestea ne spune:
1. Trăieşte în prezent: „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua
mântuirii.” (2 Corinteni 6, 2). Putem lua decizii doar în momentul prezent şi
putem să Îl întâlnim pe Dumnezeu doar în momentul prezent. Aşa cum insistă
membrii AA, „Fiecare zi la rândul ei”.
6. 6
2. Nimeni nu se mântuieşte singur: „Unul altuia ne suntem mădulare”
(Efeseni 4, 25). Dacă Filocalia vorbeşte mai mult despre o paternitate şi o
maternitate spirituală, comunitatea AA-ului se bazează pe fraternitatea
spirituală. Însă principiul fundamental este acelaşi. Folosind cuvintele Pr.
Meletios, "acţiunea pretinde interacţiunea”. Suntem tămăduiţi prin
împărtăşirea experienţei noastre unii cu ceilalţi, prin ascultarea reciprocă.
3. Depindem de o Putere superioară nouă înşine: „Fără Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sunt puţine – dacă sunt – din cuvintele lui
Hristos care să fie citate de Filocalie mai des decât aceasta. În orice situaţie
ne vom spune, folosind cuvintele Pr. Meletios, „Eu nu pot, Dumnezeu poate,
am să Îl las pe El”. Ca şi teologia ortodoxă, AA-ul gândeşte în termeni de
sinergie, de cooperare creativă între harul lui Dumnezeu şi libertatea umană.
Ceea ce face Dumnezeu este incomparabil mai măreţ decât ce facem noi,
însă implicarea activă a liberului nostru arbitru este esenţială. Pentru că, aşa
cum ne aminteşte Pr. Meletios, căinţa (ca şi iertarea) nu e un sentiment, ci o
decizie.
Iată o carte care îi va ajuta pe mulţi dintre cei care, din câte ştiu ei, nu
sunt alcoolici. Pentru că sunt multe feluri de dependenţe dincolo de cea de
alcool, care dintre noi poate pretinde că e complet liber faţă de toate
slăbiciunile adictive? Este o carte smerită şi realistă, plină de speranţă, care
stă mărturie nesfârşitei răbdări şi îndurări a lui Dumnezeu. Să o citim cu duhul
umilinţei şi cercetării de sine, iar ea va vorbi inimilor şi voinţei noastre.
Episcopul KALLISTOS de Diokleia
Sfânta Mănăstire Sf. Ioan Teologul
Patmos
7. 7
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Problema consumului excesiv de alcool a fost dezbătută şi s-a scris
despre ea încă de când a început omul să stoarcă struguri pentru vin. În ziua
de azi, dependenţa de droguri, pornografia pe internet, jocurile de noroc şi
alte comportamente adictive încep să fie tot mai prezente, chiar şi în iubita
noastră Românie. Cu toate acestea, sunt disponibile puţine cărţi eficiente în
limba română care să îi ajute pe oamenii care se confruntă cu aceste extrem
de dificile patimi să se ajute singuri. Ca şi consilier profesionist în recuperarea
din dependenţe, şi ca şi creştin ortodox, lucrez în România de mai mult de opt
ani cu Biserica Ortodoxă, ajutând la iniţierea de centre şi programe de
recuperare pentru ajutarea alcoolicilor. Absenţa literaturii de recuperare scrisă
în ‘limbajul Bisericii’ a reprezentat un obstacol însemnat în înţelegerea de
către cler şi de către români în general a mesajului de bază al recuperării, şi
anume că Dumnezeu poate şi îl va ajuta pe alcoolicul sau dependentul care
suferă încă, dacă persoana în cauză e dispusă să îşi schimbe viaţa şi să se
apropie de El.
Cartea vorbeşte despre una dintre cele mai de succes ‘scări
duhovniceşti’ folosite de milioane de alcoolici şi dependenţi din toată lumea şi
de sute de aici din România pentru a-şi rezolva problema alcoolismului lor.
Această soluţie de bazează pe cei 12 paşi ai Alcoolicilor Anonimi. Succesul
AA-ului este de acum un lucru binecunoscut, existând în prezent peste
63.000 de grupuri înregistrate pe plan mondial şi mai mult de 3 milioane de
oameni care folosesc aceşti paşi în Statele Unite şi Canada. De departe, cea
mai mare parte a oamenilor care sunt astăzi în recuperare din dependenţe au
folosit cei 12 paşi ai AA ca şi ‘program de recuperare’. Chiar şi în programele
profesioniste de tratament, primii cinci paşi ai acestui program sunt folosiţi ca
şi platformă de recuperare, deopotrivă cu consilierea profesionistă.
Ce trebuie să ne amintim noi, ca şi creştini ortodocşi, este că aceste
principii spirituale ne aparţin, de fapt. Ele au existat în biserica noastră de
veacuri întregi, încă de la începutul creştinismului. Doar că noi nu le-am
folosit pentru a ne ajuta pe noi înşine şi pe fraţii sau surorile noastre care sunt
afectaţi de alcoolism sau alte dependenţe. Pr. Webber a ‘tradus’ pentru noi
aceşti paşi în contextul spiritualităţii ortodoxe, în limbajul propriei noastre
8. 8
Biserici. El pune tratamentul alcoolismului şi dependenţelor exact acolo unde
îi este locul, şi anume în spitalul Bisericii.
Atunci când citiţi această carte e important să vă amintiţi că a fost
scrisă iniţial pentru comunitatea ortodoxă din Statele Unite. Cultura
americană diferă mult de a noastră, iar pentru publicarea ei în limba română
s-au făcut uşoare modificări în traducere pentru clarificarea anumitor aspecte
şi pentru reliefarea unora mai semnificative pentru cultura noastră. Aceste
mici modificări însă nu sunt substanţiale, cartea fiind publicată în cea mai
mare parte în forma în care a fost scrisă de către Pr. Webber. Cred că va fi
un instrument extrem de util pentru orice preot sau mirean care e interesat de
problema dependenţelor şi a programelor care folosesc spiritualitatea ca şi
metodă principală de recuperare. Prin îndurarea lui Dumnezeu, fie să
ajungem cu toţii să înţelegem mai bine această grea boală duhovnicească a
dependenţei şi să o vedem într-o lumină nouă prin prisma acestei cărţi scrise
atât de bine şi de adecvat momentului.
Floyd Frantz, director al Centrului „Sf. Dimitrie” – Cluj
9. Sf. Mc. Pantelimon
Biserica e un spital, Tainele sunt medicamente, iar
Sfintii care participa în viata lui Hristos sunt medici. Sf.
Pantelimon, un remarcabil sfânt tamaduitor, a vindecat de-a
lungul secolelor nenumarati barbati si femei.
Sfinte Mare Mucenice si tamaduitorule, Pantelimoane,
Mijloceste pentru noi înaintea milostivului Dumnezeu
Pentru iertarea pacatelor noastre.
10.
11. 11
Introducere
Cei Doisprezece Paşi
şi folosirea lor
ACEASTĂ CARTE ARE DOUĂ OBIECTIVE DE BAZĂ: primul
este cel de a explora cei Doisprezece Paşi ai Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi, de a le explica celor care nu sunt familiarizaţi cu aceştia şi
de a arăta de ce sunt Paşii importanţi în a ajuta pe cineva să se
recupereze din alcoolism (şi din alte dependenţe) [n. tr. – termenii de
‘adicţie’ şi ‘dependenţă’ sunt folosiţi deopotrivă, cu un înţeles
asemănător].
Al doilea scop al acestei cărţi este de a prezenta cei
Doisprezece Paşi în aşa fel încât membrii Bisericii Ortodoxe să
descopere în ei o resursă valoroasă pentru propria dezvoltare
spirituală şi să decidă să îi folosească. Mai mult, sper ca şi membrii
altor confesiuni creştine să găsească acest material de folos în
călătoria lor spirituală, chiar dacă cele mai multe aspecte abordate vor
fi ilustrate prin exemple din viaţa Bisericii Ortodoxe.
Sunt mulţi oameni care cunosc (sau au auzit) pe cineva care este
membru al Alcoolicilor Anonimi1
sau al uneia dintre numeroasele
grupuri (“Comunităţi”) care folosesc cei Doisprezece Paşi ai
Alcoolicilor Anonimi ca şi bază a programului lor de recuperare.
Privind lupta şi succesele unei persoane aflate în recuperare, cineva
din afară ar putea avea multe întrebări despre ce anume se întâmplă
şi despre ce încearcă, de fapt, să facă respectiva persoană. În plus,
1
Textul original al celor Doisprezece Paşi poate fi găsit la pag. 19-20. O formă
uşor modificată a Paşilor care poate fi folosită în orice situaţii, se găseşte în Anexa
A, pag. 199.
12. 12
mulţi oameni au auzit despre cei Doisprezece Paşi şi totuşi nu ştiu
prea multe despre conţinutul lor, aşa cum sunt oameni care recunosc
cele Zece Porunci fără a fi siguri despre semnificaţia lor.
Această carte încearcă să explice procesul recuperării din adicţie
în termeni care ar trebui să le fie familiari membrilor Bisericii
Ortodoxe, dar şi membrilor altor confesiuni.
Există o poziţie puternică adoptată de experţii din multe domenii2
,
cum că cei care practică cei Doisprezece Paşi pentru dependenţa de o
anumită substanţă sau comportament sunt implicaţi în singura activitate
care le dă speranţe de recuperare. Astfel de oameni beneficiază de un
anturaj care, cel puţin înţelege de ce anume fac ei ceea ce fac.
Alcoolicii sunt dependenţi de alcool, iar situaţia lor e, în general,
evidentă pentru cei care îi cunosc. Unii sunt dependenţi de alte
substanţe, iar alţii sunt dependenţi de comportamente periculoase
sau anti-sociale. Deşi anumite adicţii sunt dificil de detectat, fiecare
dintre ele poate să fie la fel de devastatoare ca şi cea mai avansată
formă de alcoolism.
Adicţia, faţă de o substanţă sau faţă de un comportament este un
fenomen atât de obişnuit în lumea modernă încât, deseori, este
necesară abordarea sa înainte de a adopta alte forme, mai
tradiţionale, de educaţie spirituală. Aşa cum oamenii care suferă de
tulburări maniaco-depresive trebuie să îşi stabilizeze mai întâi
schimbările de dispoziţie înainte de a putea folosi eficient alte forme
de tratament, şi dependenţii trebuie să îşi abordeze mai întâi adicţia
înainte de a putea profita de alte metode tradiţionale de creştere
spirituală. De fapt, folosirea metodelor tradiţionale de evoluţie
spirituală în cazul dependenţilor de droguri sau alcool este, de obicei,
ineficientă şi poate să facă mai mult rău decât bine.
E posibil ca fiecare om în viaţă, mai ales dacă trăieşte într-o
oarecare bunăstare, să fie afectat de adicţie într-o formă sau alta.
Teoretic, ar fi benefic pentru cât mai mulţi oameni să aibă măcar
2
Multe materiale ce conţin statistici şi informaţii despre alcool pot fi obţinute de la
National Council on Alcoholism and Drug Dependence (web-site:
http://www.ncadd.org)
13. 13
câteva informaţii despre cei Doisprezece Paşi şi despre modul în care
funcţionează aceştia.
Până nu demult, Biserica Ortodoxă era “acasă” şi se restrângea
în mare parte la Grecia, Orientul Mijlociu şi dincolo de acesta. Cei
Doisprezece Paşi sunt rezultatul unei culturi spirituale americane,
respectiv a uneia (n.tr. preponderent) protestante. Însă, la o
examinare mai atentă, se poate vedea că cele două tradiţii au destul
de multe în comun. De vreme ce Biserica şi Comunitatea Alcoolicilor
Anonimi (“A.A.”) nu sunt în nici un fel în competiţie una cu cealaltă,
sper că prezentând planul de recuperare al Alcoolicilor Anonimi
cititorul va afla mai multe despre acest aspect important al vieţii
moderne, şi va ajunge la o înţelegere mai profundă a propriei tradiţii
religioase. Se poate întâmpla ca şi o scurtă privire asupra Paşilor să
fie suficientă pentru a încuraja o persoană să trăiască credinţa
ortodoxă cu o înţelegere şi o perspectivă mai clară.
Mai mult, de vreme ce se poate arăta că fiecare dintre cei
Doisprezece Paşi conţine elemente din gândirea şi experienţa Sfintei
Scripturi şi din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, sper să
demonstrez că e posibil ca un creştin ortodox – şi nu numai – să
încorporeze aceşti Paşi în propria sa viaţă, pentru a-şi adânci experienţa
spirituală.
Pentru a servi scopului acestei cărţi, temele celor Doisprezece Paşi
sunt folosite într-o relativă izolare faţă de istoria dezvoltării lor3
. Cei care
vor dori să afle mai multe despre gândirea din spatele Paşilor sunt
îndrumaţi către două scrieri majore ale autorului acestora: unul este în
capitolele cinci, şase şi şapte din “Alcoolicii Anonimi” (“Cartea Mare” încă
de la începuturile Comunităţii), iar altul în prima parte a cărţii
“Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii” (deseori numită scurt
“Doişpe şi Doişpe”). Ambele au fost scrise de unul dintre co-fondatorii
Alcoolicilor Anonimi, cunoscut în Comunitate ca Bill W.
Pentru cineva care citeşte această carte şi crede că este sau se
teme că ar putea fi alcoolic, cea mai bună speranţă de recuperare ar
3
Pentru o revizuire detaliată şi relevantă a Istoriei Alcoolicilor Anonimi, vezi A.A.
The Story de Ernest Kurtz, Harper/Hazelden, 1988. Această carte a fost publicată
anterior cu titlul „Not-God: A History of Alcoholics Anonymous”)
14. 14
fi să lase din mână cartea aceasta şi să ia legătura cu un grup AA din
apropiere, cât de repede posibil. Un alcoolic are nevoie de cei
Doisprezece Paşi, dar el4
are nevoie de ei în contextul Comunităţii
A.A. Foarte puţini oameni reuşesc să-şi dobândească abstinenţa
citind pur şi simplu despre alcoolism şi despre Paşi. Recuperarea
implică acţiune, iar acţiunea solicită interacţiunea cu alţii. Simpla lor
cunoaştere la nivel intelectual poate avea drept efect cel mult o
recuperare deficitară.
DUPĂ CE AU DEVENIT STÂLPII DE SUSŢINERE AI
RECUPERĂRII a sute de mii de alcoolici, Paşii au fost adaptaţi treptat
pentru a fi folosiţi şi în combaterea altor adicţii în afara alcoolismului
(de ex., Narcoticii Anonimi sau Cocainomanii Anonimi), a co-
dependenţei (Al-Anon sau Alateen), a comportamentelor distructive
(Jucătorii de noroc Anonimi sau Dependenţii de mâncare Anonimi)
sau ale altor tulburări ale comportamentului (Dependenţii de Sex
Anonimi, ş.a.m.d.). În timp, aproape toate aceste Comunităţi, fiecare
dintre ele complet independentă de celelalte, şi-a scris propria ‘Carte
Mare’ (unii, chiar şi propria “Doişpe şi Doişpe”), descriind experienţa
membrilor respectivei Comunităţi în folosirea celor Doisprezece Paşi
ca şi armă spirituală în propriile vieţi şi în orice alte dificultăţi s-au
aflat.
De vreme ce faimoşii Doisprezece Paşi au fost adaptaţi cu
succes pentru folosirea lor în alte situaţii decât alcoolismul, există
posibilitatea ca ei să aibă o arie mai largă de utilizare şi să poată fi
folosiţi cu adevărat de oricine are nevoie de o intensificare a vieţii
duhovniceşti.
În această carte, fiecare Pas va fi examinat în detaliu şi comparat
cu istorisiri şi teme din Evanghelii şi din alte părţi ale Sfintei Scripturi.
Vor fi şi selecţii din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, arătând
cum fiecare dintre Paşi se reflectă în viaţa ortodoxă.
4
În general, ca şi convenienţă, am ales să folosesc pronumele masculin pentru
alcoolicul activ.
15. PARTEA I
PROBLEMATICA ADICŢIILOR
ŞI O ANALIZĂ
A CELOR DOISPREZECE PAŞI
„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel tânăr
s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a rispit averea
trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut
foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei
ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi
dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea.” (Luca 15, 13-16)
16.
17. 17
Capitolul 1
Introducere în cei Doisprezece Paşi
ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANILOR 1930, un mic grup de alcoolici
s-a adunat pentru a confrunta o problemă pe care nimeni altcineva nu
reuşise să o rezolve: cum să scape de propriul lor alcoolism. După
câteva încercări eşuate, au început să se simtă mai bine sau (cum
spun ei) “să se recupereze”. Au descoperit că prin adoptarea unui
anume program de acţiune reuşeau să oprească spirala descendentă a
vieţilor lor şi să trăiască, zi de zi, fără nevoia de a bea alcool.
Cei Doisprezece Paşi au fost mai apoi puşi pe hârtie pentru a
descrie procesul prin care aceşti oameni reuşeau să se elibereze ei
înşişi de povara cu care trăiseră atât de mult timp. Acest experiment
în care alcoolicii îşi confruntau propria condiţie şi îşi asumau
responsabilitatea pentru recuperarea lor s-a dovedit a avea un succes
fără precedent. El urma unor secole întregi de alte încercări,
majoritatea inutile şi fără rezultat, în care scopul general era acela de
a îndepărta alcoolismul altor oameni.
Din punctul de vedere al unui alcoolic care intră în Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi, e prea puţin important modul în care Paşii au fost
scrişi sau ce cadru filosofic de gândire a condus la apariţia lor. Ce e
important pentru o astfel de persoană (sau pentru oricine se gândeşte
să folosească Paşii) este că, în ce priveşte adicţia, Paşii subliniază o
metodă de recuperare care s-a dovedit a avea mai mare succes
decât oricare alte metode de tratament laolaltă.
Deşi în acea perioadă nu îşi dădeau seama de asta, acţiunile
primilor membri ai A.A. aveau să producă o schimbare majoră în
modul de gândire al societăţii vis-a-vis de natura adicţiei, în general,
şi de alcoolism, în particular. Fondatorii Alcoolicilor Anonimi şi
prietenii lor cei mai apropiaţi au început să discute şi să scrie despre
modul în care se recuperau şi despre faptul că ei înţelegeau
18. 18
alcoolismul ca pe o boală fizică ce ameninţa viaţa bolnavului.
Gândirea acestor primi membri ai A.A. contrasta puternic cu ceea ce
a fost considerat ca fiind normal în mai toată istoria omenirii, şi
anume că, alcoolismul este o slăbiciune morală sau, pur şi simplu, un
păcat. În anii care au urmat, medicii au ajuns să fie de acord cu A.A.
în ce priveşte natura acestei condiţii. Alcoolismul este o boală fizică
pentru că are anumite caracteristici fizice, o cauză, o progresie şi un
tratament. Acum, alcoolismul poate fi văzut ca ceva sensibil la
tratament, şi nu ca o afecţiune ucigătoare sau ca o slăbiciune umană
a prostiei omeneşti.
Însă – şi asta e marea surpriză – tratamentul acestei afecţiuni
medicale se dovedeşte a fi mult diferit de modelul medical obişnuit.
Reţetele pentru medicamente, chirurgia şi alte proceduri joacă un rol
mărunt sau nul în tratamentul alcoolismului. E evident faptul că
alcoolismul afectează şi sănătatea mentală şi că, dacă este tratat,
atât sănătatea fizică, cât şi cea mentală se îmbunătăţesc.
Dar aceasta nu este imaginea completă, de vreme ce nici
metodele tradiţionale de tratament în sănătatea mentală nu dau
rezultate în această situaţie.
Cea mai mare surpriză este aceea că tratamentul cel mai eficient
pentru această boală fizică şi mentală s-a dovedit a fi de natură
spirituală. Cuvântul ‘spiritual’ este dificil de explicat. E mai uşor de
recunoscut şi de experimentat decât de definit, dar, în general, el
înseamnă ceva ce are de-a face cu relaţia cuiva cu Dumnezeu şi cu
restul universului. Acest concept va fi examinat mai îndeaproape în
capitolul 5.
Mai există o dimensiune a acestei probleme, o dimensiune cu
care trebuie să ne confruntăm chiar dacă nu e deloc confortabil
pentru cei care au profesii religioase. Pare destul de clar că dacă
acest tratament ‘spiritual’ devine prea religios, vindecarea încetează.
Altfel spus, dacă tratamentul acesta spiritual devine unul prea religios
are prea puţine şanse să înceapă. Pentru a avea succes, tratamentul
trebuie să se bazeze pe un tip de spiritualitate dar care nu se poate
dezvolta într-o credinţă religioasă. Trebuie să fie o spiritualitate în
care persoana îl caută mereu pe Dumnezeu. [n.teol.1].
19. 19
Deşi, iniţial, acest lucru este frustrant pentru oricine are o
credinţă religioasă puternică, această aparentă slăbiciune se
dovedeşte a fi izvorul celei mai mari forţe a programului de
recuperare. Într-adevăr, el oferă şi o bază solidă pentru o credinţă
religioasă ulterioară. Există motive foarte importante pentru care
acest fenomen straniu trebuie să fie aşa cum este, iar scopul profund
al acestei cărţi este de a descrie nu numai de ce trebuie să fie aşa, ci
şi cum poate fi folosit acest fenomen pentru a întări şi dezvolta
spiritualitatea unei persoane în cadrul tradiţiei sale religioase.
* * * * *
POVESTEA PRIMILOR MEMBRI AI A.A. este atât de curioasă
încât merită atenţia noastră. Totul a început la mijlocul anilor ’30 când
doi bărbaţi, un medic şi un agent de bursă, amândoi grav bolnavi, au
început să depăşească starea de alcoolism care îi distrugea. După ce
au fost abandonaţi destinului de către medici şi erau, în cel mai bun
caz, toleraţi de către cei dragi, aceşti bărbaţi au adoptat un program,
care nu numai că le-a permis (zi după zi) să înceteze băutul, dar i-a
ajutat să crească spiritual şi să-şi recâştige demnitatea şi scopul în
viaţă – lucruri de care alcoolismul îi tâlhărise.
Unul dintre bărbaţi, cunoscut în lumea recuperării ca “Bill W.”, a
pus pe hârtie elementele de bază a ceea ce făcuseră ei. De fapt, în
vremea în care el şi-a scris povestea, cei doi bărbaţi erau însoţiţi în
recuperare de un număr semnificativ de oameni, bărbaţi şi femei, toţi
aceştia fiind etichetaţi la un moment dat de către restul lumii ca fiind
alcoolici fără speranţă.
Analizând scrierile lui Bill W., avem unele surprize. Cine se
aşteaptă să găsească o listă cu moduri prin care să se lase de băut
va fi extrem de dezamăgit. Iată cum e prezentat programul în
capitolul 5 din Alcoolicii Anonimi, “Cum funcţionează metoda noastră”:
“Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de
însănătoşire:
1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
20. 20
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al
propriei persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte
fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.
6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape
de toate aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele
persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am
fi putut face vreun rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am
recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim
contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare
dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ceea ce ne pri-
veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al
acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici
şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii
noastre.”5
5
Cei Doisprezece Paşi şi cele Douăsprezece Tradiţii sunt retipărite cu
permisiunea Alcoholics Anonymous World Services, Inc. (A.A.W.S.). Permisiunea
retipăririi acestora nu înseamnă că A.A.W.S. a revizuit sau a aprobat conţinutul
acestei publicaţii, nici că A.A. e implicit de acord cu vederile exprimate aici. A.A.
este doar un program de recuperare din alcoolism – folosirea celor Doisprezece
Paşi şi a celor Douăsprezece Tradiţii în cadrul unor programe sau activităţi
structurate după modelul A.A., dar care se adresează altor probleme sau care nu
sunt în contextul A.A., nu implică nimic altceva. În plus, în timp ce A.A. este un
program spiritual, A.A. nu este un program religios. Astfel, A.A. nu se afiliază sau
aliază niciunei secte, denominaţii sau vreunei credinţe religioase anume.
21. 21
Se observă imediat că în Paşi abia dacă este menţionat alcoolul
şi că nu se spune nimic concret despre cum să încetezi băutul. Nu se
menţionează nimic despre mersul la întâlniri sau despre găsirea unui
naş, nimic despre cum să stai departe de baruri şi de petreceri; nu se
ameninţă şi nu se dau sfaturi. Nu se spune: “1. Încetează băutul; 2.
Mergi la întâlniri A.A.; 3. Caută-ţi ceva de făcut, dar nu te obosi prea
tare; etc.” De fapt, în afară de cuvântul “alcool” din Primul Pas şi de
cuvântul ”alcoolici” din Pasul Doisprezece, nici măcar nu se
menţionează problema.
Ceea ce fac Paşii este că enumeră doar o serie de acţiuni pe
care nişte oameni le-au întreprins, iar aceste acţiuni sunt în întregime
spirituale în natura lor.
Cu siguranţă, această abordare a problemei a fost nouă şi destul
de diferită de majoritatea lucrurilor încercate până atunci.
Grupul care s-a dezvoltat în jurul celor doi oameni de la început
(Bill W. şi dr. Bob) s-a transformat acum într-o Comunitate formată din
câteva milioane de membri care trăiesc în aproape toate ţările din
lume. Literatura A.A. a fost tradusă într-un număr mare de limbi şi a
fost pusă la dispoziţia celor care au nevoie de ea. Recent, a apărut
nevoia stringentă de a împărtăşi experienţa, puterea şi speranţa A.A.
în ţările foste membre ale Uniunii Sovietice.
Deşi Paşii îşi au originea în experienţa celor care mureau din
cauza alcoolismului, ei au fost adaptaţi aproape imediat pentru a fi
folosiţi de către familiile (cel mai adesea, soţiile) şi prietenii
alcoolicilor. Scopul acestei adaptări era cel de a încuraja familiile şi
prietenii alcoolicilor să lucreze şi ei la propria dezvoltare spirituală şi
nu (cum s-ar aştepta mulţi) să îl determine pe alcoolic să înceteze
băutul. Al-Anon şi Al-Ateen sunt şi astăzi comunităţi active pentru
rudele, copiii şi prietenii alcoolicilor. Fiecare Comunitate are propria
organizare paralelă, separată de organizarea A.A.
Ceva mai târziu, cei Doisprezece Paşi au fost adaptaţi pentru a fi
folosiţi de mulţi alţii care au descoperit că acţiunea pe care o
sugerează Paşii oferă o şansă de recuperare dintr-o varietate de
dependenţe şi compulsii; fiecare dintre acestea poate transforma
viaţa oricui într-una dificilă, dacă nu imposibilă [n.tr. 2 – “compulsie” =
comportament repetat, asupra căruia se pierde controlul] Comunităţile
22. 22
care se ocupă de dependenţa de jocurile de noroc, de dependenţa de
sex, de tulburările de alimentaţie, de recuperarea din incest sau din
alte evenimente traumatice, au folosit cu succes cei Doisprezece Paşi
pentru a-i încuraja pe membrii săi să descopere şi să urmeze o cale
spirituală de recuperare.
În această carte, viaţa şi experienţa Alcoolicilor Anonimi va fi
folosită cel mai des ca exemplu pentru explicarea semnificaţiei
fiecărui Pas. În lumea adicţiei, alcoolismul are un statut particular, de
“frate mai mare”. Oricum, aproape toate lucrurile care vor fi spuse în
contextul alcoolismului vor putea fi folosite şi pentru celelalte
dependenţe şi comportamente, iar mai apoi – printr-o aplicare mai
generală – vor oferi o nouă perspectivă tuturor oamenilor de bună
credinţă.
Se spune uneori că geniul Americii e reprezentat de pragmatism
şi că americanii sunt foarte buni la preluarea unei teorii şi
transpunerea ei în practică. Acest lucru este valabil când e vorba
despre dezvoltarea libertăţii politice din secolul XVIII. Poate că e la fel
de valabil şi în ce priveşte dezvoltarea recuperării din dependenţe în
secolul XX. Paşii sunt o colecţie de idei vechi de când lumea, de bun
simţ, adunate din mai multe surse. Ei preiau metode practice,
concrete de atingere a unui scop, Pas cu Pas. Încercarea de a face
toţi Paşii odată este dincolo de scopul oricărei fiinţe umane. Dacă
sunt puşi într-o ordine firească, ei pot fi puşi în aplicare unul câte unul.
Amestecul specific de spiritualitate şi pragmatism este unul dintre
cele mai deosebite elemente ale frumuseţii şi atracţiei celor
Doisprezece Paşi şi constituie motivul major al importantei lor
contribuţii la viaţa celui de-al XX-lea secol.
COMUNITATEA ALCOOLICILOR ANONIMI nu este o biserică.
Nu are învăţăminte religioase, nici scripturi, nici sfinţi şi nici preoţi. Nu
are nici iniţiere, nici liturghii, nici taine, nici zile de post. Nu le oferă
membrilor ei mântuirea; nu se preocupă de viaţa de apoi şi nu dă nici
o binecuvântare. A.A.-ul oferă abstinenţă oricui are dorinţa de a
înceta băutul.
23. 23
Comunitatea A.A. şi cei Doisprezece Paşi – inima acestei
comunităţi – au cu siguranţă o sonoritate religioasă. Dumnezeu este
menţionat deseori în timpul întâlnirilor şi chiar mai des în literatură.
Paşii înşişi vorbesc despre iertare, despre greşeli şi despre repararea
lor şi chiar despre rugăciune şi meditaţie. Însă A.A. – ul evidenţiază
că aceste activităţi nu sunt „religioase”, ci „spirituale”. Calea A.A. este
spirituală şi deschisă tuturor celor care au nevoie de ea. Religia
trebuie căutată de către membrii Comunităţii în altă parte şi, în
practică, ei sunt energic încurajaţi să facă acest lucru. A.A. nu pune
nici o limită influenţei pe care o anumită religie ar putea-o avea
asupra unui membru atât timp cât nu se interpune cu singura cerinţă
pentru apartenenţa la A.A.: „dorinţa de a înceta băutul”. Modul în care
acest principiu este aplicat în practica religioasă a alcoolicului rămâne
în întregime la latitudinea acestuia. [n. teol.2]
Va fi nevoie să descriem exact cum defineşte Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi termenii de „religios” şi „spiritual”. O diferenţă a
semnificaţiei trebuie stabilită pentru a ajunge la o înţelegere mai
profundă a problemei, mai ales pentru că majoritatea oamenilor
religioşi folosesc cele două cuvinte cu aproximativ acelaşi sens. Pe
parcurs ce procesul de recuperare a început să aibă un vocabular
specific, cei doi termeni au fost diferenţiaţi în experienţa membrilor
A.A. E crucial ca oamenii cu tradiţii religioase puternice (inclusiv
ortodocşii) să accepte această diferenţiere dacă doresc să găsească
ajutorul de care au nevoie atunci când apelează la Paşi.
Geniul sistemului politic al Statelor Unite constă în separarea
Bisericii de Stat; fiecare dintre cele două instituţii are libertatea de a-şi
continua munca sa, fără riscul ca eterna misiune a Bisericii şi valorile
sale absolute să fie compromise de către nevoile guvernului [n. teol.
3]. Într-un mod asemănător, geniul A.A. constă în distincţia între
‚religios’ şi ‚spiritual’. Acest lucru le permite bărbaţilor şi femeilor,
indiferent de apartenenţa religioasă, să se întâlnească împreună în
faţa lui Dumnezeu (aşa cum Îl înţelege fiecare dintre ei”), pentru a
găsi soluţia la boala ce le ameninţă viaţa – şi ei fac asta fără a
contesta sau schimba credinţa religioasă a nimănui.
Pentru unii oameni religioşi, inclusiv membri ai Bisericii Ortodoxe,
acest lucru poate fi resimţit ca o ameninţare la propriul sentiment de
24. 24
siguranţă. Dacă cineva are sentimente de superioritate spirituală (din
păcate, fenomen care nu e ieşit din comun), aceste sentimente vor fi
şi ele puse la încercare [n. teol. 4].. Totuşi, şi rezultatele acestei
încercări se pot dovedi a fi benefice. Deseori, când un sentiment de
convingere religioasă este învăluit de un spirit de umilinţă şi
recunoştinţă, respectiva convingere este consolidată, nu diminuată.
E important să subliniez aici şi că nu există „Alcoolicii Anonimi
Ortodocşi”, aşa cum nu există „Alcoolicii Anonimi Catolici” sau
protestanţi sau evrei etc. În A.A., accentul se pune pe alcoolism, şi nu
pe religie. Încă de la începuturile Comunităţii au existat exemple de
oameni de diferite religii care munceau împreună în cadrul Comunităţii,
chiar în vremuri în care unele grupuri religioase le priveau pe altele cu
suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu ostilitate. În A.A. există un simţ
excepţional de puternic al identităţii. Fiecare membru este fratele sau
sora pentru alt membru la un nivel la care cele mai egalitariste filosofii
politice pot doar să viseze. Chiar dacă ei se întâlnesc pentru prima
dată, există tendinţa unei relaţii de încredere între membri. De fapt, pe
doi oameni care au fost şi s-au întors de la porţile iadului îi leagă mai
multe lucruri decât cele oferite de naţionalitate sau apartenenţa lor
religioasă. Doi oameni care se luptă să descopere aceeaşi recuperare
se regăsesc imediat unul în celălalt, chiar dacă au vieţi religioase
complet diferite. Faptul că pot să facă asta fără ca relaţia lor să aibă de
suferit este pur şi simplu o parte a minunii.
În conformitate cu modul de organizare al A.A., este posibil ca
membrii unei anumite biserici să aibă propriul grup A.A., atât timp cât
acesta nu este afiliat oficial respectivei biserici şi cât timp grupul este
deschis oricui doreşte să înceteze băutul. În practică, totuşi, se
observă deseori că centrul atenţiei în A.A. („dorinţa de a înceta
băutul”) face ca astfel de grupuri să nu fie necesare. În general,
grupurile de A.A. sunt consolidate de o serie largă de experienţe,
inclusiv de experienţe religioase. În cazurile în care au fost înfiinţate
grupuri religioase de A.A. sau în care unii oameni au încercat să-şi
formeze propria Comunitate bazată exclusiv pe perspectiva lor
religioasă, astfel de grupuri au avut tendinţa de a rămâne mici şi
izolate; chiar dacă „fac multă gălăgie”, influenţa lor nu e răspândită,
comparativ cu cea a A.A.-ului per ansamblu.
25. 25
Problema
Adicţia este ceva îngrozitor şi misterios. Distruge vieţi şi, mai rău,
distruge suflete. Distruge oamenii din interior spre exterior,
devastează familii şi, în general, oferă lumii un model de disfuncţie cu
trăsături pe care majoritatea oamenilor le pot recunoaşte din propria
experienţă.
Cei Doisprezece Paşi sunt inspiraţi din experienţa unor alcoolici
şi de aceea, poate fi de folos să examinăm mintea unui alcoolic
pentru a vedea de ce o anumită idee apare în Paşi. Acesta va fi
elementul central în capitolul doi. Normal, nu toată lumea va trebui să
admită că are trăsături de alcoolic, dar poate fi util să luăm în
considerare aceste caracteristici pentru a găsi semnificaţia mai
profundă a unui anume Pas şi de a aplica respectivele informaţii la
situaţia specifică a fiecăruia.
Din fericire, aproape orice lucru adevărat pentru alcoolism este
adevărat şi pentru alte forme de comportamente disfuncţionale în
general şi pentru alte comportamente adictive în particular. Mulţi
oameni, într-un anume stadiu al vieţii lor, încep să aibă probleme într-
una dintre cele patru domenii majore de dificultăţi: banii, mâncarea,
drogurile şi sexul, ‘timpul’ şi ‘puterea personală’ sunt a cincea şi a
şasea dimensiune. Spus într-un mod care să ne fie de mai mare
folos, mulţi oameni tind să aibă probleme la un moment dat al vieţii lor
cu modul în care interacţionează cu restul lumii, iar greşita folosire a
timpului, a puterii, a mâncării, sexului, substanţelor adictive şi a
banilor sunt, în general, simptomele respectivelor dificultăţi.
Toate dependenţele sunt periculoase şi toate pot fi fatale. Ele
reprezintă o tulburare profundă şi de durată a personalităţii umane.
Cei mai mulţi dependenţi îşi doresc să scape de adicţia lor, dar se
pare că nu le stă în putere să se elibereze singuri. În general,
alcoolicii activi doresc să se însănătoşească şi, cu siguranţă, îşi
doresc libertatea faţă de durerea şi haosul din vieţile lor. Din
nefericire, ei nu doresc să facă nimic pentru a-şi atinge acest scop şi,
deseori, cred că nu pot face absolut nimic ce ar putea face pentru a
se ajuta pe ei înşişi.
26. 46
Pentru băutor, umilinţa şi umilirea sunt sinonime. Din când în
când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie,
dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine
e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e
ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.
Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea
voinţei pentru că aceasta este partea cea mai afectată din toată fiinţa
sa. Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face
dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele
metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest
lucru e valabil pentru orice tentativă de tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina
tradiţională este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută
şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea
unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul,
făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp
cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal
să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona
rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul
devine dezgustător şi periculos – şi asta fără ajutorul nici unui
medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e
întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar
tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi
depăşită de administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia
aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă
rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere
raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o
cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie
eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că nici ea nu este.
Nu putem accentua suficient faptul că alcoolicii suferă de ceva
mult mai serios decât de folosirea incorectă a voinţei umane sau de o
serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu
pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai
ce să schimbi.
27. 27
Soluţia
Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi sunt, până acum,
cea mai bună soluţie la problema adicţiei. Cele mai multe dintre
soluţiile pe care alcoolicul le-a încercat în trecut se refereau la
încercări de a schimba toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic
activ încercarea de a schimba restul lumii pare un lucru logic de făcut.
Totuşi, atunci când stă la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat
brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuşi.
Schimbarea propriei persoane nu e ceva uşor de făcut pentru
fiinţele umane şi, în general, trebuie să existe o motivaţie puternică
pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai bună şi cea mai
eficientă motivaţie pentru a face o astfel de schimbare şi a începe
munca celor Doisprezece Paşi este frica de moarte – sau ceva foarte
asemănător. O motivaţie mai slabă tinde să aducă mai puţin decât
rezultatele necesare. Oricum, odată ce o persoană dă faţă – în – faţă
cu moartea (la modul real sau imaginar) perspectiva lui se va schimba
atât de mult încât va începe să facă schimbări la care nu se gândea
sau nu putea să se gândească înainte. În limbajul A.A. acest lucru
este exprimat prin ‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi timp
cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă dintre condiţiile umane. După
ce a atins fundul sacului, individul îşi dă seama că dacă nu va face
ceva drastic, va avea un viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la
“fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai promite nimic în afară de
moarte, de ameninţarea cu închisoarea sau cu închiderea în ospiciu.
Nici pentru cei cu alte dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi
detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să difere. Jucătorul de noroc
care a cheltuit viitorul copilului sau dependentul de sex care şi-a
infectat partenerul de viaţă cu virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe
care, din fericire, nu este cunoscut pentru restul lumii. Totuşi,
profunda tragedie a evenimentelor de acest gen se dovedeşte a fi un
bun început pentru recuperare. Ei “se redau propriei persoane” (aşa
cum s-a întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit procesului de
recuperare şi căinţei să înceapă.
Nici un om în toate minţile nu ar face cei Doisprezece Paşi decât
dacă ar exista un motiv serios pentru asta. Paşii par riscanţi şi
periculoşi, de vreme ce, aparent, invită pe cineva să se pună într-o
28. 28
postură care nu îl avantajează; ei îl fac să-şi admită slăbiciunile şi să
recunoască nevoia lui de ajutor. Paşii fac apel la onestitate şi la o
examinare atentă a lucrurilor care nu sunt bune în viaţa persoanei
dependente. Nici un alcoolic nu vrea să facă ceva de genul ăsta.
Acest lucru îi separă deseori pe cei care lucrează cei
Doisprezece Paşi de cei care sunt puternic implicaţi în viaţa
religioasă. La cele mai multe nivele, activitatea religioasă are de-a
face cu calitatea vieţii. Lucrarea celor Doisprezece Paşi are mai mult
de-a face cu cantitatea vieţii, iar individul (în primul rând, alcoolicul)
este conştient că, dacă nu lucrează Paşii cu seriozitate, este în
pericolul de a bea din nou. Reluarea băutului va duce, în cele din
urmă, la moarte, şi încă o moarte dureroasă şi ruşinoasă. Genul de
efort de care e nevoie pentru a face cei Doisprezece Paşi poate fi
întâlnit doar la oamenii care trăiesc în stricteţea mănăstirilor sau la cei
care fac parte din trupele speciale ale armatei. În afara mănăstirilor şi
a forţelor armate, rareori i se cere cuiva să facă ceva cu atâta vigoare.
Dacă alcoolicul în recuperare poate obţine şi poate trăi la un anumit
nivel de spiritualitate, el va trăi. Dacă nu va putea face asta, va muri.
Viaţa fizică a unei persoane dependente depinde de viaţa ei
spirituală.
În lumina celor spuse mai sus, un element surprinzător este că
cei Doisprezece Paşi îşi au semnificaţia deplină în acele situaţii în
care o persoană nu are nici o calificare spirituală şi acolo unde
hirotonirea, gradele universitare şi statutul social nu au absolut nici o
importanţă. Profesioniştii, inclusiv medicii, preoţii şi chiar politicienii
care încearcă să facă cei Doisprezece Paşi din orice motiv trebuie să
înceapă, în general, prin re-descoperirea ‘sinelui’ în propria persoană.
Cei Doisprezece Paşi nu pot fi făcuţi cu uşurinţă de cineva care e
conştient în primul rând de propriul statut sau care crede despre sine
că este, în vreun fel, special. În primul rând, însuşi sentimentul de a fi
special este acela care tinde să le cauzeze probleme alcoolicilor.
Acest fenomen este numit uneori “unicitate terminală” – un mod de a
gândi care îi permite alcoolicului să simtă că îşi poate justifica stilul de
viaţă alcoolic: “Cine nu ar bea, dacă ar avea problemele mele?”
Dependenţa e mult mai uşoară dacă cineva crede că el este un caz
special… atât de special încât ajunge la cimitir.
29. 29
A te gândi la tine ca la un caz special sau a te transforma într-o
victimă a circumstanţelor joacă un rol important în procesul de a face
faţă vieţii ca alcoolic activ [n. tr. 3 – ‚alcoolic activ’ – autorul foloseşte
termenul de “alcoolic băutor” pentru a face diferenţa dintre acesta şi
un alcoolic abstinent aflat în recuperare]. Atât a fi special, cât şi a fi o
victimă sunt lucruri care vor trebui puse deoparte dacă o persoană
doreşte să descopere o recuperare reală şi de durată.
În realitatea unui alcoolic activ, viaţa este un joc terifiant şi confuz
în care singurul său scop e acela de a continua cât de mult posibil
fără a permite să fie îngrădit de circumstanţe. Este un exerciţiu de
balans, plin de capcane. Din nefericire, alcoolicul nu poate decât să
continue în acest fel cât timp îşi impune mereu simţul lui bolnav de
auto-conservare asupra celor din jur. În timp, devine evident (deşi nu
neapărat plăcut) pentru toţi cei din jur că cea mai importantă relaţie
din viaţa dependentului este relaţia cu drogul său; restul este
subordonat acestuia şi se încadrează cu greu în realitatea
alcoolicului. Deşi nu îşi dă seama de asta, în momentul în care
alcoolicul începe să-şi creeze propria realitate şi reuşeşte mai apoi să
îi manipuleze pe toţi şi pe toate ca să accepte această realitate, el
este în profund pericol spiritual. Pericolul există, de vreme ce, în
esenţă, crearea realităţii este munca lui Dumnezeu. Astfel, alcoolicul
încearcă să fie un dumnezeu.
În multe privinţe, alcoolicul crede că propria voinţă bolnavă este
‘Dumnezeu’. Restul lucrurilor îi par potrivnice pentru că îl forţează să
accepte realitatea pe care Dumnezeul Cel adevărat a creat-o şi să
renunţe la cel mai preţios lucru pe care îl are – relaţia cu drogul său.
Deşi cele mai evidente simptome ale alcoolismului sunt aproape
în întregime psihologice, esenţa bolii este diferită: este un “defect” al
voinţei umane. Spre deosebire de asta, recuperarea din alcoolism
înseamnă restaurarea voinţei umane, aşa cum a intenţionat
Dumnezeu de la început. Doar după ce se întâmplă asta, individul
poate să înceapă să folosească vechile metode şi tehnici de evoluţie
spirituală.
Paşii nu pretind nici un fel de cunoştinţe religioase sau pregătire
din partea individului, nici nu cer ca persoana să aparţină vreunei
biserici. Paşii au fost scrişi pentru a-i încuraja pe nou-veniţii în A.A. să
30. 30
înceapă să folosească un program de recuperare. Dacă s-ar fi cerut
ca nou-veniţii să subscrie unei anumite credinţe religioase, cei mai
mulţi oameni ar fi plecat imediat. E bine de ţinut minte că alcoolicii
activi, prin natura lor, sunt foarte suspicioşi; din punctul lor de vedere
întreaga lume pare să fie plină de oameni care vor să îi determine să
facă lucruri pe care ei nu le doresc. Ei nu au încredere în nimeni;
deseori, ei au mari rezerve faţă de propria tradiţie religioasă (dacă au
una) şi, cu siguranţă, nu au deloc timp pentru tradiţia religioasă a
altcuiva. Pe de altă parte, alcoolicul obişnuit care intră în A.A. ştie
foarte bine cum să se roage, chiar dacă (n. tr.: în principiu) nu crede
în Dumnezeu [n. teol. 5]. De multe ori, el L-a rugat pe Dumnezeu să-l
ajute să înceteze băutul. Deocamdată Dumnezeu nu a considerat
potrivit să facă acest lucru până când alcoolicul nu va începe să-şi
asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni (lucru pe care,
datorită bolii lui, nu îl poate face sub nici o formă). Astfel, el a decis că
Dumnezeu este fie surd, fie mort. De fapt, alcoolicii activi tind să
iubească teologia, precum şi orice alt tip de gândire speculativă care
le permite să aibă convingeri puternice fără a trebui să se justifice în
vreun fel. Oricum, nici un fel de teologie nu le este prezentată în A.A.,
astfel încât ei să nu aibă nici un motiv de luptă. Le este prezentat, în
schimb, Dumnezeu – nu ideea de Dumnezeu, ci acţiunea lui
Dumnezeu – şi cu asta e foarte greu să te cerţi.
Formularea Paşilor nu conţine nici un fel de limbaj negativ. Mai
mult, ei descriu o situaţie care a avut loc deja. Şi există un motiv
foarte bun pentru asta. Alcoolicii reacţionează foarte rău atunci când
oamenii le spun ce să facă. Dacă Primul Pas ar fi spus că: “Ce trebuie
să faci este să vezi că eşti neputincios în faţa alcoolului, că viaţa ta a
devenit de necontrolat”, alcoolicul şi-ar fi petrecut probabil restul
(scurtei) vieţi să demonstreze că aceste lucruri sunt greşite.
E tentant să presupui că alcoolul este regele lumii individului
alcoolic, dar acest lucru e doar parţial adevărat. E mai potrivit să spui
că egoul alcoolicului, egoul distrus, îi este nu numai rege, ci şi
Dumnezeu.
De aceea, e atât de important ca la începutul recuperării sale,
alcoolicul să accepte faptul că există o putere mai mare decât el,
dincolo de persoana lui. Ceva, chiar într-o formă conceptuală, trebuie
31. 31
să înlocuiască egoul distrus care se juca de-a Dumnezeu. La început,
nu prea contează ce. Pe parcurs ce individul progresează în
recuperare, poate fi potrivit ca ideea de Putere Superioară să fie tot şi
tot mai mult identificată cu Fiinţa Supremă a universului; cu adevărat,
după ce cineva păşeşte pe tărâmul miraculos al recuperării, e tot mai
posibil ca acesta să dorească să facă această conexiune. Dar, la
început, e la fel de bine să ocolim ideea de Dumnezeu, de vreme ce,
altfel, tot felul de noţiuni periculoase ar putea fi încorporate în acest
concept. Dacă, mai apoi, acest concept ar prinde rădăcini, el ar putea
să nu fie capabil a susţine o abstinenţă pe termen mai lung.
Dumnezeu poate fi Dumnezeu doar dacă El e complet liber faţă de
egoul alcoolicului.
E în natura celor Doisprezece Paşi inexistenţa perfecţiunii în ce
priveşte lucrarea lor. Dacă cineva foloseşte Paşii pentru a se
recupera din alcoolism, mulţi oameni vor presupune că Paşii dau
rezultate doar dacă persoana respectivă prezintă semne de
recuperare şi dacă ajunge la un anumit nivel de abstinenţă. Oricum,
adevărul despre succesul Paşilor se află profund in inima individului
care-i lucrează şi la această informaţie are acces doar Dumnezeu.
Gânduri de încheiere
Există sute de mii de oameni din toată lumea care, dacă ar fi
întrebaţi, ar spune că ei îşi datorează întreaga viaţă celor
Doisprezece Paşi ai A.A. Ei nu proclamă acest fapt într-o manieră
prea evidentă, de vreme ce aceşti oameni au dobândit un respect
realist şi foarte sănătos pentru anonimat; ei tind să nu îşi declare
deschis identitatea în public. Membrii familiilor şi prietenii ştiu însă
adevărul şi împărtăşesc cu ei bucuria şi eliberarea pe care o
experimentează acum.
În general, alcoolicii în recuperare recunosc că au fost la porţile
iadului, dar că au fost traşi înapoi de Doisprezece Paşi simpli. Privind
în urmă, cei mai mulţi, dacă nu toţi, vor putea să-şi amintească ocazii
din viaţa lor în care au crezut că nu există nici o putere pe pământ
sau în ceruri care să îi elibereze de alcoolismul lor şi că, în
consecinţă, sfârşitul lor inevitabil era închisoarea, nebunia sau
moartea. Singura lor întrebare era: Când?
32. 32
Alcoolicii şi alţi dependenţi în recuperare au experimentat cu toţii
posibilitatea de a trăi vieţi abstinente şi, departe de a deveni mortal de
nesimţitori, au descoperit o energie de a trăi la care puţini dintre cei
care nu „au bătut calea lor” pot ajunge. Nimic nu face viaţa să pară
mai atractivă decât confruntarea intimă cu moartea – pe care fiecare
dintre aceşti oameni a experimentat-o.
33. 33
Capitolul 2
Alcoolicul activ
– imaginea umanităţii în ruină
UN TÂNĂR S-A RĂTĂCIT ODATĂ UNDEVA la ţară, în Anglia. A
umblat o vreme, dar toate câmpurile arătau la fel, toate drumurile
păreau greşite, iar el era tot mai obosit. Vroia să se odihnească, vroia
să se spele şi vroia să mănânce ceva. În cele din urmă, a dat peste
un bătrân, evident născut prin acele locuri, care se sprijinea de un
gard, mestecând un pai. Prietenul nostru l-a întrebat pe bătrân cum
putea să ajungă la destinaţia lui. Bătrânul s-a gândit un moment, a
tăcut o vreme, apoi l-a privit şi i-a spus: „Ah... de-aici nu poţi să ajungi
acolo.”
Imposibilitatea unei astfel de situaţii nu diminuează sentimentul
de uimire pe care îl provoacă. Este acea uimire care sintetizează
situaţia grea a alcoolicului care bea. El este atât de blocat în propriile
probleme încât nu poate vedea nici o cale de ieşire din chinurile sale.
E ca şi un om care se zbate în nisipuri mişcătoare – cu cât se zbate
mai mult şi încearcând să iasă, cu atât situaţia devine mai dificilă şi se
scufundă mai adânc.
Alcoolicul activ nu e mai păcătos decât oricine altcineva; el doar
pare astfel. De fapt, odată acceptată noţiunea că alcoolismul este o
boală şi nu o slăbiciune morală, descoperim că există mai puţin păcat
în viaţa alcoolicului decât poate părea altfel. Însă, ce e sigur e că e
distrus şi se îndreaptă spre ruină. Situaţia lui nu se va îmbunătăţi cât
timp continuă să bea. Va fi din ce în ce mai rău.
Deşi alcoolicul activ poate să nu fie cel mai lipsit de noroc, cel
mai suferind sau cel mai disperat din specia umană, el se comportă
precum umanitatea înfrântă, văzută la microscop. Greşelile lui sunt
exagerate chiar de către observatorul ocazional. El este iresponsabil,
34. 34
centrat pe sine, mândru, mofturos, înşelător şi, uneori, dezgustător. El
oferă un exemplu excelent despre modul în care experienţa umană
poate fi distorsionată şi pervertită. Alcoolismul îi afectează fiecare
arie a vieţii – fizică, mentală, emoţională, socială, financiară şi multe
altele – astfel încât la finalul progresiei bolii, viaţa lui este un complet
dezastru, datorat în întregime alcoolului.
Totuşi, dacă cineva alege să urmeze gândirea Comunităţii
Alcoolicilor Anonimi va vedea că alcoolul nu este cauza, ci mai
degrabă simptomul bolii sale. Alcoolul este agentul, nu cauza
condamnării lui. Boala însăşi nu este centrată pe băutul alcoolicului, ci
pe situaţia lui spirituală. E adevărat că trupul lui reacţionează la
consecinţele fizice ale băutului şi că poate resimţi progresia bolii până
ajunge la moarte. Dependenţa faţă de alcool este, la bază de natură
fizică. Exprimarea adicţiei, însă, este o maladie spirituală, iar calea de
ieşire – tratamentul – nu e unul de natură fizică, de vreme ce individul
nu poate deconecta sursa poftei lui prin mijloace fizice. Pofta e de
natură spirituală şi trebuie combătută prin mijloace spirituale.
E destul de posibil ca toţi oamenii să simtă genul de poftă care, la
dependent, conduce la auto-distrugere (în cazul alcoolicului, prin
intermediul unei boli fizice ce se înrăutăţeşte mereu). În sens pozitiv,
există şi posibilitatea ca remediul spiritual (de care alcoolicul are
nevoie pentru a rămâne în viaţă) să fie folosit de către oricine care
decide să facă asta spre beneficiul propriei bunăstări spirituale.
Odată ce s-a stabilit, chiar şi doar ca posibilitate, că alcoolismul
este o boală spirituală care implică băutul, putem vedea acum o
imagine mult mai largă. Celelalte dependenţe sunt similare, dar, în
locul alcoolului, sunt implicate alte substanţe (de exemplu,
narcoticele) sau alte comportamente (jocurile de noroc, dependenţa
de sex). Din acest punct de vedere, toate comportamentele adictive
au în centrul lor o tulburare spirituală, manifestată într-o multitudine
de feluri, în funcţie de natura fiecărui dependent în parte.
Bolile spirituale necesită remedii spirituale, iar cei Doisprezece
Paşi oferă o posibilă soluţie pentru aceste situaţii.
35. 35
NIMENI NU POATE DEVENI ALCOOLIC doar pentru că îşi
doreşte să se întâmple astfel 6
. La fel, un alcoolic nu poate deveni
abstinent prin forţa voinţei, indiferent dacă e a lui sau a altcuiva.
Oricum, procesul prin care cineva devine alcoolic nu e clar definit, iar
modurile în care alcoolismul începe sunt la fel de variate ca şi
alcoolicii înşişi. În mod obişnuit, pofta de a bea asociată alcoolismului
cronic nu apare dintr-o dată, ci e precedată de o lungă perioadă de
timp în care băutorul se bucură de efectele alcoolului asupra
personalităţii sale. În acest timp, băutorul mai poate face încă anumite
alegeri, chiar dacă acestea devin din ce în ce mai limitate, până când
ademenirea spre alcoolismul activ devine prea puternică pentru a-i
rezista. Compulsia iniţială de a bea se hrăneşte din personalitatea
băutorului, precum un suspin din adâncul sufletului lui. La început,
poate că nu o va auzi – cel puţin, nu foarte clar. Când suspinul devine
o tiradă furioasă, nu mai rămâne nici o alegere de făcut. E dependent.
De obicei, această progresie se face într-un anumit număr de ani,
timp în care individul se poate răsfăţa cu un băut social considerabil.
Din păcate, ‘băutul social’ înseamnă lucruri diferite pentru oameni
diferiţi, la momente diferite, în culturi diferite. În unele ţări, e acceptabil
social să bei cu intenţia de a te îmbăta. În altele, beţia este un
comportament ruşinos şi degradant. Din acest punct de vedere, există
un contrast interesant, de exemplu, între obiceiurile populare din
Grecia şi Rusia. În mediile tradiţionale greceşti, beţia e privită ca o
postură foarte rea, iar în rândul clerului este de neconceput. În Rusia,
pe de altă parte, au fost emise legi pentru a se asigura că preoţii nu
vor zace beţi pe stradă – lucru care ne indică, cel puţin, că aşa ceva
se întâmplă din când în când. Unele grupuri religioase evită consumul
de alcool sub orice formă, în timp ce altele, printre care şi Biserica
Ortodoxă, (care foloseşte vinul pentru Sf. Împărtăşanie – nota
6
Specialiştii avertizează că o singură utilizare a heroinei poate să cauzeze o
adicţie imediată faţă de această substanţă. Pe de altă parte, drogurile mai
puternice nu provoacă întotdeauna şi cele mai puternice adicţii. În comparaţie cu
alcoolul, nicotina nu e la fel de puternică şi de distructivă, însă recuperarea din
dependenţa de nicotină este foarte dificilă.
36. 46
Pentru băutor, umilinta şi umilirea sunt sinonime. Din când în
când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie,
dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine
e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e
ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.
Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea
voinţei pentru că aceasta este partea cea mai afectată din toată fiinţa
sa. Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face
dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele
metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest
lucru e valabil pentru orice tentativă de tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina
tradiţională este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută
şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea
unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul,
făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp
cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal
să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona
rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul
devine dezgustător şi periculos – şi asta fără ajutorul nici unui
medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e
întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar
tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi
depăşită de administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia
aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă
rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere
raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o
cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie
eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că nici ea nu este.
Nu putem accentua suficient faptul că alcoolicii suferă de ceva
mult mai serios decât de folosirea incorectă a voinţei umane sau de o
serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu
pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai
ce să schimbi.
37. 37
volanului unei maşini ucide în exact acelaşi fel în care o face şi un
băutor înrăit, non-alcoolic, iar victimele lor sunt la fel de moarte.
Unii oameni par să fie alcoolici, dar nu sunt. Unii trec printr-o
perioadă de băut periculos şi compulsiv la sfârşitul adolescenţei sau la
începutul vârstei de 20 de ani, iar apoi (dacă supravieţuiesc) se opresc
atunci când încep să aibă responsabilităţi în viaţă. Alţii beau foarte mult
în semn de protest, mai ales în acele culturi în care alcoolul este interzis
sau beau ca să îndeplinească un fel de ritual nescris de iniţiere, aşa cum
se observă în mediile studenţeşti din multe ţări.
De cele mai multe ori, nu e deloc clar momentul în care o
persoană trece de la băutul social la stadiul incipient al alcoolismului.
Cu siguranţă, acest lucru are mai puţine de-a face cu cantitatea de
alcool, şi mai mult cu dispoziţia băutorului în acea perioadă.
Cercetările medicale sugerează că la unii oameni există o
predispoziţie genetică de a deveni alcoolici. Oricine are unul sau
ambii părinţi alcoolici poate fi considerat în pericol, deşi, aşa cum se
întâmplă cu toate genele, predispoziţia poate uneori să “sară” peste o
generaţie. Astfel, gena e purtată de oameni care habar nu au că
structura lor genetică conţine ceva periculos pe care îl vor transmite
urmaşilor lor. Chiar şi aşa, boala se poate manifesta doar la o
persoană, nu şi la fraţii sau surorile ei. Există cazuri în care nu a putut
fi depistată nici o influenţă genetică, moment în care au fost luate în
considerare şi alte posibile cauze, inclusiv de ordin psihologic. Există,
bineînţeles, multe posibilităţi, cea mai probabilă fiind aceea că boala
pe care o numim alcoolism se datorează unuia sau mai multor factori,
dintre care unii pot fi măsuraţi cu uşurinţă, iar alţii nu. Nu e deloc uşor
să urmăreşti cauzele bolilor. Cineva poate crede că e normal ca un
fumător înrăit să fie atacat de un cancer pulmonar. Însă, nu toţi cei
care au cancer pulmonar sunt sau au fost fumători şi, totuşi, cancerul
se manifestă în exact acelaşi mod distructiv.
E cu siguranţă adevărat că şi copiii alcoolicilor au problemele lor
specifice. Mulţi dintre ei se tem şi urăsc băutul, de vreme ce acesta a
fost cauza acelor lucruri care nu par în regulă în vieţile lor; mulţi dintre
ei sunt hotărâţi că nu se vor atinge de nici un strop de alcool. Din
păcate, o astfel de decizie nu e întotdeauna de durată şi, deseori,
sunt şi ei atraşi în capcana alcoolismului, indiferent dacă le place sau
38. 38
nu. Comunitatea “Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor” folosesc şi ei cei
Doisprezece Paşi ai A.A. în programul lor de recuperare.
Evident, dacă cineva născut cu o predispoziţie spre alcoolism nu
va bea niciodată, alcoolismul respectivei persoane nu va fi niciodată
diagnosticat. E posibil ca respectiva persoană să aibă anumite
comportamente care să indice prezenţa alcoolismului fără a fi prezent
consumul efectiv de alcool; cel născut cu o astfel de predispoziţie
spre alcoolism trebuie să bea la un moment dat pentru ca alcoolismul
său să fie observat şi diagnosticat ca atare. În cele din urmă, poate să
fie adevărat şi că unor oameni din această categorie nu le place
senzaţia de a bea alcool şi reuşesc să-şi învingă predispoziţia prin
refuzul de a bea prea mult sau chiar deloc.
Pare să fie adevărat şi că un potenţial alcoolic are, în general, o
constituţie fizică puternică, de vreme ce corpul trebuie să fie destul de
sănătos pentru a tolera cantitatea de alcool de care e nevoie pentru
ca alcoolismul să îşi urmeze cursul lui normal. Pofta de a bea alcool
se datorează cu siguranţă unei modificări la nivelul creierului ca
urmare a acţiunii alcoolului ingerat de individ. Faptul că cei mai mulţi
alcoolici par să tolereze alcoolul mult mai bine decât non-alcoolicii (şi
astfel, să bea mai mult) poate să facă parte din acest proces.
Pentru a complica lucrurile, e posibil ca în structura alcoolicului
să existe şi o poftă psihologică, independentă de cea fizică; asta
înseamnă că, chiar dacă una dintre pofte nu dă rezultate, există o
“rezervă” care atrage persoana pe drumul către dependenţă.
Odată ce apare pofta fiziologică sau cea psihologică, individul nu
are foarte multe argumente pentru a nu-i da curs. Dimpotrivă,
alcoolicii “debutanţi” dezvoltă forme extraordinare de justificare a
situaţiei lor. Unul dintre jocurile favorite este cel de a avea mai multe
concepţii despre alcoolism (păstrate ascunse în minte, niciodată
abordate faţă de ceilalţi), concepţii care plasează mereu linia
despărţitoare dintre consumatorul înrăit şi alcoolic undeva dincolo de
el şi de comportamentul lui specific. Astfel, el se poate convinge că nu
poate fi alcoolic pentru că nu se culcă băut decât de două ori pe
săptămână. Mai târziu, numărul acestor seri creşte pe măsură ce
comportamentul lui se deteriorează. Aproape toată lumea are
impresia că alcoolicul este genul de om care e găsit mort în şanţ; aşa
39. 39
că, dacă nu ajunge în şanţ, nu poate fi alcoolic; cel puţin, acesta e
modul în care gândeşte un alcoolic.
Alcoolismul este progresiv. Situaţia se înrăutăţeşte mereu. Acest
lucru este valabil pentru faza activă a băutului, dar – conform
experienţei A.A. – şi pentru faza de recuperare. Adică, dacă cineva
reîncepe să bea după câţiva ani de abstinenţă, el va avea acele
simptome ale bolii lui ca şi cum ar fi continuat să bea în mod alcoolic
în toată acea perioadă. Această idee se bazează pe experienţă, nu
pe experimente. Nici un alcoolic abstinent din lume nu ar fi dispus să
testeze această teorie de dragul experimentului. Din nefericire, astfel
de experimente există totuşi în viaţa reală şi sunt făcute de oameni
care reuşesc să se convingă că nu mai sunt alcoolici. Rezultatele
“cercetării” le sunt deseori fatale.
În timpul fazei de dezvoltare a alcoolismului activ,
comportamentele tind să se înrăutăţească pe măsură ce drogul
cucereşte tot mai mult teritoriu. Schimbările de dispoziţie devin ceva
obişnuit şi pot să apară perioade de amnezie alcoolică. Aceste
episoade sunt numire uneori “ruperea filmului”, – cel în cauză uită ce
a făcut sau a spus în timp ce era sub influenţa alcoolului; – nefiind
necesară pierderea cunoştinţei. Dimpotrivă, alcoolicii devin uneori
experţi în a depăşi “ruperile de film”. Anumite funcţii ale
comportamentului uman continuă să fie active, cel puţin la un anumit
nivel. Sunt cunoscute cazuri de oameni care au putut, cu un oarecare
succes, să conducă o maşină în timp ce erau într-o astfel de stare.
Într-adevăr, unii oameni se specializează chiar în a şofa în starea
aceasta şi se trezesc în locuri ciudate fără să-şi amintească cum au
ajuns acolo. În schimb, aceasta este cauza unuia dintre cele mai
bizare şi dezgustătoare ritualuri îndeplinite regulat de către alcoolici –
“inspectarea” maşinii în zorii zilei pentru a vedea dacă prezintă urme
noi de accident, zgârieturi sau (şi mai rău) sânge.
Conducerea maşinii sub influenţa alcoolului poate deveni o
obişnuinţă pentru unii; pentru alţii, devine normal să se bată atunci
când beau. Unii beţivi nu fac decât să stea într-un colţ şi să-şi piardă
cunoştinţa. Alţii ies din casă în căutare de scandal. Mai ales în stadiile
târzii ale băutului pot să apară comportamente total necaracteristice
individului.
40. 40
Pentru unii, tabloul e completat de halucinaţii şi de alte simptome
neplăcute, pe parcurs ce persoana alunecă spre nebunie sau spre
moarte. Această progresie poate să dureze mulţi, mulţi ani, fiecare
stadiu fiind distinct faţă de cele anterioare. Totuşi, după cum s-a spus
deja, acest lucru se poate întâmpla extrem de repede, spre marea
uimire a alcoolicului însuşi.
Un alcoolic activ este absolut izolat de restul lumii. Cea mai
importantă relaţie din universul lui este cea cu alcoolul, iar propria
voinţă este cea mai puternică entitate din lumea lui bolnavă. E captiv
în relaţia cu drogul său care, în cele din urmă, îl va ucide. Urăşte
durerea şi problemele, mânia care îi înconjoară viaţa; poate că urăşte
şi minciuna, amăgirile şi nevoia de a-şi aminti minciunile. Cu toate
astea, el nu-şi poate imagina viaţa fără alcool, de vreme ce e convins
că drogul este singura lui mângâiere şi consolare: este cel mai bun
prieten, iubitul şi protectorul lui; este distrugătorul şi zeul lui.
În acest stadiu al progresiei bolii sale, nu există prea multe lucruri
la locul lor în viaţa alcoolicului. În esenţa fiinţei lui ceva nu e în regulă
– ceva ce poate lua diferite forme. Pentru majoritatea oamenilor –
este evident că împlinirea ca fiinţă umană e realizată prin relaţiile
noastre cu ceilalţi. Nu suntem compleţi în individualitatea noastră, iar
relaţiile noastre sunt cele prin care ne împlinim existenţa. Nu putem
cunoaşte pe deplin semnificaţia lui “eu” până când nu suntem în stare
să recunoaştem “eu”-l unei alte persoane.
În teologia creştină, însăşi această credinţă dă viaţă înţelegerii
noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu este Trinitatea, iar
Persoanele individuale sunt Persoane pentru că sunt în relaţie – o
expresie reciprocă eternă a iubirii divine, a fiecăreia pentru celelalte
două.
La un nivel mai pământesc, putem vedea că semnificaţia deplină
a ceea ce înseamnă să fim oameni apare atunci când comunicăm.
Marile lucrări de artă – din pictură, sculptură şi muzică – sunt “mari”
datorită capacităţii lor de a comunica, chiar dacă artiştii sunt anonimi
sau uitaţi – “individualitatea” lor în comunicare e mult mai importantă
decât existenţa lor istorică, de vreme ce ei continuă să trăiască prin
arta lor. De exemplu, nu ştiu cine a fost Beethoven ca om, dar atunci
când ascult atent muzica lui ştiu cine este ca persoană.
41. 41
Viaţa alcoolicului activ e lipsită de complexitatea experienţei
umane. Lui îi este greu să perceapă vreun alt “eu” în întreaga lume, în
afară de el însuşi. Emoţiile lui pot să fie foarte diferite – poate să
treacă de la a fi extrem de fericit la a fi foarte trist (şi, destul de des,
chiar morocănos) într-o scurtă perioadă de timp; el nu are însă ca
termen de comparaţie experienţa altcuiva, nici nu se raportează la
moderare sau subtilitate. Într-adevăr, rafinamentul lipseşte cu
desăvârşire din viaţa unui alcoolic. În general, în lumea lui, e “totul
sau nimic”. Nu există nici compromis, nici raţiune – doar durerea
momentului prezent. Şi, în gândirea alcoolicului, durerea momentului
prezent e cea care trebuie evitată cu orice preţ.
Acesta e doar unul dintre multele motive din care oamenii care au
relaţii de lungă durată cu alcoolici activi simt că viaţa e atât de dificilă.
Cea mai mare greşeală a lor este de a continua să creadă că ei sunt
cea mai importantă parte din viaţa unui alcoolic şi că ei au
responsabilitatea de a avea grijă de alcoolic, de a-l salva de el însuşi.
Uneori, e o surpriză foarte mare să descoperi că astfel de oameni nu
au fost, de fapt, într-o relaţie adevărată de foarte mult timp; relaţia a-tot-
consumatoare şi a-tot-distrugătoare dintre băutor şi substanţa chimică
C2H5OH este singura care are vreo importanţă în viaţa celui ce bea.
Nu doar relaţiile sunt greu de menţinut de către alcoolic; există o
completă lipsă de comunicare chiar în interiorul alcoolicului însuşi.
Personalitatea umană este de o frumuseţe şi o complexitate aparte;
mai mult, ea posedă un sistem de împărtăşire a experienţei şi ideilor.
La alcoolicul activ aceste schimburi de comunicare sunt sever
tulburate, iar gândurile şi sentimentele se pot manifesta în modalităţi
inedite şi neplăcute. Mulţi alcoolici trec prin perioade lungi în care nu
au un somn natural – de fapt, în cea mai mare parte a timpului în
care au ochii închişi, alcoolicii sunt inconştienţi datorită cantităţii de
alcool pe care au băut-o. Procesul natural al producerii, transmiterii şi
receptării viselor este sever tulburat. În stadiile târzii ale băutului,
aceste comunicări interioare răzbat uneori la suprafaţă şi când sunt
trezi, în timpul stării de veghe. Pot să fie situaţii în care alcoolicii
halucinează cu mult înainte ca bine-cunoscutul şi, deseori, fatalul
‘delirium tremens’ să apară. Atunci când se întâmplă asta, e ca şi cum
inconştientul, cu toate temerile, ororile şi pericolele care-l însoţesc,
42. 42
pătrunde în partea conştientă a personalităţii, în încercarea de a salva
câte ceva din funcţiile lui necesare.
Sentimentul de totală izolare experimentat de către alcoolic, deşi
nu neapărat recunoscut de acesta, include situaţii în care oamenii
normali nici măcar nu s-ar gândi că e posibil să fii izolat. De exemplu,
pentru oamenii obişnuiţi, a fi conştient poate să nu fie întotdeauna o
experienţă minunată, dar măcar e una pe care poţi să te bazezi.
Pentru alcoolicul care bea, starea de inconştienţă începe să devină o
alternativă binevenită în defavoarea suferinţelor vieţii. Totuşi, şi în
timpul stării de inconştienţă, mintea alcoolicului este afectată de
durerea şi nebunia lumii conştiente. Închiderea ochilor nu mai
reuşeşte să alunge durerea şi se pare că nu mai există nici o cale de
a ţine nebunia la distanţă.
Pe parcurs ce trece timpul, distanţa dintre intenţie şi punere în
practică devine tot mai mare. Pentru alcoolici e normal să aibă “totul-
sau-nimic”: un lucru fie e demn de a fi făcut, fie e desconsiderat ca
“gunoi”, nonsens sau ceva dincolo de puterea de imaginaţie. Şi, chiar
şi atunci, sunt şanse ca nimic să nu se întâmple. Cei mai mulţi
alcoolici trăiesc în cea mai mare parte a timpului într-o stare de
potenţial complet. Poate că sunt gata-gata să facă ceva, că ar putea
să facă ceva, se gândesc să facă ceva, dar rareori fac altceva în
afară de băut. Planificarea pare minunată şi puternică, contemplarea
pare de folos, dar acţiunea e mai rar întâlnită. Mulţi alcoolici s-au
apucat să scrie cel mai bun roman din lume, cu o foaie albă în faţă şi
o sticlă de băutură. Deseori, sticla e terminată înainte ca un singur
rând să fie scris pe foaie. Ei încearcă să ia alcoolul cu ei pe drumul
spre faimă şi avere, succes şi împlinire. Din nefericire, alcoolul este
un însoţitor dezastruos, de vreme ce îi răpeşte persoanei aproape
întotdeauna orice simţ al succesului. Pentru fiecare scriitor alcoolic
renumit, există probabil câteva mii de alţi scriitori care au murit
încercând să îi depăşească realizările.
Adevărul şi sinceritatea nu sunt prietenii alcoolicului. Acestea
sunt “accesorii” pe care restul lumii le consideră valoroase, dar pe
care alcoolicul le consideră impedimente. Deseori, un alcoolic va
spune automatic o minciună, mai degrabă decât să spună adevărul;
procedând astfel, el reuşeşte să controleze realitatea ceva mai bine şi
43. 43
nu trebuie să-şi amintească detaliile dificile ca şi fapte reale. O
dificultate evidentă pentru alcoolic este aceea că memoria îi este
afectată, mai ales în timpul perioadelor de amnezie alcoolică. Pe
lângă încercarea de a-şi aminti ce minciuni şi cui a spus, amnezia
alcoolică îi dă o senzaţie de control haotic – nimic altceva decât
“degustarea” iadului însuşi.
Chiar şi în abstinenţa timpurie, alcoolicii în recuperare îşi dau
seama că au încă tendinţa de a spune minciuni în loc să spună
adevărul, doar pentru că întotdeauna a fost mai uşor să facă aşa. A
spune o minciună înseamnă a crea propria realitate – cea mai mare
realizare a unui alcoolic. A spune adevărul înseamnă a accepta
realitatea reală. Alcoolicii urăsc să facă asta. Un alcoolic va schimba
şi adapta toate întâmplările, datele, numerele, promisiunile şi
jurămintele, de vreme ce tot ce e legat de el trebuie să servească
singurului scop pe care îl are – de a-şi menţine în siguranţă relaţia cu
alcoolul. Bineînţeles, uneori situaţia lui presupune unele
compromisuri, mai ales atunci când este ameninţat serios de către
oameni cu autoritate. Totuşi, e puţin probabil ca el să renunţe la
scopul lui principal pentru prea mult timp.
La un anumit moment în progresia bolii lui, alcoolul pare să asigure
odihna şi liniştea alcoolicului. Din nefericire, pe parcurs ce boala
progresează, efectul amorţitor al alcoolului pare să se diminueze;
alcoolicul ajunge să se trezească atunci când ar prefera să doarmă în
timpul celor mai rele simptome ale unei mahmureli. Aceasta înseamnă
că durata unei mahmureli e extinsă şi, pentru că o parte importantă a
mahmurelii nu e nimic altceva decât pofta de a bea mai mult alcool,
durata tentaţiei este şi ea prelungită astfel. Băutul cu scopul de a stopa
durerea unei mahmureli este un cerc vicios – unul căruia aproape
fiecare alcoolic trebuie să-I facă faţă la un moment dat. A zace întins
într-o durere groaznică în momente în care şi-ar dori foarte mult să
doarmă devine ceva obişnuit; acesta e momentul în care alcoolicul
trebuie să decidă dacă poate sau nu să reziste pentru restul zilei (fapt
care poate necesita o anumită cantitate de cafea neagră şi multe băi)
sau dacă durerea resimţită este atât de mare încât trebuie să reînceapă
să bea doar pentru a supravieţui. Acesta e modul în care, de multe ori,
beţiile repetate se perpetuează de la sine.
44. 44
Progresia continuă, chiar dacă alcoolicul nu are prea mulţi bani
sau o sursă stabilă de alcool. Uneori, când băutul e necesar doar
pentru că durerea e extrem de copleşitoare, capacitatea de a lua
decizii morale dispare. Singurul lucru care e simţit e nevoia, nevoia de
a „se drege” şi nimic nu poate fi mai important decât această
„dregere”. Sunt necesare puteri supraomeneşti pentru a sparge acest
ciclu, chiar şi temporar. E aproape imposibil să-l distrugi pentru
totdeauna.
Dacă poate să lucreze, alcoolicul va alege munca pentru a spori
şansele adevăratei sale ţinte în viaţă. Bineînţeles, individul nu se
gândeşte şi nu acţionează la nivel conştient în acest mod, iar o mare
parte a motivaţiei lui principale în viaţă rămâne ascunsă, chiar faţă de
el însuşi. Doar atunci când o altă “forţă” îl determină să-şi apere
punctul de vedere, alcoolicul poate fi pus faţă în faţă cu adevărul.
Un alcoolic activ este o persoană care cunoaşte foarte bine
mânia, căci el trăieşte într-o lume în care mânia este cel mai la
îndemână instrument. Din experienţă, ştie că întreaga lume e
împotriva lui. Aceasta nu e paranoia obişnuită, aşa cum e cunoscută
şi înţeleasă de restul speciei umane. Paranoia lui e una justificată. Un
beţiv poate aborda o persoană complet străină şi îl poate transforma
într-un duşman doar printr-un contact vizual. Atât de multă milă şi
mânie este aruncată asupra lor de-a lungul “carierei” de consum,
încât uneori au dreptate să creadă că cei mai mulţi oameni consideră
că alcoolicii nu sunt „buni de nimic”.
Un alcoolic care bea nu poate iubi pentru că centrul lumii lui nu
poate fi niciodată o altă persoană. El poate doar să venereze alcoolul,
mijloacele de obţinere a acestuia sau şansele de a fi lăsat în pace cu
alcoolul lui, indiferent de sentimentalismele şi emoţiile care l-ar putea
convinge de altceva.
Îi lipseşte judecata morală pentru că nu are vreun simţ al binelui
sau răului; este neînţelept şi expeditor. Trăieşte pentru un sentiment
iluzoriu de satisfacţie bazată pe băut, aşa că nu are absolut nici un
sentiment de auto-reţinere, iar auto-controlul este complet opus ţintei lui
în viaţă. Nu are răbdare, deseori pentru că singurul moment real în viaţa
lui apare atunci când „pune mâna” pe următorul pahar. Atât cât poate el
înţelege, propria lui voinţă este a-tot-puternică şi nimic şi nimeni nu are
45. 45
permisiunea să pună în pericol această stare de fapt. Dacă există vreo
emoţie care pătrunde prin blindatul lui sistem defensiv, acesta e probabil
frica. Pentru alcoolic, teama vine şi din exterior, şi din interior. În mare
măsură, acest lucru se datorează faptului că băutorul nu se poate baza
ca alcoolul să îi fie cel mai bun prieten, ghid şi paznic, aşa cum şi-ar dori
el. Alcoolul este, în acelaşi timp, un zeu fals pentru că el nu e o
persoană, ci un lucru şi nu are nici o grijă sau preocupare pentru viaţa
celor pe care îi ia sub aripa lui tenebroasă. El este şi un depresiv şi îl
“recompensează” pe băutor cu simptomele cronice ale depresiei, pe
lângă durerea fizică permanentă care însoţeşte băutul excesiv.
Alcoolicul cunoaşte trădarea şi renunţă rapid la loialitate. Învaţă
să nu aibă încredere în nimeni. Priveşte suferinţa îndelungată ca pe
ceva pentru idioţii din lumea aceasta. Nici măcar nu ştie ce e aceea
speranţă pentru că valorile lui sunt orientate spre recompensarea
imediată, în timp ce speranţa implică răbdarea.
Una dintre marile ironii este că alcoolicul este, în mod
surprinzător, foarte capabil de auto-disciplină. Totuşi, aceasta nu e
din perspectiva auto-constrângerii sau curajului, ci e în totalitate ţintită
către pedepsirea propriei persoane. El poate opera la câteva nivele
de conştiinţă în acelaşi timp; în orice s-ar transforma conştiinţa lui de-
a lungul nebuniei gândirii alcoolice, se pare că aceasta nu face decât
să-l umple de durere faţă de comportamentele sale din trecut.
Ar fi o greşeală să credem că alcoolicul e de acord cu propriul
comportament, chiar dacă este complet devotat faţă de continuarea
acestuia. El îşi dispreţuieşte comportamentul, dispreţuieşte alcoolul şi
se dispreţuieşte pe sine.
De asemenea, ar fi o greşeală să credem că alcoolicul joacă doar
un rol pasiv în relaţia sa cu alcoolul. De fapt, el este într-o stare de
război permanent cu acesta. Într-adevăr, de fiecare dată când bea
ceva, el încearcă să se lupte cu alcoolul şi să câştige. Totuşi, aşa
cum va învăţa în timp, această bătălie e inutilă şi nu poate fi câştigată.
Cu toate acestea, el continuă ca şi cum dacă ar bate un cui pătrat,
acesta ar intra într-o gaură rotundă. El încearcă din nou şi din nou să
aplice în viaţa lui remedii care au fost încercate de atâtea ori înainte şi
care au dat greş întotdeauna.
46. 46
Pentru băutor, umilinta şi umilirea sunt sinonime. Din când în
când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie,
dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine
e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e
ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.
Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea
voinţei pentru că aceasta este partea cea mai afectată din toată fiinţa
sa. Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face
dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele
metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest
lucru e valabil pentru orice tentativă de tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina
tradiţională este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută
şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea
unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul,
făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp
cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal
să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona
rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul
devine dezgustător şi periculos – şi asta fără ajutorul nici unui
medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e
întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar
tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi
depăşită de administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia
aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă
rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere
raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o
cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie
eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că nici ea nu este.
Nu putem accentua suficient faptul că alcoolicii suferă de ceva
mult mai serios decât de folosirea incorectă a voinţei umane sau de o
serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu
pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai
ce să schimbi.
47. 47
BUNĂTATEA ŞI SIMPATIA SUNT DESEORI cele mai
dăunătoare „daruri” care-i pot fi oferite unui alcoolic. Ambele au
tendinţa de a transmite mesajul că, date fiind circumstanţele vieţii
sale, băutorul nu trebuie să aibă nici un sentiment de responsabilitate.
Alcoolicul receptează aceste mesaje de parcă ar avea ascuns un
radio pe unde scurte, aflat în funcţiune doar pentru acest gen de
afirmaţii. În gândirea alcoolicului, orice scuzare a băutului său îi
permite să bea. Într-un mod similar, pentru cineva cu tulburări de
alimentare, orice scuză îi va permite acestuia să mănânce mai mult,
pentru un dependent de sex să se comporte ca atare, pentru cel care
cheltuieşte prea mult să cheltuiască şi mai mult. Orice îndepărtare de
noţiunea de ‚totală responsabilitate’ îi permite alcoolicului să-şi
continue comportamentul specific – nu de dragul de a bea, ci pentru
sentimentul de eliberare pe care i-l oferă băutul. Nici gustul alcoolului,
nici efectul acestuia nu sunt cele mai toxice. (E sentimentul de a avea
libertatea de a se oferi propriilor plăceri, fără a avea nici un sentiment
de responsabilitate personală pentru acţiunile lor – de aceea le este
atât de dificil să reziste - Nota editorului)
Alcoolicii îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-o letargie
emoţională şi în activităţi care să îi asigure că vor rămâne astfel.
Atunci, nu-i de mirare că alcoolicul proaspăt abstinent nu e prea sigur
de ce anume înseamnă să aibă un sentiment sau cum să procedeze
cu un sentiment pe care îl are. Dacă i se întâmplă ceva rău lui sau
celor din jurul lui, alcoolicul va găsi de obicei pe cineva pe care să îl
învinovăţească şi (cu înflăcărare egală) se va asigura că, indiferent de
situaţie, el va fi văzut ca victimă. Fără îndoială că după un eveniment
precum tragedia de pe 11 septembrie 2001 din New York şi din alte
părţi, alcoolicii din întreaga lume au început să relateze modul în care
aceste întâmplări i-au ‚rănit’ pe ei personal.
De timpuriu, alcoolicii resping ca pe ceva bizar orice relaţie de
cauză şi efect vizavi de relaţia cu corpurile lor. Ei tind să se vadă pe ei
înşişi într-un mod “deconectat” – persoana e ‚separată’ de propriul
corp, exact aşa cum propriul corp e separat de oricare altul. În fiecare
dimineaţă, el poate fi uimit să se trezească şi să se “găsească” încă
48. 48
în corpul său. Trupul e bătut şi îndurerat pentru a se asigura de acest
fapt, dar el e încă acolo, pregătit să primească mai multe pedepse,
pregătit să fie tras ceva mai aproape de moarte.
Alcoolicilor le lipseşte sentimentul conexiunii cu restul lumii, chiar
şi cu restul speciei umane. Paşii nu folosesc acest concept, dar el
explică pe larg situaţia dificilă a alcoolicului. Fiecare simte un anumit
grad de izolare în viaţa sa, într-o măsură mai mică sau mai mare. Ca
şi paranoia, acest sentiment de izolare reprezintă un mod necesar de
a face faţă dificultăţilor vieţii. Ca şi alte ameninţări existenţiale, lipsa
de semnificaţie, moartea, durerea şi anxietatea, conştientizarea
izolării ne face puternici, independenţi. Într-adevăr, toate ameninţările
asupra existenţei noastre sunt importante pentru noi, indiferent de cât
de neplăcute pot să fie, căci ele ne dau un anume simţ al dimensiunii,
un simţ al experienţei. De exemplu, foamea este o stare mult mai
naturală decât sentimentul de a fi mâncat prea mult. Dacă nu faci
nimic, ţi se face foame. Foamea doare sau, cel puţin, e inconfortabilă.
Pe de o parte, foamea e necesară pentru a ne stimula să găsim, să
preparăm şi să mâncăm hrana. Însă la un nivel complet diferit, ea ne
e folositoare pentru că ne face să ştim să apreciem. Un om care a
mâncat bine la un banchet va considera o bucată de pâine ca fiind
nedemnă de atenţia lui. Un om înfometat va privi aceeaşi bucată de
pâine ca pe ceva delicios, cu un gust special.
Izolarea ne învaţă să fim independenţi, „pe picioarele noastre”.
Alternativa ar fi să fim ca o oaie sau să fim dependenţi ca altcineva să ia
toate deciziile în locul nostru. La nivelul la care se află de obicei
alcoolicul, această izolare e departe de a fi cea care l-ar putea încuraja
să se bazeze pe el însuşi. Mai degrabă, e vorba de sentimentul de a fi
complet izolat, dincolo de cauză şi efect. Toate informaţiile pe care le
primeşte trebuie să fie filtrate prin egoul său, iar cele care nu sunt
conforme cu personalitatea sa sunt eliminate. În lipsa unui contact cu
restul lumii, simte că personalitatea îi este fragmentată. Ascultându-i pe
alcoolici povestindu-şi şi repovestindu-şi experienţele în cadrul grupului,
îţi dai seama că există un anumit grad de similaritate. Ceea ce descriu ei
nu este doar un sentiment de pierdere a individualităţii – există suficiente
dovezi pentru a demonstra că alcoolicul se simte foarte singur. Mai
degrabă, e vorba de sentimentul că nu există nimic în interiorul său – că
49. 49
nici măcar nu mai are un interior. Într-un efort extraordinar de a fi regele
universului, el îşi pierde orice sentiment de sine. Gândiţi-vă la scamatoria
pe care o vedeţi la circ atunci când magicianul are o grămadă de farfurii
pe care le învârte cu vârful unui băţ. El se plimbă de colo-colo, provocând
tensiune pe parcursul reprezentaţiei, prin faptul că lasă câteva farfurii să
se clatine, gata să cadă. Pentru alcoolic, toată viaţa pare ca o grămadă
de farfurii – toate gata să cadă. În cele din urmă, singura soluţie care
pare să îi ofere un oarecare confort e cea de a-şi uita necazurile şi de a
se îneca în beţie. Încercarea de echilibrare între învârtirea farfuriilor şi
căderea în uitare este tocmai situaţia grea a alcoolicului. Greutatea
situaţiei alcoolicului e tocmai încercarea de a menţine echilibrul între
‚învârtirea farfuriilor’ şi uitarea completă.
PÂNĂ ACUM, AM VĂZUT PARTEA NEGATIVĂ a poveştii; tot
acest proces poate dura mult timp, uneori chiar ani de zile. Totuşi, cât
timp mai există suflu în corpul său, există mereu şansa ca alcoolicul activ
să ajungă într-un moment în care durerea să-i fie suficientă, iar viitorul
destul de lipsit de speranţă pentru ca el să ia legătura cu Alcoolicii
Anonimi. Întregul proces poate implica una (sau mai multe) “excursii” în
centre de tratament, prăbuşirea căsniciei, pierderea serviciului, pierderea
demnităţii, “vizite” la spital sau în arest – dacă nu şi mai rău. În cele din
urmă, unii – puţini, dar norocoşi – vor găsi drumul spre A.A., fără pic de
putere rămasă în ei, fără puterea de a lupta, fără dorinţa de a merge mai
departe. O astfel de persoană are nevoie să fie primită, să fie acceptată
şi să asculte. Dacă ascultă suficient, pentru suficient de mult timp, e
posibil să audă ceea ce trebuie să înveţe.
50. 50
Capitolul 3
Viaţa în A.A.,
Viaţa în Recuperare
Întâlnirile
Cel ce doreşte să afle voia Domnului trebuie ca mai întâi să
înceteze a mai asculta pretenţiile propriului ego. Apoi, după
ce L-a rugat pe Dumnezeu cu credinţă şi simplitate sinceră şi
a vorbit cu ceilalţi din grup cu umilinţa inimii şi fără gând de
îndoială, el ar trebui să accepte ce îi spun ceilalţi ca fiind
spuse de gura lui Dumnezeu, chiar dacă sfatul lor e contrar
propriei lui dorinţe şi chiar dacă cei consultaţi nu sunt foarte
spirituali. Căci Dumnezeu nu e nedrept şi El nu îndepărtează
sufletele celor care cu credinţă şi inocenţă se supun umili
experienţei, puterii şi speranţei celorlalţi. Chiar dacă cei
întrebaţi sunt pure bestii, El, Cel care vorbeşte, este Cel
Imaterial şi Nevăzut.
Aceasta e o interpretare a ceea ce Sfântul Ioan, autorul Scării
Raiului, spunea în secolul VII (Treapta 26).
Dată fiind o epocă diferită şi un grup complet diferit de oameni
dintr-un mediu complet diferit, Sf. Ioan ar putea descrie o întâlnire
A.A. Într-o astfel de întâlnire, o persoană vorbeşte şi este ascultată.
Apoi, altcineva vorbeşte şi ceilalţi ascultă. De fapt, rareori e căutat un
sfat şi aproape niciodată dat, însă cu toate astea se învaţă foarte
mult. Dacă ceva din ce e spus necesită a fi comentat, un alt vorbitor
va integra respectiva informaţie în ceea ce are el de spus, referindu-
se la greşelile pe care le-a făcut el în propria viaţă mai degrabă decât
apostrofându-l pe cel care a adus în discuţie respectiva problemă. Nu
e chiar atât de complicat pe cât sună, de vreme ce alcoolicii tind să fie
destul de lipsiţi de originalitate în greşelile pe care le fac, iar aceleaşi
greşeli au fost făcute, probabil şi de alţi oameni din cameră. Până la
