Taifas literar, nr. 1/2020

amintiri... p. 2
editorial... p. 3
poezie... p. 6
proză... p. 19
eseu... p. 33
taifasuri... p. 41
culori de anotimp... p. 48

2 Taifas literar nr. 25/2020
TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Mihai Eminescu
(n. 15 ianuarie 1850 – d. 15 iunie 1889)
Când crivăţul cu iarna…
Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…
Îmiplaceatuncea-nscaunsăstauîndreptdevatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.
Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri
şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu
drumul poveştilor
ce-aud.
Orologiul să sune – un
greier amorţit –
Şi cald să treacă focul
prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi
sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atunceafocu-mispunepovestea-a maifrumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şimândru-acestamestecgândirea-mi odescoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-nsomn mă maiurmeazăalor blândglasuimit.
Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pesânirotunzi,albi,netezi,eafrunteameaaşează–
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.
Ion Minulescu
(n. 6 ianuarie 1881– d. 11 aprilie 1944
De vorbă cu iarna
M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…
Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat,
pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de
pluş, tren iarna
Sub care fredona-n
calorifer,
Sensibil ca o coardă
sub arcuş,
Un vag susur de
samovar rusesc…
Şi-am coborât în
gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm –
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!…

3
Taifas literar nr. 25/2020
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
editorial 3-4
Camelia Ardelean
Căderea în abis
Un termen tot mai vehiculat în zilele
noastre, care produce unora panică, iar altora
zâmbete ironice ori neîncrezătoare, este
depresia. Doctorul Neil Nedley (SUA),
specialist în medicină internă şi axat, printre
altele, pe gastroenterologie, sănătate mintală
şi medicină a stilului de viaţă, susţine că
depresia este „o boală deseori derutantă, care
se prezintă sub multe feţe”,
„suficient de gravă” pentru a ne
pune viaţa în pericol, nu doar
prin simptomele de sine
stătătoare, ci şi prin faptul că
agravează alte afecţiuni,
mărind riscul de accident
vascular cerebral, infarct
miocardic, cancer, pneumonie
etc., respectiv riscul de deces.
Cu toate că, în timpurile
moderne pe care le parcurgem,
medicina (şi nu numai) a
evoluat foarte mult, iar sursele
de informare sunt tot mai
diverse, se pare că există încă
oameni care nu ştiu (sau nu
cred) că între minte/suflet şi corpul fizic se
află o legătură indisolubilă. „Concepţia că
boala mintală nu are legătură cu sănătatea
fizică şi că boala fizică nu are nimic de-a face
cu sănătatea mintală este greşită”, mai afirmă
Dr. Nedley. Nu degeaba spunea latinul: „Mens
sana in corpore sano”! Dar câţi dintre noi sunt
dispuşi să renunţe la frica de stigmatizare
socială, la orgoliu sau la ignoranţă, pentru a
recunoaşte că au într-adevăr o problemă?
Vestea (şi mai) alarmantă este că nu numai
oamenii fără resurse financiare, cei fără studii
sau perspective, cei neîmpliniţi în dragoste
sau care au pierdut pe cineva apropiat etc., se
pot îmbolnăvi de depresie, ci şi cei aflaţi la
adăpost de grijile materiale sau ajunşi chiar pe
piscurile cele mai înalte ale succesului pot
cădea în ghearele nemilosului duşman din
adâncul întunecat al fiinţei.
Abraham Lincoln, renumitul preşedinte
american aflat la cârma ţării între anii 1861-
1865, atins şi el de această „baghetă” malefică,
spunea cândva: „Sunt cel mai nefericit om de
pe pământ. Dacă ceea ce simt în prezent ar
putea fi distribuit în mod egal fiecărui membru
al familiei umane, nu ar mai exista nici măcar
o faţă zâmbitoare pe această planetă”. Cu toate
că povestea sa tristă de viaţă, începând din
frageda copilărie şi până la maturitate
(provenienţa dintr-o familie
nevoiaşă, decesul persoanei
iubite, eşecul în afaceri şamd.),
ar fi putut explica, într-o
măsură importantă, naşterea
acestor gânduri morbide, nu la
fel s-a întâmplat cu Winston
Churchill, fost prim-ministru al
Regatului Unit între 1940-
1945 şi 1951-1955, născut
într-o familie aristocrată,
căruia nu i-a lipsit nimic din
punct de vedere material, dar
care s-a confruntat, în schimb,
cu anumite probleme de
sănătate sau accidente ce şi-au
lăsat amprenta, ulterior,
asupra psihicului său. Important este însă că
amândoi, ca şi mulţi alţii, au reuşit, cu ambiţie
şi perseverenţă, să-şi domine slăbiciunile şi să-
şi gestioneze resursele creierului într-un mod
care i-a salvat de căderea definitivă în abis.
Statisticile confirmă faptul că depresia este
a doua cauză de dizabilitate pe plan mondial,
după bolile cardiovasculare, şi că femeile
suferă de această boală în număr mai mare
decât bărbaţii. Viaţa nu este mereu un câmp cu
flori, aşa cum ne-am dori; cu toţii avem parte
de stres, într-o formă sau alta, dar cu toate
acestea, nu toţi facem depresie. Extrapolând,
se spune că depresia este ca răceala printre
bolile psihiatrice şi că orice om are, cel puţin o

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
dată în cursul existenţei sale, un episod
depresiv, însă la unii, acesta se repetă de mai
multe ori sau persistă chiar pe parcursul
întregii vieţi, mai ales dacă nu se aplică la timp
un tratament corespunzător.
În primul rând, trebuie făcută o distincţie
clară între tristeţe şi depresie. Tristeţea este,
aşa cum ne spune şi dicţionarul, o „stare
sufletească apăsătoare”, de „mâhnire şi
amărăciune”, apărută, în mod normal, în urma
unei întâmplări care schimbă (oarecum)
cursul vieţii persoanei în cauză: divorţul sau
despărţirea de iubit(ă), plecarea de acasă a
copiilor care s-au maturizat, concedierea, o
ceartă cu părinţii/copiii/colegii, terminarea
vacanţei/concediului şi reînceperea
şcolii/serviciului etc. Această dispoziţie
neplăcută trece, de
obicei, în circa două
săptămâni şi nu are
repercursiuni asupra
desfăşurării normale a
activităţilor zilnice.
Dacă perioada se
prelungeşte, acestei
tristeţi iniţiale
adăugându-i-se
simptome precum:
anxietate/frică nejustificată; incapacitatea de
a face faţă treburilor cotidiene obişnuite; lipsa
apetitului sau creşterea anormală a acestuia;
insomnie sau, dimpotrivă, creşterea duratei de
somn, dar fără a duce la dispariţia oboselii
resimţite; pierderea interesului pentru
(aproape) orice şi a plăcerii de a trăi;
sentimente de culpabilitate sau frustrare;
autocompătimire; tendinţa de a plânge uşor;
stimă de sine scăzută; gânduri suicidare; lipsa
de sociabilitate; senzaţia de „cutie goală”,
respectiv incapacitatea de a mai simţi emoţii;
o mare singurătate interioară (chiar aflat în
mijlocul unor oameni altădată apropiaţi) etc.,
înseamnă că e cazul să fie consultat (de
urgenţă) un specialist.
Cauzele depresiei sunt multiple, constând
în traume emoţionale, respectiv „emoţii
violente care modifică personalitatea unui
individ, sensibilizându-l la alte emoţii de
acelaşi fel, astfel încât acesta nu mai
reacţionează normal” (DEX), consum de
(anumite) medicamente, alcool sau droguri,
naşterea şi perioada de după naştere,
existenţa unui membru al familiei (părinte,
frate etc.) depresiv sau episoade depresive
anterioare ale individului în cauză. Probabil că
la toate acestea se adaugă o toleranţă mică la
stres, respectiv o hipersensibilitate
individuală sau o predispoziţie ereditară.
În ţara noastră, unde nu există o educaţie
complementară, depresivul este perceput, la
locul de muncă sau de către familie, drept
indolent sau distrat, lent sau introvertit, când,
de fapt, în sinea lui strigă după ajutor, chiar
dacă în realitate nu îl
acceptă sau nu îi
recunoaşte
necesitatea. Psihologii
susţin că „sloganul”
depresivului este: „Nu
simt. Nu simt că exist,
eu sau Dumnezeu, nu
simt iubirea şi nici
durerea. Nu simt
nimic”. Controversatul
scriitor Mircea Cărtărescu descria foarte bine
acest vid interior în prefaţa volumului
„Demonul amiezii”, de Andrew Solomon
(operă nominalizată, în anul publicării ei, la
Premiul Pulitzer), referindu-se la drama
lăuntrică a autorului, confruntat de mai mulţi
ani cu o depresie majoră: „să nu te poţi da jos
din pat zile-n şir, să nu poţi mânca, să nu-ţi poţi
trăi viaţa, măcinat de o durere endogenă
nemărginită, care-ţi întunecă mintea şi-ţi
ferfeniţeşte aura trupului”, „nu pot spune cu
adevărat că sunt în stare să înţeleg…”.
Desigur că, în funcţie de aspectul clinic, au
fost descrise numeroase forme de depresie,
dar aceasta este treaba specialiştilor. Intenţia
noastră nu este să transformăm editorialul
într-un tratat de medicină, ci să tragem un
semnal de alarmă vizavi de acest flagel care

5
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
face tot mai multe victime, atât în România, cât
şi la nivel mondial. Desigur că părerile sunt
împărţite şi în ce priveşte acest subiect. De
pildă, unii preoţi nu consideră depresia o
afecţiune, ci susţin că ea este un „duh ucigaş de
oameni”, pe care prorocul David îl numeşte
„dracul cel de miazăzi” sau „molima ce bântuie
întru amiază” (probabil de aici s-a inspirat
Andrew Solomon în alegerea titlului cărţii
sale). Ei spun că lipsa credinţei şi îndepărtarea
de „acoperământul Celui Preaînalt” îngăduie
acestui „duh” să atragă oamenii în mrejele
sale, pentru a-i nimici. În acest caz, cum se
explică situaţiile tragice în care unele
persoane (aparent) joviale, ce
toată viaţa au frecventat
Biserica, fiind bune creştine, au
încercat de mai multe ori să-şi
pună capăt zilelor şi până la
urmă au reuşit? Continuau să
meargă la biserică în ciuda
lipsei credinţei în Dumnezeu?
Ce rost ar fi avut să se mintă
singure?
Oricare ar fi însă adevărul,
că depresia este o boală, la fel
ca ulcerul etc., care trebuie
tratată cu toată seriozitatea,
sau un duh răuvoitor, e clar că
ceva anormal se întâmplă la
nivel emoţional/mental, un
blocaj, care îl împiedică pe cel afectat să
„guste” existenţa din plin ori să o perceapă în
limitele normalului. Viaţa/lumea este, de fapt,
aceeaşi, doar modul în care o „vede”
depresivul, comparativ cu o persoană
sănătoasă, diferă.
Se mai spune că depresia poate fi „ascunsă”
în spatele diplomelor universitare, al muncii în
exces la serviciu etc., pentru a ne amăgi cu
faptul că suntem importanţi sau a încerca să
dăm un sens vieţii. Aşa o fi sau nu, greu de zis…
Cert este că ea distruge atât persoana în cauză,
cât şi pe cei din jurul ei, de aceea a lua
atitudine, a recunoaşte existenţa unei
probleme, este primul pas pe calea spre ieşirea
din impas şi spre o viaţă luminoasă, aşa cum e
de dorit.
Mi-e sufletul rob...
Mi-e sufletul rob în căuș de magnolii,
Iar inima zace în grota-ispită –
Iubirea-fecioară cu chip de-Afrodită;
Se stinge Infernul subit, din orgolii.
În tigva tristeții secat-a-nnoptarea,
Își plimbă lumina privirea-i placidă,
Crestează bujori pe simțirea-mi lividă,
Fărâme de zori își sporesc
căutarea.
Mă leagă speranța de sine cu
fundă,
Topitu-s-a gheața din fosta
Giocondă –
Mă strânge la piept un amor-
anacondă
Și-o gloată de sori amintirea-
mi inundă.
Mi-e sufletul nud în potire de
fluturi,
Răsare ca puiul captiv, din
găoace,
Sub astrul fecund, adâncimea își coace
(E bine, din nou, răsăritul să-l scuturi!...).

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
poezie 5-18
Vladimir Nichita
(Australia)
Mă-ntreb de ce-ai plecat,
Doina!
Mă-ntreb de ce-ai plecat
Și nu găsesc răspuns –
Mi-i sufletul îndurerat
De suferință și de plâns
Mi-e dor de tine Doina
De zâmbetu-ți curat –
Și de a ta îmbrățișare
Ce zilnic tu mi-ai dat.
Te chem cu voce stinsă
Și dor nemărginit –
Căci viață fără tine
Nicicând nu mi-am
dorit.
Te voi păstra în gând
Ș-n suflet pe vecie –
Căci tu Doina dragă
Ești pentru mine poezie.
Îți mulțumesc iubito
C-ai existat în viața mea –
Și-ți fac o promisiune:
Că nu te voi uita!
soțul tău iubit... Ioan!
Cunosc ce e durerea și curg
lacrimi...
Mă-nclin în fața Măreției tale
Ioan Muntean... prieten minunat –
Cu inima îndurerată și cu jale,
Căci plâng la fel ca tine... neîncetat.
Cunosc ce e durerea și curg lacrimi,
Căci o revăd pe mama mea –
Ce a trecut în neființă,
Când al meu suflet nu credea.
Vorbesc cu ea în fiecare noapte
Și pot să jur că e cu mine –
Zâmbind în vis,
desigur foarte...
Cu mângâieri ce sunt
Divine.
Cunosc ce e durerea și
curg lacrimi,
Căci groaznică e
despărțirea...
Ioan... prieten de
departe –
Rămânem doar cu amintirea.
Azi sunt alăturea de tine
Cu versul meu de sinceră iubire,
Este-un mesaj plin de tristețe
Dar face parte din a mea simțire.
Cunosc ce e durerea și curg lacrimi,
Împărtășesc azi suferința ta –
Ioan... prieten de departe:
Un gând Pios din partea mea...
Pentru Doina, iubita ta soție!
Doina, Dumnezeu să te aibă în paza Lui
nesfârșită!...

7
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Lenuș Lungu
Culori
Sugestii de culori
de linii și suprafețe
pete
abstracte pure cromatice
ireale
ca o realitate
cu gradări infinite
esențe simbolice
cufundate-n spații
pe ritmuri geometrice
și forme de imaginat
semne zvelte
pentru o clipă
o liniște vizuală
ce îmi dă golul
unei pânze goale.
Iluzii
Îmi înțeapă gura
atingând tastele pentru
a-ți scrie gândurile mele
și tu gând suspendat
alunecă în umbra dintre gene
mâinile sprijinite
pe părțile trupului
atrag ușor buzele
între impulsuri stângace
mișcări artistice
printre broderii de mătase
parfumuri ale infinitului
învelite în arome seducătoare
un singur corp, foame de viață
iluzia unei iubiri
în marginea nopții.
Provocare
Îți caut corpul energetic
care e provocator
între texturi de mătase
și lumini moi
ale cerului albastru
în oaza de pace în grădina
erosului
ard flori roșii de pasiune
aprinse foc armonios
pe aripile fanteziei
răsună vântul tăcut
valul gâfâit
în mângâieri parfumate
tărându-se pecelemai adâncicăi
pajiști înflorite și tufe
viguroase
în timp ce planta mea cărnoasă
sărutând săruturi fermecate
ca fulgerul dintr-un cer senin
împreună scufundându-se
într-o mare de plăcere
îndrăgostiți într-o încurcătură
de țesuturi
sub un cer curios
ce face să strălucească
un soare armonios.
Senzaţii
În împletirea senzațiilor
ce curg fierbinte pe piele
te pierzi în tăcere
de gemete și suspine
bătăi asurzitoare
de sânge-n vene
răsună-n piept
în timp ce îți absorb ființa
îți beau iubirea
umplându-te de păcat.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ioan Muntean
8 opt
mersul aşa
trece prin minte atunci
şi l-au furat
precum un cal încordat
totu-i aici înfricoşător
şi nu l-am cunoscut prea ţipător
de lumină
şi scriu cu apa botezului
care iubise mult
deşi n-am găsit cuvinte
dar cu privighetorile ce scriu
lucrurile merseseră
bine
şi şterg curat
cu biserici suprapuse
ca-n fresce
cojile de bătrâni
încât să nu fie lacrimi
căci ea este
şi voi sunteți
capătul de la răsărit
vultur
am văzut scris
undevă departe
fără să îl ştie
pe el
crângul
nave în noapte
9 nouă
Ți-am spus vreodată
că dacă stau într-adevăr mereu tăcut,
şi uneori îmi place să mă gândesc
că pot auzi inima-ţi bătând
în timp cu a mea?
că atunci când mă surprind că vorbești
cu mine
prin linii și corzi,
și biţi și puncte,
îmi imaginez
vocea ta,
șoptind în urechea mea?
că te-aștept în fiece zi
şi anticipând,
doresc
doar o oră sau două,
doar o secundă
în spațiu și timp,
să te simt aproape de
mine?
că au existat vremuri,
când am fost
nepotrivit pentru tine,
că emoțiile mă
copleșeau...
și așa am stat și am plâns?
că uneori,
voi ajunge,
să-ţi atingând numele
pe acest ecran rece din fața mea,
şi dacă doresc
aș putea să intru acolo, departe,
și să te trag lângă mine?
că după ce-am auzit prima dată
sunetul vocii tale,
la mii de stele depărtare,

9
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
m-am așezat în noapte,
transformând conversația
din nou și din nou
în mintea mea,
examinând cum ar fi unele specii noi
de fractali descoperiţi?
că aș da totul,
doar pentru o noapte
pentru a putea să stau lângă tine,
pentru a-ţi simți pieptul cum urcă şi coboară
cu fiecare respirație pe care o
aduni,
doar pentru a ști că ești reală?
că eu visez de multe ori,
visez să te întorci
și atingând mâna mea,
pur și simplu să mă lași să știu
că eşti acolo,
și totul este aevea?
Ți-am spus vreodată,
şi încă aş vrea să-ţi spun...
că te-am iubit?
am fost nave
ieşind rânduri-rânduri în noapte
flancurile noastre se-ating
aducându-ne desfătări şoptite
dragostea a fost căpitanul nostru
dorința celui de-al doilea Matei
dar durerea a fost în afara portului nostru
şi revolta a fost în destinul nostru
ne-am întâlnit ne-am atins ne-am iubit
am spus ultimul nostru la revedere
acum oceanul meu e gol
şi voi naufragia cu siguranță
iubire pe distanţe lungi
cum aştepţi
ani şi ani
un posibil suflet mat
dar nu ai temeri
pentru tine
deschid poarta mea
şi tu doreşti să fii aici
dar tu
trăiești într-un alt statut
este un fel de dragoste
care este rară
şi împărtășită de foarte puține
ori
dragostea mea
în orice teorie cenuşie
este neîncetată
tu ești un dar mai mare decât
durerea
şi pentru tine
voi face vrăji adulmecate
te voi aștepta
ani şi ani
și împreună vom depăși
uriaşe pitice
ale temerilor noastre

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Două lumânări ce ardem, tu, la nord, și eu, la sud,
două candele albastre, flăcări albe ce se-aud
în văpăile de astre, la distanțe nesfârșite,
ne-ntâlnim și ne-nălțăm unul prin altul, iubite.
Două gânduri ce se cheamă, eu, la sud și tu, la nord,
căutări, cu dor și teamă, prinse în bătăi de cord,
două păsări de lumină într-un zbor spre nesfârşire,
în rotiri de-argint și vină de-a trăi doar prin iubire.
Două inimi ce-au uitat să mai bată fiecare
într-un ritm adevărat, când absența urlă, doare,
când la jumătăți de gând mă aştepți și te aștept,
când săgeata ta, flămând mi se-nfige, albă, 'n piept...
Două doruri necuprinse, răsucite într-un trup,
într-o inimă născută din iubire, ce se rup
în fâșii plutind pe zare, să se-ajungă, în unire,
să aprindă foc pe culmi, să ne scrie cu iubire,
Două mări învolburate căutându-se cu valuri,
două perle aruncate de maree peste maluri,
cântecul din scoici marine, arcuri despicând destine,
mercenariluptândcuviațașicuîntocmiridivine,tu,cumine...
Măstrigă florilede fân,
miresmele trimit verbine
să se-nfășoare-n dor de tine,
să te ascund, furiș, în sân.
Mă strigă primăvara: „hai,
nu vezi că ți-a-nflorit iubirea,
desculță, calcă nesfârșirea,
urcă în sevele de mai!”
Mă strigă fulgi din cuiburi goale,
latente zboruri desenând,
eu trec prin aripa-ți de gând,
înalt, în limpeziri astrale.
Mă strigă dorul tău de noi,
las zarea să ne cotropească
în taina cea neomenească,
ce ne-a-nvățat zborul în doi.
Mă strig cu glasul tău, în iarnă,
când răsărituri mă-nvelesc,
în tine să mă amurgesc,
din noi lumina să se cearnă.
Iliana Cătănescu
Tu, cu mine...
Diarium
În fiecare zi te scriu în mine
cu litere-ntregite-n emisfere,
mă leg la ochi cu lacrima din tine
şi te iubesc prin lanuri de tăcere.
Pe file cu antetul prins în ploi
scriu odiseea noastră ne-ntâmplată
și fluturi ne-mpresoară, mii, în roi,
pe verdele de clipă sărutată.
Chemările
În brațe când mă ții, scriu dimineața
şi răsăritu-ntreg tresare-n noi,
la prânz îți scriu cu sărutări prefața,
romane-fluviu curg prin amândoi.
Te scriu cu miezul tainei, interzis,
desferecând imposibilități,
şi urc cu tine muntele promis,
în pași purtând redute de cetăți.

11
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Constantin Mândruţă
Maica Domnului și a noastră
Tu pe Pământ la toţi ne eşti icoană,
Să ne simţim ca Fiul tău Iisus,
Născută pentru noi ca sfântă mamă,
Credinţa noastră nu e de ajuns.
Îngenunchez şi îţi aştept botezul,
Îngenunchez, Sfântă Mărie Mică,
În Tatăl Dumnezeu eu am tot Crezul,
Tu te-ai născut să nu mai am
vreo frică.
Avem Sfânta Treime, ne e
sfântă,
Dar fără tine nu era Treime,
Că fără mamă nimeni nu
cuvântă
Şi nu aveam Păstor pentru
oime.
Însă de-abia tu te-ai născut
spre veşnicie,
Eu simt ca un creştin şi nu
aştept,
Credinţa-n dragoste rămâne vie,
Chiar dacă pentru inimă nu mai am piept.
Ştiai chiar dinainte de-a te naşte,
Cât vei mai pătimi ca mamă pentru Fiu,
Eu am durerea mea de-a recunoaşte,
Că asta mi se-ntâmplă cât sunt viu.
E-o naştere trimisă spre Pământ,
Ar trebui să fie sfântă bucurie,
Revigoraţi la fiecare câte-un sfânt,
Nu mai avem o sfântă Românie.
Şi eu am vrut, o sfânta mea Fecioară,
Să am o fată, ce mi s-a-ntâmplat?
Mi-a lăsat zodia aceasta într-o vară
Şi către tine veşnic închinat.
Astăzi te naşti, dar nu îmbătrâneşti,
Şi nu am dreptul să te ţin în braţe,
Tu, înălţată nu mai pătimeşti,
Dă-mi sufletului de ce să se-agaţe.
Armata și cultul eroilor
Fără Armată n-am avea eroi
Şi ei trăiesc în fiecare,
Să fie pace, nu război,
Să fie Lumea întru bunăstare.
Eroii noştrii-au devenit icoane,
Ne închinăm la ei pentru c-au
fost,
Îi ai în grija Ta Preabune
Doamne,
Că datorită lor avem un rost.
Sunteţi şi mulţi şi neştiuţi,
Doar Ţara aţi avut ca mamă,
Vă plângem noi, cei neavuţi,
Căci Ţara noastră a ajuns o dramă.
Voi aţi luptat să mai rămânem vii
Şi totuşi ni-s hotarele înfrânte,
Nu mai avem ce spune la copii,
Mihai, Ştefan sunt astăzi doar morminte.
Îngenunchem târziu la fiecare,
Măcar voi aţi murit pentru o Ţară,
Dar amintirea voastră veşnic doare,
Că ce aţi vrut nu prea se întâmplară.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Gabriela Mimi Boroianu
Jucând X și 0 cu viaţa
privesc albul colii de hârtie
e atât de alb
că mă dor ochii
iau pixul și trag o linie dreaptă
așa ca linia aceea
a aparatului care măsoară
pulsul vieții
nici un gând nu o deranjează
mă deranjează pe mine
s-au adunat toate
și bâzâie ca un roi de
tânțari
cred că legătura
neuronală
dintre creier și mână
e întreruptă undeva
altfel nu înțeleg
refuzul literelor
de a se lăsa desenate
doar linia aceea dreaptă continuă
să taie coala albă
ca un drum fără întoarcere
Jucând X și 0 cu viața (2)
din ochii aceia albaștri
curge spre mine
ca un râu de munte
repede
răcoros
și mi se înlănțuie pe suflet
cu trupul ei de liană
ce urcă prin vine precum focul
pus la baza unui rug
femeia asta e o vrăjitoare
mi s-a așezat la picioare
ca o iluzie
degeaba
eu știu că s-a înscăunat
regină
peste pământul
acestui trup de bărbat
ce se roagă să fie arat
cu unghiile acelea lungi
și spălat de păcatul dorinței
sub ploaia sărutărilor
dătătoare de viață și moarte
Jucând X și 0 cu viaţa (3)
își face apariția
ca un ghimpe în ochi
imediat soarele intră
în eclipsă
toate apele lumii trec
și mă trec
provocând un tsunami
în stomacul meu
de cât venin scuipă în jur
ar muri otrăvită
de s-ar mușca de limbă
e păcat să irosești
antidotul
pe limbricii umani
respir
inspir
respir
inspir
după furtună
răsare întotdeauna soarele

13
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Nicoleta Mija
Trubadurul iernii
Scriu dragul meu povestea noastră,
Când fulgii aleargă la fereastră.
Vântul înghețat se tot învârte,
Zilele reci sunt tot mai scurte.
Prin vălmășagul fulgilor de zăpadă,
Ne-am îmbrățișat fericiți prima dată.
Chiar dacă drumul este acum pustiu,
Scriu dragul meu povestea până târziu.
Frigula gonit pecerstelele toate,
Cuminte vântul la geam iar
bate.
Afară cântă... nimeni parcă nu-
l aude,
Trec pe lângă el multe suflete
surde.
Ninge, noi îl ascultăm mână-n
mână,
Iarna în sacul mare fulgii îi
adună.
Când cerul înstelează iar
timpul,
Scriu dragul meu, nu simt nici
frigul.
Mâinile erau poate mai înghețate,
Pe umerii iernii flori multe înghețate.
Povestea noastră a fost poate o clipă,
Iarna a răgușit tare, nu mai țipă.
Îmi plăcea a cântecului drag alint,
L-am ascuns în a-l sufletului labirint.
Deschid geamul vântul aleargă în odaie,
Scriu dragul meu, gerul se mai înmoaie.
Pe stradă același cântec fără cuvinte,
Trist este trubadurul, știu ce simte.
La geamul casei îl ascult în tăcere,
Privește cerul, cântă, nimic nu cere.
Când o altă zăpadă iar o să cadă,
El ne va dărui poate o altă baladă.
Bat clopotele peste drumul iernii pustiu,
Ascult trubadurul, câteva rânduri rescriu.
Ultimele zile din an
Se scurge repede ziua în amurg,
lumina se leagănă pe pleoape.
În calendar zilele, nopțile curg,
simt atingerea gerului aproape.
Colorează amurgul fulgii de zăpadă,
dincolodegeamaerulatâtderece,
Nu mai trece nimeni pe stradă,
ziua se grăbește, vrea să plece.
Golite sunt clipele de
întuneric,
pasul grăbit dă să se cufunde.
Îmi place dansul iernii feeric,
când în sobă focul se aprinde.
Pe masa mică, veche de
mahon,
se odihnește câteva clipe un
volum.
Mici însemnări lăsate de un
creion,
risipesc în jur un tainic parfum.
La casă sfeșnice mici înghețate,
cenușa nopții peste masă se lasă.
Stau liniștite la geam agățate,
fulgii luminează frumos în casă.
Noaptea suflă mai tare la geam,
o lampă veche luminează strada,
Flori înghețate pe geam strângeam,
pe aleea nevăzută scârțâie zăpada.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Vasile Dan Marchiş
Singura copie
Pe perioada stagiului de înger
n-am învățat nici măcar
procedeul de simulare a modestiei
(singura copie nelegalizată a sentimentelor
acceptată de Dumnezeu)
Luându-mi aripile
Domnul m-a retrogradat
la statutul de om.
Încercarea cea mai grea
Arde în mine
arhiva de rugăciuni
nerostite
Scriu parcă
mă debarasez de
materiale inflamabile
Scriu parcă
mă dezbrac de haine
cuprinse de foc.
Prin cuvintele de foc
sau prin focul de cuvinte
inima este mai mult decât un pompier.
N-au stins
nici nu sting pompierii cu apă
câte cuvinte a stins
şi stinge inima cu sânge...
Toate cuvintele ard!
Cum să mai scriu astfel...?
Văd gramatica destinului
ca pe un foc cu ardere completă
Prin arderea completă a cuvintelor
nu mi-a rămas cenuşă,
nu mi-a rămas fum.
Cum să mai scriu la modul elementar.
Arde în mine
arhiva de rugăciuni nerostite.
Sunt ca un preot lipsit de cuvinte
care săvârşeşte slujba prin semne
Normă
Urcând Golgota
am căzut a treia oară
ducând crucea ţării,
în timp ce la dreapta mea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
urcând şi el
dar de această dată ca turist
şi scriind versuri despre
istoria acestui deal
a căzut lângă mine,
nu silit de povara
drumului
ci a metaforelor...
Atunci Domnul Iisus
Hristos
a făcut cu mine schimb
de experienţă...
A luat el crucea...
Iar eu îi continuu poezia...
Năzuinţă
Dacă inima ar putea prelua la nevoie
și funcțiile creierului
ai putea gândi cu două organe odată
ca astfel să-ți poți însuși iubirea
ca pe un premiu sau recompensă
nu ca pe un element obișnuit
în funcție de cine
și ce ești
spre a nu o încadra fără temei și fără rând
în Geografie sau în Istorie

15
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Anişoara Iordache
despre cuvinte
în câmpul energetic
generat de creier,
adică în minte,
cuvântul
germinează.
aidoma albinei:
polenizează alt cuvânt,
în formă de floare.
*
Nichita poetul
avertizează:
„cuvintele pornescla vânătoare
hăituiesc
sau sunt hăituite”
se metamorfozează
în
dorințe ale inimii.
privit
în oglinda conștiintei,
cuvântul poate fi:
luminos,
întunecat,
de piatră.
plămădit e
din mulțimi infinite
de simțăminte.
*
organizate în gânduri
cuvintele modifică
frecvențele cerebrale,
dau visului
alta culoare.
contemplarea
propriilor gânduri
produce tulburare.
*
cuvintele au rădăcini și coroane;
alteori,
sunt păsări cântătoare.
cuvântul scris
ascunde un cod secret de semnalizare.
deschide pe suprafața infinită
a paginii,
o poartă spre eternitate.
*
în ochii deschiși
ai poetului,
gândul
modelează realitatea.
sinele
acționează ca o forță
de gravitație.
*
cuvântul-vector
translatat în inimă,
integrează omul
în
conștiința primordiala.
rugăciuni fierbinți
pun în mișcare
roata iubirii.
*
poezia
e un șir nesfârșit de miracole:
omul umbrit
de înțelepciunea
lui Dumnezeu,
simte atingerea harului.
poezia
e o apă curgătoare;
adâncimea și marginile-s
nemăsurabile.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Aceleaşi ploi se smulg din nevăzut
Şi-aceiaşi nori îşi strigă biruinţa;
Înoată-n sânge pseudocredinţa –
Un suvenir din mărul revolut.
Aceiaşi câini se-nhamă la trăsuri
Şi-aceiaşi „morţi” îşi urlă nefiinţa;
Ne costumăm războaiele-n Levinţa*,
Când foamea naşte panică şi uri.
Aceiaşi spini pe ramuri de măslin
S-au căţărat, voind să emigreze
(Un rai abscons în miriştile treze
Ar fi de răni şi vaiet arhiplin).
Un geamăt stins mai smulgem din adânc –
A obosit „pământul” să vibreze;
Un mic elan, păşind pe pioneze,
Îşi poticneşte brusc piciorul stâng.
Aceleaşi ploi ne murmură în vine;
Un bulgăre de-albastru ne susţine...
La colţul străzii...
La colţul străzii stă o bătrânică
(Propteşte-o legătură de mărar,
Zidind cu greu la plânset stăvilar),
Cu ani crestaţi pe fruntea ei cea mică.
I-e gustul pâinii negru de amar,
Că însuşi frigul din rărunchi abdică;
A fost întreaga-i viaţă o furnică,
Târând încet fărâme de calvar.
Nu-i este dat oricui un drum spre moarte
Pe o alee îmbrăcată-n flori;
Adesea de lumină te desparte
O cruce-mpovărată de ninsori
Şi chiar cu-ngenuncheatul tău aparte,
Va trebui-n ţărână să cobori...
Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare
Că drumul tău coteşte spre apus,
Cu altă paralelă suprapus,
Vegheat de o haină ursitoare?
Un vid ineluctabil s-a produs,
Stingând literalmente din fervoare.
Pe calea dintre inimi e rumoare
Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.
E-apocalipsă-n peştera din tine,
Printre troiene nu-mi pot face loc;
Un cronometru parcă se abţine
Să mai măsoare timpul echivoc,
Când un străin se clatină în vine,
Sortându-şi deziluzii sub obroc.
Se face noapte în cuvânt
Se face noapte în cuvânt,
Cochilia sa e-aşa neclară
(Azurul nu-şi mai ia avânt
Neliniştea îi dă pe-afară)!
A ruginit elicea lui,
Iar zborul nu mai are clocot;
Sub diacritice-un cucui –
Vocalele scrâşnesc în tocot.
Doar triluri fade se aud
Din amalgamul de sonete;
În seva lor de-un verde crud
Arar se-nalţă un erete.
O briză palidă se-arată –
Se-ascund bujorii-i la erată...
Camelia Ardelean
Cum aş putea să-ţi spun...
Se face
noapte în cuvânt
Aceleaşi ploi...
La colţul
străzii...

17
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Nicu Doftoreanu
Tangoul monstruasei coaliţii
Motto:
Unirea și unimea națională sunt bunuri mari,
importante și însuflețitoare, care nu cer mai
mult decât voința tare de a fi și a rămâne un
singur popor.
Gheorghe Barițiu (1812- 1893)
Cuza, Vuia, Eminescu,
Coandă, Vlaicu,
sau... Popescu,
Anonimul „CUTĂRESCU”,
Sunt de-ai noștrii!
Din popor!
Neștiuții precursori
Pe care,... de multe ori,
Astăzi unii profesori
Îi scufundă în uitare
Fără nici o remușcare,
Dar rușinea nu-i a lor!
Și nici a elevilor
Că nu știu cam ce-au făcut,
... Cei ce-au fost mai de demult!
E de vină ANARHISMUL...
Ce-a-ngropat PATRIOTISMUL.
Cu tot ce s-a petrecut...
Nu mai cred toți în trecut,
Așa că nu-i de mirare
Cât de des, luați la-ntâmplare,
Mulți nu știu câte valori
A dat lumii,... uneori,
Neamul ăsta Românesc
Pe care uni-l hulesc!
Și de care râde „prostu”
Când nu-și mai găsește rostu’,
Dar... și cu-ajutorul nostru,
Re-nviind
.... ca o tradiție
Monstruasa coaliție
Sub numele de
... tranziție
Tangoul stării Eminescu
Motto:
Materialul biologic poate că este efemer, dar
spiritul lui poate fi etern
Filosoficus Anonymus
EMINESCU nu-i doar nume!
El este o stare-anume
Ce se-ntâmplă să apară
Când iubirea dă pe-afară,
... sau e gata să dispară.
Însă asta-i aparența,...
EMINESCU fiind esența
Ce ascunde permanența
Unei dezvoltări în șir
Ce-a plătit istoriei bir.
Fiindcă el a fost și este.
Luceafărul... din POVESTE!
El a biruit prin nume
părăsind această lume
Numai spre-a fi ce-a mai fost:
Un Român aflat la post!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
În trista ei aducere aminte,
Pălește ca un nimb încețoșat.
Crezând că spune adevăruri, minte
Și-n volburi pare că s-a camuflat.
O văd și-acum: o palidă idee
A tot ce-nseamnă spiritul uman.
Nici glasul nu-i mai este de femeie,
Nici pulberea nu îi mai dă un an.
Ca o tenebră trece în derivă
Prin zile care pier într-un minut
Și gustă voluptatea fugitivă
Din orizonturi fără început.
Să-i spui ceva... Dar ce să înțeleagă?
Privești cu neputință și-o ignori.
Ea pare că de ochii tăi se leagă
Cu mii de noduri, să nu uiți că mori.
Un ceas îi secondează răsuflarea,
El, unic martor răsărit din zid,
Canon de taine mai adânc ca marea,
Atras parcă de zâmbetu-i livid.
Minutele au devenit secunde.
Tenebra cheamă de la orizont
Uitarea și tăcerea s-o inunde.
Dar ceasul mai așteaptă un decont.
O primăvară lăsată în secret
Sub talpa unui pas de iarnă târzie,
O Ea visată de verile noastre negate
Și, da! Erai mai frumoasă decât aici,
în linii care te traduc doctrinei mele,
principiului de a nu fi
ori te sacrifică idolatriei.
Fii blândă și nu dispărea, încă,
din eșecurile unui Prometeu abia născut!
Erai mai frumoasă, știu,
înainte ca un infinit neatent
să mă scape aici
doar pentru a mă lăsa pradă
unui infinit de apoi.
Erai mai frumoasă înainte
să visez veșnicia
Și mai frumoasă
după ce, crezând că îi pierd iluzia,
am știut că nu mi-ar fi folosit.
Erai frumoasă înainte să fiu eu frumos,
când săgețile rugului
aspirau cu sete mulțimea de umbre
Și mai frumoasă puteai să fi fost
când am știut că veșnicia
Nu ni s-a împărțit egal.
Dar cea mai frumoasă ai fost
Când am aflat că nu pot înnoda orizontul
Pentru a mă regăsi
pe obositoarea cale a infinitului.
Cea mai frumoasă lacrimă
Și cea mai târzie îmbrățișare,
Cei mai ultimi noi
într-un amurg necunoscut...
Cea mai frumoasă din ce ai fost
ori ai putea să fii,
Cea mai frumoasă din nodul orizontului
Și din lipsa infinitului!
Frumoasa mea neveșnicie,
Perfecta neîmplinire
Și armonia în eternul Tu!
Apoi, cu sau fără voia antieternității,
Ești frumoasă că ești,
Că iadul și raiul te combat
spre a-și disputa simpatia-ți
... și, mai ales, cea mai Frumoasă
Paul Rotaru
Celei ce se stinge
Odă fugii
Erai mai frumoasă decât o părere,
Tu, Esența negațiilor
A tot ce am iubit și am respins
Și chiar mai dulce de atât.
Erai un anotimp în patru nuanțe,
Cea căreia îi strigam
Toamnă, venerată Doamnă!

19
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
proză 19-32
Daniela Vîlceanu
Din Crăciunul de altădată
Tare dragă le era fetița cea veselă și dulce
vecinilor ei din acel sat uitat de lume. Atât de
dragă și iubită că o invitau toți să fie ea cea
dintâi care le deschide ușile caselor în
dimineața de Ajunul Crăciunului. Trebuia să
meargă să jerască în vatra focului, în cenușă și
să îngâne un descântec pe care nu l-a știut
niciodată întreg.
– Dani, vezi că în ajun
trebuie să mergi la mamă-ta
Mărioara să jerăști, că numa'
ce-mi zâsă să te duci și la ea. De
la ea, treci la mamă-ta Măria, te
duci pe urmă la ai de la vale și
când te-ntorci dai la mamă-ta
Florica, că ea e aci lângă noi.
– Daaa, maaaamăăă,... da',
pleacă copiii în colindat până îi
termin eu pe toți cu jerâtu';
zicea fetița un pic răsfățată de
onoarea care i se făcea de a le
ura de bine și belșug oamenilor
dragi. Pe undeva parcă o
încerca și un pic de supărare
pentru că trebuia să bântuie
mult în dimineața aceea minunată când toți cei
de leatul ei se strângeau la focuri înălțate până
la cer și aprindeau artificii.
– Da' ce vrei să le spun, mă fată, la muieri?
Că-mi zâc: auz’ Ioană, să-i spui lu' Dani să vină
să-mi jerască și mie că ea este fire blândă și
așezată la locul ei. Vez', Ioană că nu las pe nima
să iasă din casă până nu trece fata pragu'.
Și se trezea dimineața copila noastră cu
inima cât un purice de emoție. Își punea
paltonașul cel mare care atârna aiurea pe
corpul ei mic și firav, ieșea din casă, lua două
bețe care abia de se mai zăreau pe sub zăpadă
și se întorcea să jerască prima oară în soba lor.
Ai ei aveau întâietate. O ruga tata de cu seara
să jerască intâi la ei, altfel el nu avea voie să
iasă din casă că îl bodogănea femeia la cap că
nu respectă datina.
Îngenunchea fata la gura sobei și învârtea
cu bețele în cenușă, sporovăind ceva ce-i
zisese mama și reținuse doar parțial:
– Bună dimineața la Moș Ajun,
da-i mai bună a lu' Craciun,
porcii grași și unsuroși să-i mănânce oameni
sănătoși,
găinile mele ouătoare,
la vecini cotcodăcitoare... ș.m.d...
Pleca mai departe din poartă în poartă, abia
făcându-și cărare prin zăpada proaspăt
așternută, ținându-se bine de
cele două bețe. Câinii erau
legați, ușile descuiate și sobele
abia dacă mai aveau un rest de
jar din seara precedentă.
Asculta zgomotul drumului
stând cuminte în genunchi,
deschidea ușița de la sobă,
îngâna câteva versuri din
poezie și fuga, fuguța la vecinul
următor. Urechea îi stătea
ciulită la chiotele celor care se
pregăteau de colindat.
Femeia de acum privește
peste ani, undeva, în urmă.
Zâmbește când se gândește la
fetița din colindat care avea
paltonul până în pământ și pe umăr purta o
traistă pe care i-o improviza mama cusând la
gură un căpătâi de pe pat.
Vecinii ei de atunci și-au încheiat socotelile
cu viața și cu toate ajunurile. Au rămas casele
de ei. Aceleași case, acum au alți vecini care nu
mai au nimic în comun cu acel obicei străbun.
Totuși, în sufletul femeii de astăzi mai există, o
să fie și o să dăinuie odată cu ființa trăirile
copilei de altădată.
Textul face parte din volumul personal de proză scurtă și poezie
„Stignița/Povești cu și despre părinți”

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Maria Giurgiu
Petrecere nefastă - 5
Era trecut de cinci dimineața, când cele
două tinere s-au dus la culcare. Anca în câteva
minute a adormit, dusă. Puțin înainte de ora 10
a trezit-o tonul ridicat al vocilor care se auzeau
în altă cameră. În primul moment al trezirii
privea mirată în jur și nu înțelegea unde se
află, însă și-a amintit repede, mai cu seamă că
după toate probabilitățile vocile veneau din
salon. Atunci și-a amintit că erau singure la
sosire și precaută a ieșit din cameră fără a face
zgomot și s-a apropiat de camera de unde se
auzeau vocile, cu pași
de pisică, temându-se
ca nu cumva, casa să
fie invadată de
răufăcători. S-a liniștit,
după ce a înțeles că în
salon era Desire cu
una din cele două
prietene de la
petrecere, cea care
leșinase în piscină. A
bătut la ușă ușor și Desire i-a răspuns:
– Intră Anca!
– Bună dimineața!
– Maria Carla, îți prezint pe Anca, pe care
din vedere cred că o cunoști!
– Ciao Anca! Încântată cu adevărat de
cunoștință și am multă admirație pentru
curajul tău.
Maria Carla i-a strâns mâna cu căldură iar
Anca i-a răspuns:
– Cât sunt de bucuroasă, să văd că sunteți
bine! Sper că și cealaltă domnișoară, prietena
dv. se simte bine!
– Nu se simte încă prea bine, dar e în
siguranță. Te rog, spune-mi pe nume și fără
dumneavoastră, ca între prietene.
– Ok, sunt încântată să te cunosc Maria
Carla!
Desire începu foarte afectată, să o pună în
temă pe Anca cu nouțățile. Deși o cunoscuse
doar cu câteva ore în urmă, fata îi inspira
multă încredere și o impresionase profund
prin curajul și noblețea sufletească de care
dăduse dovadă, riscând foarte mult pentru a o
salva pe ea.
Îi povestise deja prietenei sale cele
întâmplate omițând câteva detalii, prea
dureroase și umilitoare ca să le poată
destăinui, chiar și celor mai apropiați prieteni.
Nu-i destăinuise Mariei Carla că suferise un
viol din partea acelor ticăloși. Justificase
vânătăile de pe față, pe
seama căderii în urma
consumării drogului
ce-i fusese vărsat în
pahar fără știrea sa și îi
zisese, că deși acei
ticăloși doriseră să-i
facă rău nu reușiseră
să-și ducă planul la
capăt, fiind salvată la
timp de Anca și de
tatăl ei. Cu acest lucru, singurii care credea ea
că sunt la curent, erau Anca și tatăl ei. Nu
bănuia că Maria Carla fiind singura dintre
femeile de la petrecere care fusese doar parțial
sedată intuia că se întâmplase ceva mult mai
grav decât lăsa să se întrevadă, sărmana
Desire.
Atunci când băuse din paharul cu drogul,
aflându-se în piscină unde luase paharul cu
sine, abia gustase, puțin din el și îl pusese
aproape plin pe marginea piscinei, avântându-
se să facă un tur de bazin înot. În timp ce înota
în apa răcoroasă, a simțit acea senzație de leșin
inerentă drogului înghițit odată cu picătura de
șampanie ce abia de o gustase și cineva care
credea că ea băuse drogul administrat, sărise
repede să o scoată din apă iar paharul ei

21
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
aproape plin, căzuse în piscină în timpul acelei
vânzoleli neobservînd nimeni că nu fusese
golit până la fund. Se simțise la început destul
de rău, suferința venea în parte și de la faptul
că era foarte alergică la sedative și mai cu
seamă dacă mai erau și amestecate cu alcool.
Efectul drogului trecuse mult mai repede
decât la celelalte fete, însă senzația de
sfârșeală persistase. Era destul de conștientă
în timpul cât zăcuse pe banca aceea lângă
Diana, care își dăduse seama că era mult mai
rău și ea în mod voit nu dorise să arate că se
simte mai bine, căci bănuise că ceva nu era în
regulă. Credea că fuseseră
drogate în mod premeditat
toate, cu un scop ascuns. Ea
deși se simțea foarte slăbită,
rămăsese lucidă îndeajuns, cât
să priceapă că Desire dispăruse
din aria petreceri de o bună
bucată de vreme și fusese
foarte tentată să facă ceva, să
afle unde dispăruse, dacă nu s-
ar fi simțit atât de rău și nu s-ar
fi temut pentru ea însăși și
pentru amica sa, care era
practic în stare de inconștiență.
Auzise destul și din
discuțiile bandiților acelora,
care nu se fereau deloc, crezându-le pe toate
duse în lumea lui Morfeu, deși nu îi era prea
clar totul, din două motive: primul, că simțea
destul de puternic senzații de greață ce-i
răscoleau stomacul, provocate de alergia sa la
orice fel de sedativ sau drog, de care în mod
obișnuit nu făcea niciodată uz și al doilea, că
fiind mai departe de locul unde se aflau ei nu
auzea foarte clar, tot ce vorbeau. Prinsese doar
frânturi de discuții, restul intuise.
Când capul bandei, acel Nicola se
precipitase pe plajă împreună cu Marco,
alarmați de dispariția lui Desire, ea înțelesese
că aceasta era prada principală, vizată în acea
acțiune de drogare a lor deși nu înțelesese cu
ce scop. Dorise atunci, să se furișeze de pe
banca aceea și să dispară, în căutare de ajutor,
profitând de agitația și neatenția lor, însă era
prea târziu, căci a auzit când li s-a cerut celor
doi, Carlo și Fernando, să le ia pe ele și să le
ducă de acolo ca să nu aibă ei probleme în plus,
în caz că ar apărea poliția prin zonă, anunțată
de careva.
Atunci ea a dedus că făcuseră ei ceva grav,
de se temeau că ar putea veni poliția. Era prea
neliniștită ea însăși și încă nu se simțea
îndeajuns de restabilită pentru a se trăda. Ei
erau prea mulți și puteau să-i
facă mult rău, dacă realizau că
e lucidă, căci atâta lucru
înțelesese. Pentru ei era
important să nu existe martori
la învârtelile lor murdare, de
aceea le drogaseră.
Când cei doi le luaseră pe
sus pe ea și pe Diana și se
îndreptaseră spre parcare, cu
ele în spate, Fernando sub
influența paharelor golite și a
drogurilor de care frecvent
făcea uz, tentase să profite de
ele. S-a oprit cu Diana pe una
din băncile ascunse de umbra
palmierilor ce străjuiau bulevardul
Lungomare și i-a cerut înjurând spurcat
printre dinți lui Carlo, să facă un popas că vrea
să-și descarce nervii „con queste putane” și
apoi să le lase acolo pe bancă, neștiind unde să
le ducă.
Acel șobolan laș și beat care o târa pe ea, a
așezat-o pe următoarea bancă și și-a întins
labele scârboase să o pipăie, însă nu a avut
timp deloc să-și facă meandrele. Ea fiind
perfect trează și-a adunat forțele și i-a ars în
plin o lovitură într-un punct foarte vulnerabil
pentru el și în același timp un pumn în plină
figură luându-l complet pe nepregătite,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
trântindu-l la pământ, mut de uimire și de șoc.
Fernando era prea absorbit de ai smulge
sărmanei Diana veșmintele, ca să mai observe
și altceva în jurul lui și când așa cum era
aplecat, ea s-a apropiat surprinzându-l și pe el
cu o lovitură teribilă în același punct
vulnerabil, scoțându-l din circulație, ca să nu
mai poată tenta multă vreme astfel de
mârșăvii contra niciunei femei, el a scos doar
un țipăt sugrumat, pe care ea i l-a curmat
repede lovindu-l cu sete în plină figură și apoi
cărându-i pumni și șuturi pe unde se putea.
După ce le-a plătit cu vârf și îndesat celor doi
idioți tentativele lor murdare, a luat-o pe
Diana și a dus-o în parcare, unde avea parcată
mașina și de acolo acasă la ea.
Când i-a telefonat
Desire de dimineață, i
s-a ridicat o piatră
grea de pe suflet, căci
era extrem de
îngrijorată, neștiind
exact ce i se
întâmplase în acea
noapte. Diana își
revenise în simțiri
grație eforturilor sale de a o trezi, însă nu se
simțea deloc bine. Avea grețuri puternice și
dureri de cap teribile. Înainte să plece, o
ajutase cum putuse și o lăsase în pat. Toate
acestea i le relatase deja cu lux de amănunte
lui Desire, când dimineață devreme a sunat
tulburată de îngrijorare pentru ea și Diana.
Maria Carla a insistat că vroia să vină acasă
la Desire, să stea de vorbă în ciuda faptului că
ea se arăta destul de rezervată și evazivă
despre motivul pentru care dispăruse de la
petrecere și mai cu seamă că sesizase în vocea
ei o suferință evidentă, pe care încerca să o
minimalizeze. Desire a acceptat să se
întâlnească și după ce a ascultat cele ce-i
povestea Maria Carla, i-a prezentat cele ce i se
întâmplaseră ei și despre ajutorul providențial
care i l-a acordat acea tânără româncă ce îi
servise în seara cu pricina și tatăl său, care
lucraseră la restaurant în seara respectivă.
Susținea că datorită intervenției lor, fusese
salvată de la a fi violată, deși în sinea sa Maria
Carla avea motive serioase, să creadă, că din
păcate Desire se simțea prea umilită și
traumatizată ca să mărturisească adevărul gol
goluț.
A insistat mult pe lângă Maria Carla să
păstreze discreție totală, asupra acelei
nefericite întâmplări explicându-i, că nu dorea
cu nici un preț să afle părinții săi de această
nenorocită petrecere pe care ea o dăduse fără
știrea lor și să-i mâhnească. Se condamna și
regreta mult greșeala de a se fi încrezut în
Marco și era decisă să
îndrepte ce se mai
putea, fără să le
provoce suferințe și
lor.
Maria Carla a
acceptat în cele din
urmă să se lase
convinsă, deși la
venire era decisă să
meargă la poliție să-i denunțe pe răufăcători.
A precizat însă, că dacă vreunul din acei
ticăloși vor încerca să se apropie de casa ei sau
să le facă vreun rău ei sau Dianei pe viitor, îi va
denunța negreșit.
Ce nu știa Desire, era faptul că prietena sa
avea un prieten bun, care lucra în Qestură și ea
îl pusese deja la curent cu cele întâmplate,
destăinuindu-i acestuia bănuielile sale asupra
violului suferit de Desire. Nu erau prea mulți
din anturajul fetei, la curent de prietenia sa cu
mareșalul de carabinieri, Armand Terenzio,
prietenie ce dura de mai mulți ani. Ei doi erau
iubiți. Diana era printre puținii care cunoștea
acest secret al Mariei Carla.
Maria Carla în noaptea trecută se felicitase
în sinea sa, pentru că în urmă cu vreo patru ani

23
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
începuse să ia lecții de autoapărare în mod
regulat, de când împreună cu Diana
deveniseră asociate în afacerea cu palestra
(sală de gimnastică ). În urmă cu vreo câțiva
ani, fusese ea însăși victima unui atac pe
stradă, într-o seară când făcea jogging. Atunci,
scăpase ca prin minune din mâinile
agresorului, care o abandonase pentru că se
apropia din întâmplare un grup de persoane.
Tocmai ieșeau de la un cinema din apropiere.
Aceea fusese salvarea ei, de la un viol iminent
și se alesese doar cu lovituri și traume fizice și
o spaimă care a traumatizat-o mult timp. Se
apărase atunci cu îndârjire dar
era cât pe aci să fie învinsă. La
ieșirea de la cinema a acelui
grup, agresorul a abandonat
degrabă, tentativele sale și a
plecat cu geanta ei. Atunci a
strigat după ajutor, cineva din
grup a chemat poliția, a fost
transportată la urgență la
spital, unde i-au dat primul
ajutor.
O infirmieră care îi îngrijise
rănile, i-a sugerat să ia lecții de
autoapărare văzând-o atât de
înfricoșată de acea brutală
experiență, dându-i și adresa
de la o sală de antrenamente pe care ea însăși
o frecventa. Mult timp a trăit cu teroarea că
acel violator va încerca să o caute iar, pentru
că îi furase geanta cu actele și cheile sale. A
schimbat imediat broasca de la intrarea casei
și a denunțat furtul. Nu a mai avut loc o altă
tentativă însă a trecut multă vreme până a
reușit să-și recapete autocontrolul și să se mai
estompeze traumele psihice. A început să se
simtă în siguranță pe măsură ce a învățat
tehnicile de autoapărare la sala aceea de
antrenamente unde l-a cunoscut pe Armand și
neștiind la început că e un ofițer de carabinieri
îi destăinuise despre tentativa de viol ce o
suferise. El îi câștigase încrederea și o cucerise
cu delicateța sa sufletească, manierele
desăvârșite, felul ocrotitor și siguranța ce i-o
inspira. Se simțea bine în prezența lui. Când
întâmplător a aflat cu ce se ocupa el, a avut o
ezitare care însă s-a destrămat repede și au
devenit prieteni foarte buni.
În incinta sălii de de gimnastică de care se
ocupa împreună cu Diana, au înființat și o
astfel de sală de autoapărare pentru femei în
mod special. Multe din aceste lucruri Desire nu
le știuse despre prietenele sale, aflându-le abia
acum.
Anca ascultase tăcută
despre întâmplarea celor două
fete, lucruri pe care Maria Carla
le destăinuia lor și a înțeles din
contextul discuției dintre
Desire și ea, că prima dorea cu
orice preț să ascundă adevărul
despre violul ce-l suferise.
Cu mâhnire în suflet pentru
drama ce o trăia aceasta, a
consimțit să tacă și să nu
divulge acel secret fără voia
victimei. Înțelegea, că umilința
și rușinea măcinau sufletul său,
după ce aflase ce i se
întâmplase, împreună cu sentimentul de
vinovăție, pentru că într-un anume sens
favorizase împrejurările. Era dreptul său să
decidă ce va face în cele din urmă.
Ca să rupă lâncezeala ce coborâse asupra
discuției și încordarea creată de nervii săi
întinși la maxim, Desire le propuse cu glas
tremurat:
– Ce-ați zice voi de o cafea bună fetelor?Eu
dețin un secret în materie de făcut cafea și vă
las pe voi să apreciați singure, dacă am
dreptate să mă laud.
În acest timp se îndepărtează către
bucătărie și Anca se ruga în sinea ei, ca ea să

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
nu izbucnească iar în acele hohote sfâșietoare
ca cele de dimineață, în baie. Auzind-o, parcă
avusese senzația că se înghesuiau să
izbucnească din pieptul său, dintr-un moment
în altul.
– Se întoarse spre Mariei Carla:
– M-ai impresionat mult cu felul cum i-ai
scos din circulație pe acei doi ticăloși!
Mărturisesc că am o mare admirație pentru
curajul tău Maria Carla. Ești grozavă!
– Ooh! Eu sunt mulțumită că am reușit să-
mi apăr pielea mea și a prietenei mele. Am fost
norocoasă Anca, atâta tot. Tu în schimb ești
fantastică! Te admir și-ți sunt foarte
recunoscătoare în numele lui Desire care îmi
pare că suferă mult, foarte mult! Cred că nu-i
bine să stea prea mult
singură până se întorc
ai săi. Și situația asta
ea vrea să o încuie în
sufletul său iar acest
lucru nu-i deloc bine.
Eu cred că ea a suferit
un viol Anca, deși nu
vrea să se destăinuie!
Recunosc semnele
Anca! Eu însă-mi, cu ani în urmă am suferit o
agresiune. Și azi tremur când îmi amintesc,
deci îmi dau seama, deși e doar o presupunere.
Pare foarte atașată de tine, de aceea dragă te
rog, insistă pe lângă ea să meargă la un
psiholog și la un ginecolog, altfel mă tem că nu
va reuși să depășească trauma.
Anca o privea contrariată și deschise gura
să spună ceva:
– Nu cred...
– Nu spune nimic Anca! Ce cred eu, contează
mai puțin! Nu trebuie să o tulburăm pe Desire,
mai mult decât este deja. Eu eram conștientă,
chiar dacă mă simțeam rău și am observat
mare parte din cele ce s-au petrecut aseară.
Țin mult la ea și nu va afla de la mine că-i
cunosc drama. Îi voi respecta dorința și nu-i
voi destăinui nici măcar Dianei care îmi e
foarte bună prietenă acest detaliu. Spun doar
că are nevoie de ajutor și i-l voi oferi atât cât
îmi va sta în putință. E norocoasă că te-a
cunoscut.
– Înțeleg!
Spuse Anca cu voce scăzută.
După un timp Desire se întoarse cu cafeaua
fierbinte și cu brioșe pe o farfurie, pe care le
încălzise la microunde, oferindu-le
prietenelor. Părea liniștită și își controla bine
emoțiile. Părea stăpână pe sine, ceea ce le-a
mai liniștit pe fete.
În inima sa însă se dădea o luptă crâncenă
cu frica de consecințele viitoare ale acelui viol.
Știa foarte bine că a face sex neprotejat și în
condiții obișnuite
poate fi un risc, pe
când ea... Dumnezeule!
Suferise un viol în
grup, în stare de
inconștiență,
neprotejată și nici nu
cunoștea exact
agresorii. Se frământa
înspăimântată la
culme:
,,Ce se va întâmpla cu mine? Trebuie urgent
să merg să cer ajutorul unui medic ginecolog
în primul rând și asta într-un spital unde toți îl
cunosc pe tata, numele lui fiind renumit, în
spital. Voi găsi neapărat o alternativă: Tata nu
trebuie să afle niciodată ce mi s-a întâmplat!
Aș muri de rușine!”repeta în sinea ei.
Nu bănuia că nu departe de casa ei, unul
dintre răufăcători pândea orice mișcare la vilă,
ca să descopere dacă venise acasă și deja o
văzuse pe Maria Carla intrând, deducând astfel
că Desire se salvase și era în casă, fapt pentru
care el alertase imediat, haita.
~ Va urma ~

25
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Puiu Răducan
Amanta mea credincioasă
Am ajuns cu viața-ntr-un sens giratoriu cu
gust pătrat și-l caut pe tata. Deseori mai dau de
el printr-o fotografie, veche și ea. Veche ca și
mine. L-am scris însă de multe ori pe tata! De
foarte multe ori. Și de mama am scris și de
dealurile copilăriei și de satul meu Țepești, și
de dragoste, și de moarte și de odioșii
politicieni care ne-au distrus și continuă s-o
facă. Despre toate am scris, numai de tine,
amanta mea credincioasă nu
am scris!
Mi-ai fost și-mi ești de mare
ajutor. Am colindat lumea cu
tine și nu m-ai lăsat... la greu!
Am fost cu tine la Dorna-n
Vatră, la Jiu în Târg, la Secui în
Târg, în Turnul lui Sever, în
Marele Sat, pe Dealul Negru, pe
Dealul Mare, pe dealul Racului,
pe Dealul Clujului...
Îți aduci aminte... draga mea
dragă... că la Dorna-n Vatră a
fost un om, Traian... profesor
universitar la Iași, care... dacă
aș fi apucat pe mâinile lui, în
băncile sau amfiteatrele lui, ar
fi ieșit din mine un super meseriaș?...
De câte ori nu m-ai ferit, iubita mea, de
nesimțitele capete de poduri care se zgâiau la
noi și ne doreau!... Niciodată n-am știut de cine
le place mai mult, de mine, ori de tine...
Stau nesimțitele pe buza sforii de asfalt, se
zgâiesc la toți și la toate, se roagă-ntr-una la
toți (și la toate), de-un „dulce sărut”.
Am mai luat noi țeapă, draga mea... atunci
când te-ai înfășurat de pomul acela nemernic
unde, când m-am descarcerat mă uitam, mă
minunam și mă închiam, dar mai ales mă
întrebam cum o fac și acum: Cum este posibil
ca printre atâtea mari spații dintre pomi sau
copaci mașina alege obiectul mic și nu spațiul
liber mare?
Da când am intrat sub roțile acelei mașini
uriașe de ne-am făcut lați ca asfaltul, îți mai
aduci aminte, iubito!
Am învățat amândoi, amanta mea dragă,
geografia patriei și nu numai.
Îți aduci aminte... atunci în Abu Dhabi când
erai nouă, nouă... (cca 4000 Km), te chema
Ferarri și alergam nebunește pe acea
autostradă de era să distrugem acel sex (ei,
las-o și tu acum cu sexul...), acel sens giratoriu,
când miliardele de broboane nu mai aveau loc
pe trupul meu și sub formă de
șiroaie se-nghesuiau, se călcau
pe picioarele din spate, să
pătrundă în chiloți, care și ei de
frică s-au micit, au luat forma
de tanga proaspătă?... Ei,
vremuri, draga mea! Și
matematică, fizică, ori chimie
am făcut împreună. Număram
banii în funcție de
combustibilul fizico-chimic pe
km de rulaj...
Îți mai aduci aminte,
scumpy, atunci.... pe cărăruia
muntelui când te-ai repezit
bezmetică-n stâncă, când ți-ai
prins mințile cu acel loc colțos
care ne-a aruncat pe două roți în mijlocul
șușelei de urca lacul până la cer apoi se
prăvălea jos în fundul pământului de era să
mergem și noi acolo? De nu mă lua Domnul de
mână să virez stânga, duși eram amândoi și nu
mai avea, draga mea, cine să scrie acum... Of, ce
vremuri, draga mea, dragă! Ce m-aș fi făcut
fără tine! Ce n-am înțeles eu de la matale,
dragostea mea, era acel aspect cu... fuga...
De ce-ți place să fugi? Când te ciup cu
piciorul pe țâța de jos, a din mijloc, nu-ți place
și scoți fum pe nările din spate... De ce pe
șușele îți place să fugi ca nebuna și la
mânăstirile la care te-am dus să ne rugăm
Domnului să ierte păcatele păcătoșilor, ești

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
așa de cuminte? Cum intrii-n curte de
mânăstire printre câini și cerșetori, ești cea
mai lentă, cea mai sfioasă... te oprești și... te
culci... Dormi buștean, dormi pe tine cum se
mai spune... „științific”...
Nu ne-am înțeles noi bine acasă, înainte de
a pleca-n hoinăreală să fi atentă la indicatoare,
să nu depășim cu mai mult de 50 Km/h viteza
legală că-mi iau ăștia carnetul?... Linia
continuă, sau liniile, de ce vrei să le tercești? Ce
ai cu ele? Nu te gândești și la mine că fără
„docoment” sunt terminat? Pentru asta ți-am
vorbit și cu fă, te-am dat și drecu... bine că ești
gingașă și nu te superi!... Și biologie m-ai
învățat când ai băgat în descompunere stupidă
pisici, câini, porumbei, brabeți, ba și curcani...
nu te face că ai uitat!... La drumuri lungi, mereu
îmi aduci aminte;
Gheorghe, parcă-ai
mai fost pe-aici, bă!
Tot cu tine am văzut și
am revăzut marile
realizări ale perioadei
postdecembriste:
Ruinele de la
Herculane, Mărăcinii
de pe dealuri și câmpii,
drogații de pe
drumuri, fetele de pe centuri, minunea din
vârful Mestecănișului unde oameni politici pe
(-), pe minus adică, bă, fac groapă de gunoi în
vârf de munte, adică, iau gunoiul din vale să-l
urce-n vârf, ca acesta s-o ia din nou la vale așa...
într-un circuit al imbecilități...
Ei, tocmai asta notam apăsat, din mersul
nostru elegant de rapid pe capacul claxonului
tău, fără să-mi dau seama de țipetele tale când,
auzindu-le miliția ce sta la pândă după tir,
pardon, poliția (nu știu ce am cu miliția asta
care nu mai pleacă...) s-a luat după noi și abia
am scos-o la capăt cu... necăpătuiții statului
modern și hărpăreț...
Bună și frumoasă ești, iubita mea amantă!
Închin în cinstea ta, amanta mea
credincioasă, un pahar cu vin rozaliu, puterea
ursului... bucuria ursoaicei!
Dorina Pop
Misterul din Fundătura Crucii
Seceta a pus stăpânire pe sudul țării de
aproape jumătate de an. Fântânile au ajuns
pur și simplu niște găuri fără fund unde nici
măcar șobolanii nu-s curioși să coboare. Satele
sunt păzite de doi, trei bătrâni care refuză să
părăsească agoniseala strânsă de-o viață. Se
mulțumesc cu porția de apă adusă săptămânal
de elicopterele Crucii Roșii.
În satul Fundătura Crucii, doar Martha, o
bătrână de peste 85 de ani, păzește mai mult...
cimitirul. Zilnic vizitează locul de veci al
soțului ei în speranța
că îl va readuce la viață
pentru a-i umple
singurătatea. Ca un
dar divin, zilele femeii
parcă nu sunt
numărate. Văzându-i
pofta de viață și
dorința de a depăși
imposibilul, boala stă
departe de ea.
Nu același lucru poate face Eliza, nepoata
bătrânei, fiindcă a fost informată că de o
săptămână nu mai este curent electric pe o
întindere de treizeci de kilometri chiar în zona
unde bunica ei își duce solitară existența.
Toate canalele de știri transmit haosul din
zonă. De fapt cuvântul de ordine ar fi mister,
nu haos. Degringolada este măcinată de mass
media, însă cei de la Electrica lucrează non-
stop pentru eliminarea avariei fără șansa de a
o înlătura. Înlocuiesc un cablu de înaltă
tensiune parcă ros și defecțiunea reapare într-
un alt loc.
Zgomotul elicei elicopterului o scoate pe
femeie din casă. Privește spre scărița acestuia,

27
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
pe care un soldat destoinic coboară cu un
rucsac în spate. Nici n-apucă bietul om să pună
piciorul pe pământ că tanti Martha este lângă
el:
– Ai venit, Iliuță, ce mai faci?
– Ce faci dumneata în pustietatea asta.
– Casa mea nu e pustietate! Ai grijă cum
vorbești...
Cu zâmbetul pe buze, Martha pendulează
degetul arătător în semn de dojană. În
imediata ei apropiere un mieunat scurt
confirmă faptul că nu-i singură. Bărbatul se
uită nedumerit la pisică, însă
tace. Îi întinde bătrânei porția
de alimente și bidonul cu apă și
face semn pilotului că și-a
finalizat misiunea.
– Stai, unde pleci așa
repede?
– N-am timp de taclale,
așteaptă și alții...
– Bine, însă mi-ar trebui și
puțin lapte pentru pisică. Nu
știu ce are de câteva zile.
Miaună întruna.
– Laptele îl primesc cu
porția și copiii din adăposturi,
nu cred că voi putea să-ți aduc.
– Ești răutăcios!
– Nu sunt rău, ci realist. De ce nu vrei să vii
în adăpostul armatei? Vei avea și lapte și în
orice moment poți vorbi cu cineva. Nu te-ai
săturat să stai aici singură cuc?
– Băiete, întreci măsura. Pisicul meu nu este
cuc și trag speranțe că va veni și moș Nichita
din deal. Apoi vom pleca împreună unde ne
duci tu.
– Care moș Nichita? Nu am așa un nume pe
lista mea de aprovizionare.
– Nici n-ai cum. Morții nu pot fi trecuți la
porție de apă.
– E mort? Te-ai scrântit de tot, tanti Martha.
– Crezi tu asta. Ce spune Biblia, Iliuță? „Și
morții vor ieși din morminte... ”
– Așteaptă matale clipa aceea. Eu plec și
sincer îți spun, morții stau liniștiți în pământ,
nu te vor vizita. Hai mai bine în adăpost.
– Nu vezi că trăim vremuri apocaliptice?
Apă ioc, seceta-i în floare. Amu și curentul s-o
dus la fund.
– Chiar nu mai pot zăbovi. Nu vrei să vii, e
problema matale. Ne vedem săptămâna
viitoare.
– Mergi în pace și să nu uiți
de laptele pentru pisică!
Cuvântul lapte a fost
spulberat de balansul scăriței,
căci soldatul pășea din două în
două trepte pentru a recupera
timpul pierdut cu bătrâna. Mai
avea șapte oameni în vârstă pe
lista lui, în locații diferite.
Migrația spre nord crează zi
de zi blocări de șosele și nervi
în trafic. Prinsă într-un astfel
de ambuteiaj, Eliza încearcă să-
și păstreze calmul. Analizează
harta zonei pe smartphone pentru a stabili
distanța care o mai desparte de satul unde
trebuie să ajungă. Oftează. Dintr-un elicopter,
o portavoce transmite șoferilor nervoși un
mesaj:
– Nu intrați în panică! Circulația se va relua
într-un sfert de oră.
Înțepenise. Iese din mașină și se îndreaptă
spre cea din fața ei. Urmărită în oglinda
retrovizoare, șoferul deschide portiera și o
întâmpină:
– Ce faceți singură în această zonă bătută de
soartă?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Bună ziua, domnule. Eu sunt Eliza.
– Încântat de cunoștință.
– Mă duc în Fundătura Crucii la bunica.
– Grea misiune, podul a cedat!
– Cum așa?
– Bunicii mei refuză să se mute la mine în
oraș și îi vizitez și eu cum pot. Stau în Colbul
Răsucit. Știți zona? E satul următor.
– Nu, nu cunosc zona, dar de pod îmi aduc
aminte.
– Nu puteți intra în Fundătura Crucii doar
cu elicopterul sau la pas pe albia fostului
pârâu.
– Cum „fostului”?
– Așa bine, a secat!
Să nu vă aventurați cu
mașina că zona-i
mlăștinoasă și vă
împotmoliți.
Și din vorbă în
vorbă, cei doi nici nu
observă că a trecut
jumătate de oră și
drumul tot închis a
rămas. Ceilalți șoferi, mai agitați, s-au deplasat
în fața coloanei de mașini și cer lămuriri
organelor de ordine care au blocat șoseaua.
Panica îi cuprinde abia când mulțimea
șoferilor se retrage nominal la volanul fiecărei
mașini.
– Ce se întâmplă? întreabă interlocutorul
Elizei pe un om trecut bine de prima tinerețe.
– S-a surpat șoseaua națională și nu vor mai
deschide traficul pe aici. Trebuie să facem
stânga-împrejur.
– Cum? Nu avem variantă ocolitoare!
– Cui îi pasă? Cert este că dacă nu eliberăm
zona într-o oră, vor curge amenzile.
– Drace, chiar vine sfârșitul!
Eliza îl privește ca un copil neajutorat. Ar
vrea să-i mai pună câteva întrebări. Printre
grimase, încearcă să stabilească ordinea
acestora, dar tot interlocutorul ei o scutește de
efort și timp pierdut.
– Mergeți în coloană după mine în oraș.
Când ajungem lângă sediul central al Crucii
Roșii vă voi face semn să opriți. N-aveți altă
alternativă decât... să abandonați vizita.
Nu apucă să-i mulțumească că totul se pune
în mișcare. Fuge la mașina ei, pentru a nu
încurca, și mecanic urmează sfatul noului ei
camarad.
Cu buchetul de liliac în mâna dreaptă,
Martha se îndreaptă agale spre cimitir. Își
aduce aminte de
vremurile bune când,
împreună cu Nichita al
ei, se trezeau dis de
dimineață pentru a nu-
i prinde dogoarea
amiezii în lanul de
grâu. El ducea ulciorul
de apă, iar ea boceluța
cu merinde. Erau
fericiți, dar retrași. Își purtau singurătatea în
demnitate și iubire. Duminica la biserică era
mai greu. Familiile sătenilor mergeau în grup:
părinți, copii, nepoți. Doar ei, unul la brațul
celuilalt se îndreptau resemnați spre lăcașul
sfânt. Avuseseră și ei un fiu, însă școala l-a
îndepărtat de ei. S-a însurat departe de casă
dar vizitele, rare și neanunțate, transformau
căsuța lor într-o sărbătoare. O lacrimă
nechemată se încurcă pe obrazul ei brăzdat de
ani. Neluțu își duce veșnicia printre străini,
căci o boală necruțătoare l-a răpit.
De Nichita însă nu credea că o va despărți
cineva, așa bine se completau reciproc. Când el
adăpa vaca, ea dădea grăunțe la găini, apoi
zăboveau ore în șir la umbra nucului din curte

29
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
amintindu-și de horele din sat de unde nu
lipseau când erau tineri. Un lucru însă o
macină. De ce a lăsat-o singură? Ce poate face
el acolo în deal acoperit cu un mormam rece
de pământ?
Întrebări, gânduri și răspunsuri rămân în
urmă, căci din depărtare vede pe cineva așezat
pe mormântului soțului ei. La câțiva metri de
locul de veci se oprește nedumerită:
– Nichita?!
Individul nu-i răspunde. Parcă a pierdut
ceva prin pământul răvășit de pe mormânt.
Martha se apropie de el și îl ia
de mână, dorind să-l ajute să se
ridice. Nu-i pasă cum a reușit
să învie sau cum a evadat din
sicriul dosit bine cu pământ. S-
a întors la ea. Nu va mai fi
singură!
Ciudat i se pare faptul că
refuză să vorbească cu ea. Un
mârâit animalic îi iese din gură
și în loc s-o sărute îi arată
dinții.
– Hai, bărbate, ridică-te și-
om merge spre casă.
El schițează un gest c-ar dori
să se ridice, dar își înfige dinții în brațul drept
al Marthei.
– De ce mă muști, mă doare...
Încleștat în brațul ei, mârâie ca un câine în
călduri.
Martha nu mai înțelege nimic. Încearcă să-i
împingă capul bădăranului de pe brațul său
umezit bine cu sânge. Greu, greu reușește
acest lucru, căci se pare că el era hotărât să-i
mănânce brațul. Șocul declanșat la vederea
lichidului roșu o determină pe biata femeie să
se trezească la realitate. Soțul ei este un mort-
viu și imprevizibil. Cuvintele i-au înghețat în
gură. Se îndepărtează tremurând. Mârâitul lui
Nichita se aude din depărtare. Sfâșiată de
durere se oprește în spatele unei cruci. Își dă
ciorapii jos, îi înnoadă și-și leagă brațul
încercând astfel să oprească sângerarea.
Pentru o clipă, privește în urmă. Necuratul,
mutat în trupul tovarășului ei de-o viață, se
ridicase, bălăngănindu-se derutat pe lângă
cruce. Nu-l mai poate privi. Durerea îi furnică
mâna mutându-se rapid în întreg corpul.
Grăbește pasul spre casă. Din când în când
întoarce capul să fie convinsă că necuratul n-o
urmărește. Respiră ușurată când ajunge pe
prispă, însă se prăbușește.
Soldatul coboară de pe scara
elicopterului și caută din
priviri bătrâna, altădată
prezentă să-l întâmpine. O
zărește prăbușită lângă ușă.
Lasă bidonul cu apă în iarbă, și
rucsacul cu alimente lângă el, și
aleargă spre trupul femeii. Îi ia
pulsul și constatând că viața
încă nu a pus punct, îi pune
mâna pe spate scuturând-o.
– Trezește-te, tanti Martha.
Am adus laptele!
Și bătrâna a reacționat
ciudat sincronizându-și gura
deschisă cu un mârâit prelung. Speriat,
soldatul ia legătura prin stație cu pilotul
solicitându-i ajutor medical pentru bătrână.
Prins în dialog, nu observă faptul că Martha s-
a ridicat. Văzându-i chipul transformat, gura
care devora aerul și gesturile inumane,
soldatul face doi pași înapoi împiedicându-se.
Se prăbușește pe iarbă. Cu mișcări rapide,
Martha se năpustește spre el mușcându-l de
burtă. Îi frământă mațele din care gustă cu
nesaț. Spectacolul grotesc este urmărit de pilot
căruia, printre grimase, i se scurge o
propoziție seacă:

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Nu se poate așa ceva!
Ridică scara și caută telefonul, tremurând.
O înregistrare de câteva minute va convinge
superiorii lui de pericolul care s-a abătut
asupra lor. Părăsește în lacrimi locul,
îndreptându-se spre oraș. Periodic aruncă
privirea spre pământ să cerceteze zona.
Liniște.
Când Eliza ajunge la sediul Crucii Roșii
seara și-a intrat deja în drepturi. Mulțumește
tovarășului ei de drum, apoi intră să-și caute
bunica. O asistentă se uită pe toate listele, însă
numele Marthei nu-i de găsit. Fără soluții și
derutată, Eliza iese necăjită.
Într-un plan apropiat, așezat pe o bancă,
tovarășul ei o așteaptă.
Privirea Elizei spune
totul. Bunica ei nu este
în interiorul
adăpostului. Se așează
lângă cel care a ajutat-
o să ajungă până aici.
– Ce-o să faci acum?
– Nu știu. Mi-au zis
că-i carantină în zonă.
Bunica mea s-ar putea să fie acolo singură.
Bărbatul rotește privirea și se ridică. Tristă,
Eliza îi urmărește mișcările. Pe trotuarul opus
o motocicletă își așteaptă stăpânul.
Proprietarul mai poate să aștepte, în schimb
bunica Elizei nu.
– Hai, timpul costă bani!
– Cum, mergem așa...
– Urcă, până nu mă răzgândesc!
Și Eliza, vrăjită de curajul bărbatului, se
urcă pe motocicletă în spatele lui fără
comentarii. Distanța până la destinație e
destul de lungă și pe șosea, însă fiind închisă
circulației trebuie să ocolească prin pădure.
Noaptea și-a semnat prezența de câteva ore
bune. Frigul o pișcă puțin de față pe Eliza.
Decide să-ți ascundă obrazul în spatele
prietenului său ocazional, însă încăpățânată,
răcoarea se extinde în tot corpul.
– Putem opri puțin?
– E periculos să faci noaptea pipi în tufele
din pădure, dar asta este. Nu te pot obliga să te
eliberezi aici, pe cărare. Tu mergi în stânga, eu
în dreapta, dar nu te depărta prea mult.
Eliza s-a conformat repede și lăsând frica pe
cărare avansează printre tufăriș căutându-și
un loc potrivit. Rezolvă problema și revine
lângă motocicletă. Însoțitorul său întârzie, dar
neavând altă alternativă îl așteaptă în tăcere.
După vreo două minute acesta apare agitat.
– Trebuie să plecăm
urgent. Ceva se
întâmplă aici. O vulpe
desfigurată zace într-o
baltă de sânge lângă
copacul de colo.
Sar pe motor și într-
un tot unitar șterg
putina. Nu merg însă
mult timp și bărbatul
oprește:
– Coboară. E periculos să demarăm prin
întunecimea asta. Uite, acolo, un lup sfâșiat...
Mergând pe lângă motocicleta pe care o
împinge cu ambele mâini, temerarul continuă
aventura nocturnă. Eliza îl urmează în tăcere,
fără să digere misterul.
La marginea pădurii, o labă de urs plină de
sânge îi salută din iarbă. Respiră totuși ușurați,
căci răsăritul le zâmbește.
– Nu ne oprim aici, ci pe versantul albiei
secate.
– Bine, domnișoară. Dorințele
dumneavoastră sunt ordine pentru mine.
– Acum îți dă mâna să glumești, domnule...

31
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Poți să-mi spui Arthur. Desigur zorii de zi
și câmpia ne pot feri de misterele pădurii.
– Cine a vrut prin pădure?
– Dacă zona-i în carantină, sigur soldații fac
patrule. Era singura traiectorie viabilă. – Hai că
mai avem puțin, ce-a fost greu a trecut...
Dintr-un colț al cerului, soarele aplaudă ca
un spectator fidel slalomul lor printre
hârtoape. Câteva interjecții ale Elizei rup
liniștea, însă Arthur obișnuit cu sportul
extrem își vede în continuare de drum.
Motorul e o pasiune de-a lui mai veche din
păcate abandonată în favoarea
comodității vehiculului pe
patru roți.
– Ai obosit?
– Eu? Ha, ha. De aici vom
merge pe jos până-n sat. Nu
avem altă alternativă.
Eliza înghite un nod în sec și
face câțiva pași pe lângă
marginea albiei lăsându-l pe
Arthur în urmă.
– Hei, hei, nu așa. Atacăm
albia frontal, nu lateral.
– Uau, parcă suntem la
război!
– Nu chiar, dar mai știi...
Bărbatul coboară primul și-i întinde mâna
Elizei pentru a o ajuta. Precauți reușeșesc să
ajungă pe celălalt mal, lăsând în urmă mâlul și
pietroaiele alunecăcioase. Eliza se desprinde
din strânsoarea mâinii lui puternice și, în timp
ce-și aranjează puțin părul, îi trimite
camaradului ei un zâmbet proaspăt.
Până în sat mai este puțin. Bucuroși de
faptul că văd case, cei doi se fugăresc ca niște
adolescenți ignorând oboseala care s-a
instalat în trupurile lor. Ajunși la marginea
satului se opresc. Ghemuit pe trotuar și cu
spatele proptit de gardul unei case, Arthur îi
zâmbește provocator:
– Te aștept aici.
Renunțând la cuvinte, Eliza îi întinde o
mână partenerului ei. Acesta o trage spre el. Ea
ripostează și reușește să-l desprindă de pe
trotuarul îmbătrânit de ani. În zborul lui de a-
și restabili echilibrul pe verticală, Arthur se
înclină spre ea îmbrățișând-o. Un sărut scurt,
ca o hrană matinală, se interpune în fața
imprevizibilei expediții.
– Și... bunica?
Cuvintele Elizei cad ca un
bolovan risipind mugurii unei
idile care mai poate aștepta.
Mecanic, cei doi se șterg de praf
pe haine și pornesc la drum. În
față Eliza, secondată de
tovarășul ei.
– Uite, acolo, la marginea
dealului e căsuța bunicii. Nu
mai avem mult de mers.
Casele înșirate cuminți pe
marginea drumului de țară
dorm în liniște. Nici un câine nu
îi întâmpină. Oamenii lipsesc,
iar satul, populat în amintirea
copilăriei ei îndepărtate, a devenit acum un
muzeu fără taxă la intrare.
Eliza aleargă și deschide o poartă, apoi se
oprește pentru a-l aștepta pe Arthur. Îi întinde
din nou mâna, dar el refuză intersecția
palmelor încintate de dorință. O atinge
protector pe spate și pătrund în interior. El, ca
un intrus, așteaptă cuminte într-un colțișor
umbrit.
Ea înaintează circumspectă. O adunătură de
muște insistent de gălăgioase roiesc prin
curte. Iarba umezită de mister și pe alocuri
stropită cu sânge îi sugerează femeii
posibilitatea unei tragedii. Nu greșește cu

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
nimic, căci la câțiva pași de ea un cadavru
răvășit și cu pântecul deschis întregește
enigma. Scoate un sunet scurt și duce mâna la
gură, retrăgându-se doi pași. Vigilent
însoțitorul ei intră în scena morții brusc, dar
bărbătește. O cuprinde de mijloc și o conduce
spre băncuța de lângă poartă.
– Stai aici până cercetez eu casa. Se pare că
bunica ta nu-i aici.
Într-adevăr bărbatul intuise bine. Casa e
goală și fără urme de violență. Iese rapid să-i
transmită știrea Elizei, însă nemaivăzând-o
aleargă trântind ușa.
– Arthur, sunt aici, cu bunica.
Multe a văzut el la viața lui, dar o bătrână
strâmbându-se și
mârâind ca un câine
ciobănesc încă nu.
Imaginea brațului
rănit legat cu ciorapi și
fața plină de sânge
uscat n-o mai pun la
socoteală. Gândesc că
sunt urmele lăsate de
bătălia cu intrusul din
curte. Totuși ceva nu se leagă. Bunica ieșise
învingătoare în lupta cu presupusul hoț, dar
cine și de ce i-a sfârtecat pântecul omului. Eliza
încearcă să comunice cu ea. Nu reușește. După
gesturi se pare că încă este în stare de șoc.
Încearcă să o mângăie pe obraz, dar bătrâna
ridică sonorizarea mârâitului și vrea s-o
muște. Bărbatul se interpune între cele două
imobilizând-o pe bunică. Nervos, nici n-a
simțit cum aceasta l-a mușcat de umăr.
Folosind cureaua de la proprii pantaloni și
ajutat de ortaca lui, Arthur o leagă pe bătrână
de cel mai apropiat pom.
Încărcată de durere, Eliza își ia capul între
mâini și se apleacă, întorcându-se cu spatele la
cea care i-a fost bunică. Nu poate s-o vadă așa
bezmetică. Printre lacrimile care tind să se
ascundă, întrebările ar da întâietate soluțiilor,
însă neputința se amestecă cu teama de
necunoscut încurcând-o. Privește în gol.
Pe coama dealului un schelet zdrențuros se
forțează să se deplaseze. Nu vede prea bine,
căci ochii lipsiți de viață parcă ar vrea să iasă
din orbită, dar se tem de gura veșnic deschisă
încadrată de niște dinți asemănători cu ai unui
lup. E urmat de o iluzie de femeie cu fața
desfigurată și plină de sânge, cu bale la gura
gălăgioasă. Lângă ei, un strâmbăcios face
echilibristică, căci conformația lui rahitică nu-
i permite să meargă normal. Nu se poate
depista unde-i desfigurarea mai mare, pe
obraz sau pe corp. Un
altul se târăște ca un
șarpe, căci îi lipsesc
picioarele, dar asta nu-
l împiedică să-și
sincronizeze
deformarea corpului
scheletic cu urletul.
Alții și alții li se alătură
formând un cârd de
ciudați cu fețele diforme și corpul doar piele și
os. Parcă-și numără pașii, însă nu se opresc.
Încearcă să coboare dealul. Sunt mulți și
înaintează în turmă spre sat.
Eliza îi zărește și câteva secunde îi
analizează. Are impresia că sunt morți, însă nu
înțelege cum reușesc să se miște. Și chipurile
lor mutilate nu inspiră milă ci teroare. În
creierul Elizei persistă un tulburător zgomot și
un mesaj ca o palmă dură și nemeritată. Bunica
legată nu poate fi periculoasă, însă animalele
ăștia umane urlând ca niște monștri da.
– Arthur, am încurcat-o!

33
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
eseu 33-40
Constantin Niţu
Jocuri de cuvinte – iarnă
Geografie lingvistică – Iarnă
Moto: „Mi s-a spart, Doamne, liniștea-n
bucăți/Și mi-a rămas doar umbra ei în
mână,/Pleacă toamna peste alte hărți,/Pleacă
toamna, nu vrea să rămână...” (Nicolae Nicioară-
Horia, „Pleacă toamna...”)
Din DEX '09 (2009)
aflăm că iarnă s. f., ierni pl., este
anotimpul cel mai friguros,
care urmează după toamnă și
precedă primăvara, cuprins
între solstițiul (din francez
solstice, din latinescul
solstitium) de la 22 decembrie
și echinocțiul (din francezul
équinoxe, din vechiul francez
equinoce, din latinul medieval
equinoxium, din latinescul
aequinoctium, din aequus,
„egal” + nox, „noapte”, când
ziua este egală cu noaptea) de
la 21 martie. Este moștenit din latinul hiberna
[tempora], din hībernum, din hībernus, din
proto-indo-europeanul * ǵʰey-m-r-ino-, din *
ǵʰey-, echivalent cu hiems, „iarnă, frig, ger”, + -
rnus, sufix.
În alte limbi iarnă se traduce prin:
āʒən - аʒын în abhază;
calikālaṃ - చలికాలం, śītakālamu -
శీతకాలము în telugu;
cheimónas, khjimónas - χειμώνας m în
greacă,
kheimṓn - χειμών m în vechea greacă;
dimër în albaneză (din proto-albanezul
târziu *dimənə < *ðimənə, din proto-albanezul
*j́īmanʉh, din proto-indo-europeanul
*ǵʰéymōn < *ǵʰeym-, „iarnă”; cognat cu
vechiul grec kheimṓn - χειμών, „iarnă”);
dōngjì - 冬天, 冬季 în chineză;
fuyu - ふゆ în japoneză;
gaeaf m în velșă (din galezul medieval
gayaful, din vechiul galez gaema, din proto-
celticul * gyamo-, din proto-indo-europeanul *
ǵʰyem-), geamhradh m în galeză,
geimhreadh m în irlandeză (din vechiul
irlandez gemred, din proto-
celticul *gamur, din proto-
indo-europeanul *ǵʰyem-),
goañv în bretonă,
gwav în cornish,
geurey m în manxi;
gyeoul - 겨울 în coreeană;
hai în navajo;
hcaung: - ဆ ောင်း în burma;
hĕlle - хĕлле în ciuvașă;
hemanta - हेमन्त m în
sanscrită;
hibierno m în aragoneză,
enviern m în romanșă,
hiver m în franceză,
hivern m în catalană,
ibérru m în sardă,
inverno m în galiciană,
italiană, portugheză și spaniolă,
ivèrn m în occitană,
iviernu m în asturiană,
nvèrnu m în siciliană,
unvier m în friuliană (toate, pe diferite
căi, din latinul vulgar *invernum, o modificare
a latinului hībernum (tempus), din hībernus,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
„de iarnă”, din proto-indo-europeanul *ǵʰey-
m-r-ino-, din proto-indo-europeanul *ǵʰey-);
iarnã în aromână,
iarnă f în română;
jivend, jevend, ivend, ivendvent, jivénd,
nyilény în țigănească (romani);
jmeṙ - ձմեռ în armeană;
khóref - ‫חורף‬ m în ebraică;
kipupwe, majira ya baridi, kipindi cha
baridi în suaheli;
kış în turcă, kış - кыш în chirchiză, qïš -
ҡыш în bașchiră, gyş în turcmenă, qıs - қыс în
cazahă, qish - ‫قىش‬ în uigură, qish în uzbecă, qış
- кыш în tătară, qış în azeră (din vechiul turcic
kış, „iarnă”, din proto-
turcicul *kïĺ, „iarnă”);
Cuvântul
„iarnă” în diferite limbi
la-dū-nāo -
ລະດູ ໜາວ în laoțiană;
mùa đông - 務
冬, đông - 冬 în
vietnameză,
musim dingin în indoneziană și în
malai;
negu în bască;
övöl - өвөл în mongolă;
réu-doo năao - ฤดูหนาว în thai;
sardī - सर्दी f, jāṛā - जाडा m,śiśir - शिशिर
m în hindi;
seʔseʔreaʔ - សិសិរៈ, heemɑn, heemɑntaʔ -
ហេមន្ត în kmeră;
śiśir - ‫سسر‬ m, jāṛā - ‫جاڙا‬ m, sarmā - ‫سرما‬
m, zimastān - ‫زمستان‬ m în urdu;
śiśira ṛtuva - ශිශිර ඍතුව în singaleză;
šitá’ - ‫شتاء‬ m în arabă ();
śītakāl - শীতকাল,śīt - শীত în bengali;
taglamig în tagalogă;
takurua în maori;
talv în estonă,
talvi în finlandeză;
dálvi în sami, tăl - тӑл în khanty de
nord, tāl - та̄л în manxi sau mansi, tel - тöв în
komi, tél în maghiară, tel - тел în mari de vest,
tele - теле în mari de est și în erzia, tələg -
тәләг în khanty de est, tĕtə în khanty de sud,
tjala - тяла în moksha, tol - тол în udmurtă, töl
- тӧл în komi-zyrian, töv - тӧв în komi-
permyak (toate, pe diferite căi, din proto-
uralicul * tälwä, „iarnă”);
vetur m în
feroeză și în islandeză,
vinter în daneză,
suedeză, norvegiană
nynorsk și norvegiană,
vínter - ‫װינטער‬ m în
idiș, (yi)vintro în
esperanto, Wanter m
în luxemburgheză,
winter în engleză,
olandeză (nl), africană (afrikaans) și frizonă,
Winter m în germană;
xitokal - শীতকাল, xit – শীত în asameză;
xitwa în malteză;
zamtari - ზამთარი în gruzină;
zëma f în casubă (ramură slavă, în
nord-vestul Poloniei), ziema f în letonă, žiema
f în lituaniană, zima - зима f în bulgară,
macedoneană, rusă și sârbo-croată, zima -
зіма f în belarusă, zima f în cehă, poloneză,
slovacă și slovenă, zimiston - зимистон în
tadjică, zimiston în zazachi, zivistan, zistan -
‫زستان‬ în kurdă, zyma - зима f în ucraineană,
zyma f în sorba veche, zymæg - зымӕг în
osetiană (cele din zona slavă din proto-slavicul
*zima, din proto-ondo-europeanul

35
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
*ǵʰeymeh₂);
zemestān - ‫زمستان‬ în persană (din
persanul medieval ẕmstʾn' /zamestān/, din
proto-indo-iranianul *j́ʰimás, din proto-indo-
europeanul *ǵʰyem-).
Iarna în (c)arte
Moto: „... /Iarna e aproape de cuvânt,/De-a
început să ningă cu vocale,/Nici nu mai știu prin
viață unde sunt/Și cine-aleargă-n urma mea pe
cale...” (Nicolae Nicoară-Horia, „Pleacă
toamna...”)
Cu o lună înainte de
venirea iernii prevestirea
despre plecarea toamnei o
dădea amicul Nicolae Nicoară-
Horia prin noiembrie în poezia
„Pleacă toamna...”, tocmai din
Kuppenheim, la 24 noiembrie
2019, cel care ne informa pe 3
decembrie 2019 că a căzut
zăpada (romglezii ar zice „the
pada”)...
Nicolae Nicoară-Horia
A căzut zăpada...
Kuppenheim, 3 Dcembrie 2019
A căzut zăpada peste casa mea,
Troienindu-mi pașii, gândurile, anii,
Albul ei m-apasă ca o cergă grea,
Precum pe altare sfintele litanii
A căzut zăpada, ce cădere înaltă!
Mi-a fost dor de fulgii vălurind sub cer,
Sufletul din mine ca un prunc tresaltă,
Veșnic lui nu-i pasă că afară-i ger!
A căzut zăpada pentru-ntâia oară
Și cu ea deodată sus pe Dealuri lin
Murmură Colindul, îngeri parcă zboară:
În curând se naște Fiul Cel Divin!
Doamne, ce cuvinte! Cât de luminoase!
A căzut zăpada peste-Acasa mea,
Nimeni nu-i acolo, storurile-s trase,
Dincolo lumina stă-n genunchi și ea...
Și n-aș fi vrut să mă uit
cum ninge decembrie... Poate
vreți să ascultați scrisoarea la
început de iarnă a lui Ducu
Bertzi, unde puteți citi și
versurile. Și dacă vreți să știți
ce prefer eu, treceți la Winter
Night Jazz Music...
Studii..., studii...
Meritocrație, taică!
Asta după ce am tot
văzut zilele astea perorații
multiple despre așa zisa revoluție și când totul
demonstrează că a fost eliminată meritocrația
și promovați toți cei cu studii și rezultate
incerte și totul a fost DEGEABA (... pentru noi
luminile s-au stins...)! Acum pot veni
colindătorii! Asta pentru că, în amintirile mele,
e strașnic iarna pe uliță!
Cu sau fără zăpadă, să fiți iubiți!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Elena Agiu-Neacșu
Nosce te ipsum!
Nosce te ipsum... Cunoaşte-te pe tine însuţi...
Dar, mai ales, apreciază-te la justa valoare.
Cunoaşterea de sine este esenţială pentru a
progresa. Dacă ştii bine unde te afli, ce
cunoştinţe ai, care îţi este valoarea, automat îţi
poţi fixa un ţel, a cărui îndeplinire trebuie
urmărită cu stoicism pentru a te simţi împlinit.
Cunoscându-te bine, automat ştii ce poţi şi cât
poţi. De aceea, introspecţia, autoanaliza este un
capital cu care porneşti la drum. Cunoscându-ţi
potenţialul, îţi fixezi şi
un scop realizabil, nu-ţi
iroseşti energia pe cai
verzi pe pereţi. Pentru
că, da, la îndeplinirea
unui ideal este
important să ştii de
unde pleci şi încotro te
îndrepţi. Numai astfel
poţi atinge scopul propus. Aşadar, fă-ţi
autoanaliza, dar mai ales acordă importanţă
autoaprecierii reale. Pentru că, în mod sigur,
majoritatea eşecurilor nu se datorează unor
influenţe exterioare, aşa cum în mod constant
încercămsă aruncăm vina asupra altora,pozând
în victime. Ţapul ispăşitor, eternă poveste... Nu...
Culpabil este cel care se aventurează dincolo de
posibilităţile sale fizice, intelectuale, morale. Să
ne cunoaştem aşadar şi să ne apreciem la
adevărata valoare. Să încercăm să ne detaşăm,
să fim obiectivi şi să analizăm la rece o situaţie
dată. Numai astfel ne vom simţi mulţumiţi,
împliniţi şi nu vom îngroşa rândurile
frustraţilor, depresivilor, astenicilor, într-un
cuvânt, al rataţilor. Pentru că, da, cele mai multe
eşecuri se datorează lipsei de sinceritate, de
onestitate faţă de noi înşine. Dacă ne lăsăm
furaţi de aparenţe şi, mai ales, dacă rămânem
subiectivi, nu vom reuşi niciodată să ne
cunoaştem şi vom avea, inevitabil, de suferit. Să
ne cunoaştem şi să ne apreciem la justa valoare,
căci idealismul este dăunător şi nu face decât să
ne aducă un mare deserviciu. Mai devreme sau
mai târziu, adevărul va ieşi la iveală. Trezirea va
avea loc inevitabil şi dacă ne-am supralicitat
posibilităţile, s-ar putea să trăim o ireversibilă
dramă.
Ca să n-ajungem
într-o asemenea
postură, să luăm,
aşadar,aminte!Darmai
ales să ascultăm, să
citim şi să învăţăm din
experienţa înaintaşilor
noştri. A ne limita
numai la propria experienţă nu este suficient,
pentru că s-ar putea ca celebra zicală a loviturii
cucapuldepraguldesussăne fie,dacă nu fatală,
cel puţin neplăcută sau cu posibile sechele pe
viaţă.
Orgoliul,vanitatea,mândriasuntdemulteori
duşmanul number one al fiecăruia dintre noi.
Pentru că nu avem tăria de a ne recunoaşte
greşelile şi de a învăţa din eşecuri ca să nu le mai
repetăm, ci, dimpotrivă, persistăm în greşeală
până ajungem să pozăm în victime nedreptăţite
de soartă, de oameni, de societate. Nu am
recunoaşte propria vină, Doamne fereşte... Cum
să ne călcăm în picioare orgoliul, vanitatea, care
trage sfori nevăzute din culise, acceptate cu

37
anul IV, nr. 25, 2020
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
ştiinţă sau, mai degrabă, fără ştiinţă de la bun
început de noi înşine. Pur şi simplu, suntem
sclavii propriului eu ce ne sugrumă, egolatriei
care ne macină din interior.
Nueste vorba delipsă de maturitate aici,cide
o supralicitare a propriului eu, de o
autoapreciere exacerbată ce nu ne aduce decât
deservicii în cele din urmă. Pentru că aparenţele
înşeală, pot să păcălească, dar după o vreme în
modinevitabil vomobosişine vomda josmasca
de bună-voie şi nesiliţi de nimeni (nu ne putem
preface la nesfârşit, nu?!), şi nu
ştiu dacă vom putea da piept cu
semenii în ochii cărora am pozat
într-un super-erou. Dar, mai
ales,nu vomputea fireceptaţi ca
victime, ci vom rămâne aceiaşi
neînţeleşi, inadaptabili, astenici,
frustraţi, ce se luptă asemenea
lui Don Quijote cu morile de
vânt.
Fixându-ne din orgoliu ţeluri
care ne depăşesc posibiltăţile
este ca şi cum am cere unui
şoarece de bibiotecă să treacă la roabă şi la
lopată. Or, pentru asta, chit că e considerată
muncă necalificată şi, de facto, se crede că
oricine o poate presta, trebuie să ai în spate ani
de muncă, de călire în câmpul muncii. Altfel, rişti
să clachezi sau, mai grav, să te pricopseşti cu
vreoboalăceîţipoateaduce anigreidesuferinţă
dacă nu chiar moartea.
În concluzie: Nosce te ipsum...
Adrian Grauenfels
François Villon – Bard
sau derbedeu?
Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu
victime, ci numeroase castele construite de
combatanți în frumoasa regiune Aquitaine, pe
superbele malurile ale râului Dordogne. La
finele războiului, a urmat o perioada de
sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu
mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă
drumul vagabondajului, al
aventurii și al jafului, atunci
când se ivea vreo ocazie. Un
astfel de personaj, François de
Montcorbier, alias Francois
Villon (născut 1431, Paris –
dispărut în ianuarie 1463) a
devenit unul dintre marii poeți
ai Franței medievale.
Interesant este că tot ce se știe
despre Villon a fost colectat din
documentele legale și din
propriile sale scrieri. Villon s-a
născut la un cuplu francez,
sărac, în 1431, la Paris. Tatăl
său a murit când era băiat mic,
iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie
care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a
suferit ocupația engleză, război civil și
foamete. Băiatul a fost predat lui Guillaume de
Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-
Béntourné și viitor profesor de drept
ecleziastic la Universitatea din Paris. Maestrul
Guillaume l-a adoptat pe François, i-a
schimbat numele de familie și a început să-l
învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de
unsprezece ani, Villon a devenit student la
Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar
sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma
de licență în 1449. Până în anul 1452, când

Taifas literar, nr. 1/2020

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Taifas literar, nr. 1/2020

Similar to Taifas literar, nr. 1/2020 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Taifas literar, nr. 1/2020