Taifas literary magazine 2 2020

2 authors ... p. 2
editorial ... p. 3
poetry ... p. 7
prose ... p. 25
essay ... p. 36
confabulation ... p. 42
2 authors ... p. 47
coperta1 titluri

2 Taifas Literary Magazine no. August 2, 2020
TAIFAS LITERARY MAGAZINE
ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
coperta2 2 authors
Narendra Gadge
Fluctuations
We become wise
Only in crisis,
That time we know
The happiness' price.
Success is like gold
Which is always hidden,
We have to strive hard
Otherwise we can't earn.
Youth is full of force
But it is insensible,
Experience gives right
direction
And life becomes
adorable.
Maturity brings
confidence
And man becomes
ambitious,
Presence becomes important
Than the previous.
Life ever fluctuates
Between ups and downs,
An optimistic person
Deserves his crown.
“Associate Professor of English. Renowned
International Poet of English and Hindi. He has
published 6 books of poems. He has published more
than fifty research papers in international and national
journals. He has written more than five hundred poems
in English and Hindi. His poems have appeared in
international and national books and journals. He has
acquired higher qualifications M.A. NET,M.Phil.B.Ed. &
Ph.D. (All in English)”
Iuliana Cozma
Iubesc marea, ţărmul,
zarea...
Iubesc marea ca pe-un gând,
Ce nu pleacă de la mine...
Pentru că numai iubind
Vei trăi și mult, și bine!
Iubesc țărmul ce aduce
Din mare doar gândul tău,
Ce spre tine mă tot duce,
Luminând sufletul meu!
Iubesc zarea ca pe-o
floare
Cu splendoarea-i din
decor,
Că pe ea nimic n-o
doare,
Și nu simte nici un
dor!
Iubesc viața: iubesc vara
Anotimpuri care trec,
Unde cântă azi chitara,
Viața-mi spune s-o petrec!
Iubesc clipa din senin,
Cu timpul eu nu mă pun!
Dăruiesc mereu din plin,
Tot ce mâine n-am să spun!
Iubesc viața cu ce are...
Pe cerul meu tu ești stea;
Iubesc lumea asta mare,
Pentru că trăiești Tu -n ea!
Taifas Literary Magazine no. August 2, 2020

3
Taifas Literary Magazine no. Augusr 2, 2020
year I, no. 2, 2020, August
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
editorial 3-4
Paul Rotaru
Aromânii în modernitatea
românească
(partea I)
Despre originea aromânilor s-au scris și,
poate, se vor scrie tot atâtea pagini care tind
să cuprindă originea întregii lumi.
Diversitatea de informații și poziții față de
această preocupare se reflectă,
literalmente, într-un spectru
variat ce frizează atât
sublimul, cât și ridicolul.
Actualitatea, însă, ne
demonstrează că istoria
oricărei națiuni sau etnii se
reflectă eminamente în bagajul
cultural al apartenenților și,
deci, în etosul prezervat prin
cutume, principii și obiceiuri
care oglindesc evantaiul de
specificități al etniei sau
națiunii în identitatea lor. Cu cât bagajul
cultural este mai încărcat și mai greu de urnit
din locul său identitar, cu atât istoria se relevă
în sprijinul grupului etnic interesat de
națiunea în mijlocul căreia acesta se
manifestă. Izvoarele istorice pot părea
generoase cu națiunile și rezervate asupra
chestiunilor privitoare la grupurile etnice, iar
această remarcă atinge strict factorul
geopolitic în consolidarea sa teoretică.
Cu toate acestea, acolo unde istoria nu
indică prezența grupului etnic la mișcări-
fenomen care au influențat cursurile general-
acceptate, fondul documentar atât de variat
care deservește istoria argumentează tocmai
specificul etniei prin raportare la comerț – de
unde se propagă un transfer intercultural –, la
cultul popular preponderent oral, la
similitudinile lingvistice dintre graiul
național și cel particular-etnic. Prin urmare,
dacă filologii afirmă că un grai specific unei
zone dintre granițele unui stat s-a conservat
în proporție de 80-90% în raport cu graiul
constatat în primele documente istorice
privitoare la acel grai, tot atât de utilă este și
urmărirea traseului lingvistic
urmat de graiul național în
sine. De pildă, despre graiul
aromân macedonean se poate
afirma că posedă o pronunție
foarte asemănătoare cu limba
română vorbită în vremea lui
Mircea cel Bătrân, ceea ce vine
în sprijinul unor istorici care
declară că prezența
aromânilor pe teritoriul țării
noastre este atestată
documentar în secolul al XIV-
lea. Unde nu există surse documentare mai
vechi, privitoare la recensământ – în viziunea
noastră modernă –, zona de maxim interes va
fi reflectată, deci, în cultură spre a identifica
diferențe, similitudini, tipuri de transfer și
influențe interculturale.
Provocarea acestui editorial constă, mai
ales, în descoperirea diversității culturale
dintre grupurile aparținătoare aceleiași etnii
din diferite zone ale României și identificarea
acelui cumul eterogen care să le asocieze unui
strămoș național comun. Dacă aromânilor din

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Dobrogea le este acordată unanim o sorginte
greacă, celor din Muntenia și Oltenia – una
sârbă sau albaneză, ei bine, originea
aromânilor din Maramureș poate fi asociată
obiceiurilor străvechi ale oierilor care, în
virtutea transhumanței, au ales, probabil, să
se instaleze în acele locuri. Cu toate acestea,
care sunt diferențele dintre aromâni,
fârșeroți, vlahi, ciobani, țințari și de ce
istoricii îi identifică drept latini în vreme ce
Grecia le revendică originea în țara sa?
În Dobrogea, de pildă, ponderea de
aromâni este reprezentată de fârșeroți și
plisoți, presupuși originari din Grecia și
Albania. Dacă mass-
media arată că Grecia
îi revendică pe
aromânii din țările
sud-europene drept
originari greci pentru
a-și atrage capital
geopolitic, nu același
lucru îl susține
Albania, care consideră că cetățenii ei sunt
albanezi și atât. În România se insistă în mod
straniu asupra unei creșteri a populației de
aromâni din Dobrogea începând cu al doilea
război mondial, iar etnologii consacrați
înaintează aceste ipoteze pe migrația
populației aromâne către Grecia și rudele
directe existente din această țară ale
aromânilor din România. Un alt aspect atins
de istorici asupra originii aromânilor din
Dobrogea se leagă strict de fonetica limbilor
aromână și greacă, de preponderența unor
vocale care pot sau nu avea o elocvență în
fondul lexical originar greco-aromân.
Înainte, însă, de a da curs chestiunii
sorginților aromâne în Dobrogea, se cuvine să
avem în vedere dezideratul documentar al
istoriei și, astfel, să readucem în discuție
itinerariul Dobrogei către ceea ce se identifică
drept o regiune a României moderne. La
formarea Marelui Stat Dac, regele Burebista
negociază cu triburile de la răsăritul Europei
pentru a-și consolida planul politic de
contracarare a Imperiului Roman în plină
expansiune. Din zona orientală a Prutului de
azi, intră în componența Regatului Dac
sarmații, roxolanii și galații, triburi tracice
care se ocupau preponderent cu oieritul,
albinăritul și legumicultura. În zona jos-
dunăreană, în schimb,
Burebista cunoaște o
populație cosmopolită
și preponderent
greacă, oameni
ocupați cu transportul
de mărfuri din diferite
zone, fără o ocupație
de producție specifică.
Cu toate acestea, istoricul grec Strabon îi
identifică în lunca Istrului – Dunărea de azi –
pe sciți, strămoșii turcilor, drept pentru care
trecerea lui Burebista în delta românească
este consemnată ca intrarea sa în Moessia sau
Scitia Minor. Localitățile dobrogene care își
fac cunoscute, prin turism, eponimele
originare – sau cele întâi atestate documentar
–, comportă o desinență latino-greacă sau
doar latină: Histria (origine tracă), Callatis
(origine greacă, Mangalia de azi), Tomis
(origine greco-latină, Constanța de azi),
Noviodunum (origine latină, Isaccea de azi),
Aegyssus (origine traco-greacă, Tulcea de
azi) etc.

5
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Mai departe, poetul și oratorul latin
Ovidius, pe când era exilat în Tomis, constata
asemănarea izbitoare dintre limba latină și
cea vorbită de localnicii din Scitia Minor, pe
care el îi asocia cu geții. Însuși poetul scria în
„Tristele” sale: Și geții râd ca proștii/De graiul
meu latin. Se întâmpla cu mult înainte de
campania lui Traian în Dacia și presupusa
romanizare care a decurs de atunci până la
marea retragere aureliană din anul 274.
Reiese, astfel, că poetul Ovidius cunoaște în
Tomis o populație vorbitoare de o limbă cu
totul alta decât clasica greacă
din care latinii își trăgeau
sevele oratoriei și culturii.
Ovidius îi numește pe
localnicii din lunca Istrului
geți, nu greci, nu sciți, nici
altcum, deși Delta Dunării era
considerată drept granița sud-
răsăriteană a Regatului Dac
potrivit istoricilor
contemporani poetului.
Secolele care au urmat sunt
obscure și nu dispun de un
bagaj documentar în baza căruia istoricii să
susțină o continuitate între Scitia Minor a
Regatului Dac și Dobrogea revendicată de
Mircea cel Bătrân. Cu toate acestea,
domnitorului valah îi sunt recunoscute în
Europa medievală titlurile de „voievod peste
țările Amlașului, Făgărașului (...) și ținutului
lui Dobrotici”. Etimologia numelor Dobrotici
și Dobrogea este evident slavă, consecință a
invaziei triburilor slave și a subordonării
Deltei Dunării acelor vremuri către Țaratul
Bulgar aliat cu Imperiul Otoman.
Tot după anul 1400, în Dobrogea încep să
se înregistreze numele unor localități care
prezintă interes prin eponim și etniile care le
locuiesc. Mahmudia, Sarichioi, Agighiol,
Isaccea, deși sunt eponime de origine turcă,
prezintă populații preponderent ruso-
lipovenești, românești sau hahole
(ucrainene), dar fără un procent considerabil
de indivizi turci. Acolo unde întâlnim
localități cu nume de proveniență slavă
(Chilia, Pardina, Sfiștofca), procentul de etnici
declarați ruși, lipoveni sau haholi, este de 55-
60%. De-a lungul brațelor
Dunării, cu precădere în
zonele agroturistice, pe
traseele principale, populația
se împestrițează cu cât
coborâm spre mare. De pildă,
pe traseul dunărean Chilia se
remarcă o creștere a
investitorilor etnici maghiari
în zona de turism și agrement.
Pe brațul Sfântul Gheorghe,
populația, deși română la nivel
de recensământ, este în
continuă scădere, astfel încât aici se regăsesc
aproximativ 150 de familii sedentare și 40 de
familii alogene care petrec sezonier în
domeniul agroturistic. Cele mai multe familii
de aromâni din județele Constanța și Tulcea
se întâlnesc în reședințele de județ și în
localități precum: Stejaru, Lăstuni, Izvoarele,
Greci, Măcin (în județul Tulcea) și Ovidiu,
Mangalia, Mihai Viteazu, Hârșova, Cernavodă
(în județul Constanța).
Cele mai cosmopolite localități din
Dobrogea sunt Constanța, Tulcea, Medgidia și

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Sulina. Am abordat această enumerare în
sensul lor vectorial de la plus la minus pentru
a indica întocmai migrația populațiilor,
fenomen care implică rațiuni dintre cele mai
diverse și care se regăsesc adeseori în analele
istorice din toate timpurile. Constanța și
Tulcea sunt cele mai active orașe din
Dobrogea, se află în continuu proces de
dezvoltare și extindere, ceea ce implică
interesul unor investitori din toate colțurile
lumii. La polul opus, Medgidia se desprinde
de statutul ei cosmopolit prin creșterea
populației turco-tătare, în vreme ce Sulina se
identifică drept un oraș-fantomă, edificiul
precar al unui
cosmopolitism
pierdut în nostalgii și
fără referințe
concrete.
Amintesc aceste
localități cu istoricul
lor, nu atât pentru
atestarea lor
documentară clasică și general acceptată, cât
pentru actualitatea lor socială. În anul 1880,
când se punea în discuție, la nivel politic,
chestiunea Dobrogei, conservatorii lui Carp și
Maiorescu, reprezentați prin vocea lui
Eminescu, arătau că lunca Dunării nu
prezintă interes pentru economia națională
din pricina resurselor ei limitate la
piscicultură. Evident, poetul Eminescu nutrea
simpatii Bucovinei de Nord în ciuda
beneficiilor evidente care se arătau prin
canalele de comerț dintre Asia Mică și gurile
Dunării. Cu toate acestea, viziunea lui
Eminescu a fost premonitorie în plan
geopolitic, astfel încât atât Bucovina, cât și
Dobrogea nu au scăpat de bisturiul istoriei.
Totuși, Mihail Kogălniceanu are o viziune mai
largă, nici liberală, nici conservatoare și se
oferă drept guvernator al Dobrogei pentru a
apăra intelectul politic al precursorilor săi
istorici Burebista și Mircea cel Bătrân. Astfel,
se constată în Dobrogea un reviriment
cultural și al educației instituționale, cu
recunoașterea particularităților etnice,
politică pe care Kogălniceanu a promovat-o și
susținut-o de-a lungul carierei sale politice de
la 1848 până la sfârșitul vieții. Dezideratului
politic al lui Kogălniceanu i se afiliază Spiru C.
Haret, Panait Istratti, Nifon Bălășescu care,
păstrând raporturi
culturale cu Taras
Șevcenco și Mustafa
Ataturk, ating și
soluționează
problema istorică a
apartenenței
Dobrogei la arealul
românesc. Deși acest
deziderat al lui Kogălniceanu părea sortit
eșecului, testamentul politic al omului de
cultură avea să fie de natură premonitorie:
„Măi băieţi, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit
voi în Dobrogea n-o să mai apuce nici copil de
copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi
ce aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi
pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi!”

7
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
poetry 7-24
Myriam Ghezaïl Ben Brahim
Reading in the wild
It smells so good to have jasmine near me!
I like the smell, reading near a wood.
The flower, queen of perfumery,
Land of dreams where I take refuge.
Reading the fascinating book,
Outdoors, far from the poisonous world,
Allows me to breathe fully
While concentrating
completely.
Suddenly my eyes close
In order to look for the seeds
that germinate,
Because I am talking to you
about my writings in this way,
Quickly written for all in my
manuscript.
I have ideas about birds.
They have a great time in the reeds.
They vocalize beautiful messages to us.
I can translate at least a few passages...
Life is good with my big book
Who tells me an African story.
This sun that shines and feeds me...
I keep reading my series.
Adam Żemojtel
dłoń moją za twoją przesuwam
[I'm sliding mu hand to your hand follow]
pod nutki
dłoń moją za twoją przesuwam
w oczu spoglądam twych blask
do myśli się twoich przytulam
miłosnych szukając łask
jak pszczoła nektar twój zbieram
cudowna kołysze mnie woń
ciało do ciała przyklejam
miłosnej bryzy toń
nie szukaj mnie bo tu jestem
nie wołaj bo słyszę twój śpiew
kocham tak mocno że nie wiem
miłość kołysze wśród drzew
cudowne ptaków znów trele
miłosny spisują wiersz
miłości naszej tak wiele
że kocham ty przecież wiesz
słodyczą twych ust się upajam
nagości twej jedwab lśni
uczuciem serce uzbrajam
nie liczę nocy i dni
wilgoć jak rosa poranna
błogostan czyni dwóch ciał
ochota kochania zachłanna
kolejny dreszcz który drżał
nie szukaj mnie bo tu jestem
nie wołaj bo słyszę twój śpiew
kocham tak mocno że nie wiem
miłość kołysze wśród drzew
cudowne ptaków znów trele
miłosny spisują wiersz
miłości naszej tak wiele
że kocham ty przecież wiesz
Pysznych Myśli Słowa

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Elena Tudosă
În raza umbrei mele
Ne-am întâlnit, nu-mi amintesc,
Nici ziua, ora, nici minutul,
Nu încetam la tine să privesc,
Cât de mult îți doream sărutul.
Și doar în poză te priveam,
Dorința-mi era de-o secundă,
Prin gând apoi mă rătăceam,
Eram o rază dintr-o umbră.
Și te priveam
neîncetat,
Uitam că viața-mi este
sumbră,
Știind că n-ai să-mi fii
vreodat,
Mă retrăgeam în raza
mea de umbră.
Dar, ochii tăi de-azur ceresc,
De care mă simțeam atrasă,
Mă rechemau ca să-i privesc,
De dragul lor cădeam în transă.
Și când înțelegeam că nu îmi ești,
Decât în virtual nu și-n real,
În raza umbrei mele firești
Muream, dorindu-te-n zadar,
Tu-mi erai omul meu ideal.
Vasile Lihăt
Căldura
Lumea spune că pământul ,
Se-ncălzește tot mai tare,
Dar se simte cum cuvântul,
Minte cu nerușinare.
Când în jurul meu privesc,
Numai fețe reci se văd
Mi-e frică să nu răcesc,
Din asta să mă prăpădesc.
Nu un zâmbet, nu surâs,
Doar ochi reci și
înghețați,
Uită lumea când a râs.
De „Umor” au fost
uitați.
Fără căldură pe buze,
Inima se-nbolnăvește,
Noi ne îngropăm cu
scuze,
Nimeni nu ne mai zâmbește.
Doar invidie și ură
La tot colțul întâlnești,
Îi vaccin anti-căldură,
Gratuit tu îl primești.
Iar tristețea-i înflorită,
În ghivecele din geam,
Cu lacrimi îi des stropită,
Tot mai mare-i an de an.

9
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ewa Juda
Wiejskie pochodzenie ma dla
mnie znaczenie
[Rural origin is of importance to me]
Wiersz ten dedykuję dla wszystkich osób pochodzących ze wsi, którzy są dumni ze swojego
pochodzenia
[I dedicate this poem to every person who comes from a village, and who is proud of his/her
background]
Jestem ze wsi i się tego nie wstydzę,
jestem ze wsi i nigdy z innych ludzi nie szydzę,
jestem ze wsi i potrafię odmienne zdanie szanować,
jestem ze wsi i ku dobremu innych chcę motywować,
jestem ze wsi i kontynuuje tradycyjne wartości,
jestem ze wsi i wiem, że tu wśród ludzi nie brakuje godności,
jestem ze wsi i rozróżniam Schrödingera od Heideggera,
jestem ze wsi i mam pewność, że wiedza na wsi nie umiera,
jestem ze wsi i potrafię bronić własnego zdania,
jestem ze wsi i znam różne wiejskie dokonania,
jestem ze wsi i honor mi autorytetem,
jestem ze wsi i się brzydzę wulgarnym epitetem,
jestem ze wsi i idę śmiało własną drogą do celu,
jestem ze wsi a takich jak ja jest tu na wsi wielu,
jestem ze wsi i chcę zjednywać ludzi serdecznym uśmiechem,
jestem ze wsi, gdzie uczono, że nienawiść jest grzechem,
jestem ze wsi, która przyciąga folklorem i obyczajami,
jestem ze wsi, która dzieli się swymi produktami,
jestem ze wsi, gdzie polska gościnność czeka w każdym domu,
jestem ze wsi, gdzie marzeń nie braknie nikomu,
jestem ze wsi, która tryska nowoczesnością
jestem ze wsi i to jest moją największą radością.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Refik Martinovic
Stay in my poems
They tell me ...
they see you
in the twilight
in the shadows of the tree line
you walk along the banks of the quiet river
your steps keep quiet
and the years touch
the violins of the winds
which with the river in two voices
play sad sonatas
tearing dead leaves apart
and throw across the
river
... and the happy
people pass by
with a smile embraced
they hold hands
I look forward to them
and draw old
memories
of our love
that still hurt
... memories of you
with a glow of the grass
and burning wounds
when the flames burn
For the part of me
went with you
... stay in my poems.
I could not stand my darling
on the bumper of love
let me gather
the days gone with the wind
and when the night falls
and the stars go out
I will give you the soul
to dream together
about what is no more
love is not for the selfish people
it is a privilege
of those who wake up before the birds
... stay in my peoms.
I will keep
the stars in the eyes for you
to illuminate
the sleeping city
to be forever young
in your memories
even tough your partings
left a mark
I know... the river flow
in the same directions
without returning to
the source
... when we are gone
let the poems remain.
Adam Żemojtel
inne spojrzenia wśród innych
słów
[different looks amidst different words]
inne spojrzenia wśród innych słów
już nie to samo dziecko
nie ma baśniowych dawno snów
suma inna pod kreską
ważniejszy problem w nowy rok
i siła skradziona stali
myśli poważnych ścisły tłok
jakbyśmy się nie zali
to córuś co ma więcej lat
w dojrzałość teraz wchodzi
znów droższych kupić trzeba szmat
i świat ją już obchodzi

11
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
z tyłu granicy został słup
dzieciństwa snów spełnienie
ja wczoraj wykopałem grób
krzyknęło tak sumienie
i patrzysz w oczy kiedy śpi
odległość wciąż się wzmaga
już moja ręka mocniej drży
świadomość nie domaga
a w oku kręci się znów łza
gdy idziesz z nią za rękę
czy z życia swój egzamin zda
cud pozna czy udrękę
skoro żeś ojciec no to drżysz
o każdy życia płomień
o słodkim brzdącu sprzed lat
śnisz
w magicznej chwili
wspomnień
modlitwą kończysz każdy
dzień
tęsknotą liczysz sznurki
od kurzu cięższa pusta sień
nie masz od dawna córki
a może dzisiaj wspomni cię
staruszka znów odwiedzi
i w gwiazdach zatracicie się
pod niebo z tobą wzleci
a może jednak – smutna myśl
zapomnieć ciebie zdoła
sam skończysz życie swoje dziś
w łzach deszczu dookoła
potrzymać daj malutką dłoń
zapiszę w duszy chwilę
i zapamiętam dziecka woń
i z nią wśród snów przeminę
Pysznych Myśli Słowa
Clemente Giovanni
Ama con me
Non transennare mai
Il tuo sorriso.
Portalo con te
Tutti i giorni
Della tua vita.
Mescolalo
Con i colori
Del tuo cuore
Le tue sensazioni migliori.
Fanne
Un vaso enorme di gioia
Un abbondante porzione
Per chicchessia
Ovunque sia.
Non sciupare mai
Il sapore
Non interporre
Il gusto del rancore
Del malumore
Per fortuito errore.
Ama con me
Fino a scoppiare
Pur
Se sei trattato male
Se sei deriso
Incompreso
Ingiurato
Come il tuo peggior nemico.
Ama
Senza domandare
Cosciente
Deciso...
Senza riserve
Nella tua
Umile coscienza.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Zakir Malik
Life in Poetry
In poetry,
I live there in neighbourhood of verses,
where you master thoughts
and I hath the ideas
in poetry; unify within stanzas.
Strive under tastes verses absorbed
in rhyme meet at hills of ends.
In poetry,
I sieve through eras
utopian and
heap each metaphor to
immortalize
my words, and grow
green in books.
In poetry,
I explore pictures as scribbles
and stretch into scene for no reason,
roam in pixels to live till doom.
In poetry,
I am the cloud and torrential rain
which drench fields; barren and fertile
I desire for idealistic crops and fruits,
In poetry, I am eternal and eternity.
Teach me rebirth
Each drop of blood; a sip of death to me
I still breathe, but cease to live anymore
teach me rebirth; while I die from now
seconds count bullets piercing inside.
Each moment, day each year of longing
infuse in me, a few draughts to survive.
These breaths clutch your sketch in them
otherwise worldly venom I had drunk earlier.
Offer me death, I will hide in woods of heart
I die by days, live by
nights to revamp cause
And succumb to
desires of my
motherland
Yet drown into eras
submersed to devotion
I believe in heartbeats
that bear the witness
With each spilling drop, it writes freedom
About:
Zakir Malik is a published poet, editor-in-chief
to ILA Magazine reviewer, translator, columnist,
social campaigner and the author of 'The Wail of
the Woods'.
Zakir Malik has co-authored more than 10
anthologies.

13
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Isael Da Conceição
Love and charity
vineyards in my house
With mercy from my mother
your eyes were on me
to eat selectively
It showed that you were honest
Just look at my hips
and desire consumed
He looked at me willingly to put
me to bed
Charity was only a facade
His gaze enticed me
I kept my chest out to seduce me
My mother showed that you
have a good heart
I waited distractedly to grab me
Do you love having sex
He sought me out and made a
proposal
just to take me to bed
Every day you have something new
for my mother to talk about you
You just want to eat me
But one of your cantanda
I am but one of your achievements
Come and touch my weakness so that I become
weak
in your charity in my mother
Me of
My mother is your plan
my weakness
To give your serroso of glory
You know I won't register for this fight
So charity has a price
Anna Maria Sprzęczka-Stępień
***Illusion***
Illusion...
Life is...
Entire.
Happiness...
Illusion...
Beauty...
Illusion...
Success...
Illusion...
Where is the sense?
Where -- the truth
– - the real love
– - the real devotion
– - the real respect?
Life and death
The beginning and the end
Joy and sorrow
Entangled
Always together
Waiting one for another.
So painful
So bitter...
To wake up.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Selma Kopic
I'm not ready to leave yet
It's not about a calendar or a clock,
the body will show the most accurate time.
And every time something hurts,
that body warns, asks, prays:
– Say unspoken already once,
and listen everything you delay to hear!
There is so much, so much accumulated!
Finish what you started, do it, put an end to it,
pack, put away, donate, return ...
There is so much, so much!
Visit if you're miss someone,
say you love who you
loved,
hug the one who needs
your hug ...
Back pain says you
don’t have much time.
Write letters, give a
gift, save a photo.
Chest pain ticks
seconds!
And there is so much, so much!
Get wet in the summer rain a few more times!
Take a walk, the mowed meadows are calling
you
and put a red flower in your hair ...
What are you waiting!?
The pulsation in the temple beats for minutes
...
And there is so much, so much!
Read books that are waiting
for better days on the shelves.
If you can't travel already,
let them take you around the world.
Because the pain on the left side
counts down every moment rapidly.
And so much, so much is unfinished!
And you are waiting!
What are you waiting for?
For the one who won't call, to call you!?
For the one who will not love you, to love you!?
For him to be the one, who will never be!?
And the weakness of the body that goes out,
relentlessly your seconds, minutes, days ...
beats.
And warns:
You won't make it, you won't make it!
And there are so many unheard melodies,
untold stories,
unwritten verses,
unread books,
unseen cities
unwhispered words,
unembraced
shoulders...
And the body warns:
You don't have time!
Change something!
You won't make it!
Oh, there is so much, so
much in me!
I’m really not ready to leave yet!
Giovanbattista Fetta
Fantasia
Vorrei che tutti i bambini
Fossero sempre contenti,
Che gli ultimi fossero i primi,
Che vincessero tutti i perdenti.
Vorrei che i piccini
Sgridassero i genitori,
Che le lepri e gli uccellini
Inseguissero i cacciatori.
Vorrei che fosse Natale
Ogni giorno dell'anno,
Ogni giorno Carnevale,

15
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Pasqua o Capodanno.
Vorrei trovare
Il Paese di Cuccagna
Dove non c'è mai da lavorare
E più si dorme più si guadagna.
Vorrei che tutti gli amori
Fossero ricambiati,
Tutti i rancori
Presto dimenticati.
Vorrei che le promesse
Fossero tutte mantenute,
Che tutte le cose
Fossero regalate,non vendute.
Vorrei che fossero amate
Tutte quante le donne,mai
tradite,
Mai offese,mai molestate,
Sempre riverite.
Vorrei che finalmente
regnassero
La pace e l'amicizia sulla terra
E per sempre scomparissero
L'odio,l'intolleranza, la guerra.
E, tanto per terminare,
Non vorrei diventare
Per nulla più saggio,
Vorrei restare
Lo scemo del villaggio.
Jaweed Ahmed
Melody of Love
Singing the melody of love
I’m walking in the air
My feelings are rare
And so unaware
Of all the music
Its voice calms my soul
And makes me whole
Live in Peace
Live in Peace
Don’t tell peace
Act peace
Don’t spell peace
Love peace
Don’t yell peace
Live peace
Live at peace
And live in peace
Timothy Michael DiVito
“Farewell To The
Night”
On dreary days such as these it
is love,
that wanders in my mind so
intensely.
The light shines down from
the heavens above.
its brilliance brightens the
world immensely.
Shine, I say shine upon my dreary heart,
to the point the sun sheds tears of failure.
The stars wish they had a chance to depart,
from the sweet presence of love's true allure.
Of young Summer's torrid sun kissed passion,
glistening upon the body's delight.
Sincerely the most human compassion,
bestowed upon a lover day or night.
A journey experienced by so few,
as the vibrant moon bids the night adieu.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Odoh Jessica & Okpolokpo Paul
Beast in form of human
He saw the tears
He saw The unwelcome tinkling tears
Heard her plead for him to stop
He saw the terror in her eyes
He saw the fright in her
He heard her cry out in pains
But all where his gyrations.
Alas
Her pains were all music to his ears
They were all harmonise blues to his ears
Sounds that gave him
power — dominance
Sounds that showed he
was in control
Sounds that pleased
him more than one
could imagine.
But he had wounded and killed a soul
He had sent a soul to the unknown without the
ancestors knowing.
Though she may live
But He had murdered ruthlessly her soul right
in front of her
He was a beast in human form
He was no human — he was a beast
And should be treated as such with no mercy.
Fabian Historias De Sentimientos
Verdaderos
Deambulando en las letras
Para que tantas palabras
Inconclusas,sin sentido,
Sin tener ningún motivo
Ni siquiera una razón.
Para que tanta tristeza
Cómo el llanto de algún niño
O la muerte de un anciano
Sumergido en un gran dolor.
Para que un poema triste
Con palabras tan difíciles
Qué al leerlo cae un llanto
Penetrando en tú corazón.
Para que un encierro absurdo
Con un virus
propagado
Caminando por el
mundo
Y causando tanto
dolor.
Para que pensar en
cosas
Que marcaron
nuestras vidas
Qué al pensar que ya
pasaron
Muy adentro nos quedó.
Para que uno sufre tanto
Para que tanta tristeza
Despertando cada día
Pensando que hay uno mejor.
Para que existe la guerra
Peleándose entre hermanos
Generando tantos gastos
Cuándo hay hambre y dolor.
Para que un escrito brillante
Más vale simples letras
Que deambulen en el tiempo
Que lleguen al corazón.
Para que tantas mentiras
Con un mundo tan oscuro
Dónde ya no existe respeto
Ni familia,ni amor.

17
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Zbigniew Michalski
He was born on 11 September 1952 in
Mielec. A poet, aphorist, literary magazines’
editor and cultural animator. He graduated
from the Janek Bytnar High School in
Kolbuszowa.
He won awards at national literary
competitions in the field of poetry, trifle and
aphorism. In free Poland, together with other
well-known personalities, he co-created the
Mielec literary community as the founder and
former long-term (2006-
2016); President of the „Słowo”
Literary Group at Władysław
Szafer TMZM [Mielec Region
Lovers Association] in Mielec.
At that time, he edited five
anthologies, five volumes and
five issues of „Artefakty”
[Artefacts] - Mielec Literary
and Cultural Yearbook. Since
March 2017, he has been the
President of the Mielec Literary
Society.
He made his debut with the
volume „Na pięciolinii życiaś
the Five Line of Life] in 2004. He also
published: „Zakręty”[Corners](2008),
„Jeszcze” [Still](2009), the second edition of
the volume „Na pięciolinii życia”(2009),
„Schody” [The Stairs](2010), „Na przekór
gwiazdom” [Against the Stars](2016), „Balans
bieli i czerni” [The White and Black
Balance](2018), „Circulus vitiosus”[The
Vicious Circle](2019) and numerous articles
in regional and literary magazines.
His poetry has been included in 15
anthologies outside the city of Mielec. He has
published numerous articles in regional and
literary magazines. For his merits for
literature, he was awarded the badge
„Meritorious for Polish Culture”(2009) and
„Bronze Cross of Merit” (2014), awarded with
the Award of the Board of the Podkarpackie
Province (2016) and the Honorary Award of
the Board of the Rzeszów Branch of the
Regional ZLP/Polish Literary Association
(2017).
translated by: Anna Maria Sprzęczka-Stępień
* * *
Na Pacyfiku zachłannych póz
[On the Pacific of Ravenous
Poses]
w pobliżu twoich melancholii
między wersami snu ułożę
swą skołowaną głowę
i sennych marzeń opasłe tomy
znów zapomnimy
o świecie z tysiącem wad
gdy wędrujące po niebie ptaki
gdzieś za horyzont
tak daleko
że tam diabeł mówi dobranoc
zaniosą nasze
najstraszniejsze myśli
na Pacyfiku zachłannych póz
katamaranem dwojga serc
dogonimy kolejny dzień
przy mieliźnie porannej zorzy
– - -

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Relacja z wieży Babel
[Report from the Tower of Babel]
już nie zwieńczymy jej kopuły
pojedynczym promieniem nadziei
wszak mówimy
wieloma napastliwymi językami
dziś
gdy każde słowo pachnie blagą
wojenkami budowana aura
pęka w szwach od przesytu zgiełku
trudno wznosić
malowane jutro
bez czarnych chmur
nad głową
bramę chwały
którą dumnie
przekroczą
nowe pokolenia
budowniczych
z pomieszania z poplątania
winowajcy
a zarazem jedyni sprawcy
szukamy sami pośród siebie
rozbitej
własnymi rękoma potęgi
4. ,,Sandomierz – Ucho Igielne – wspomnienie”
[Sandomierz – Needle’s Eye – Flashback
A poem dedicated to Dear Husband]
Author: Renata Sendrowicz
Pewną nocką tajemną,
kiedy było ciemno,
po schodach biegłam ile sił,
chłopak ze mną przystojny był.
Schodów cała moc,
piękna była noc.
Stanęliśmy ja i on,
on do mnie wyciąga dłoń
i tak muśnięcie, czułe dotknięcie,
rumieniec lico me skrył,
uciekać chcę ile sił,
wszystko we mnie drży,
a on ujął moją dłoń
i pocałunkiem czułym musnął skroń.
A było to dawno temu,
w Uchu Igielnym nie
wiedzieć czemu.
Sandomierskie ulice,
piękne kamienice
pamiętają nasze
spacery,
których było tak wiele.
Dzisiaj kiedy
wspominam tamte dni,
ciepło na sercu robi się mi.
Nawet pamiętam w jakiej był koszuli,
gdy przez Ucho Igielne szliśmy za ręce
i mnie do siebie tulił.
Całował mnie mój obecny małżonek,
zanim zostałam jego żoną.
Ucho Igielne [Needle’s Eye] – Sandomierz,
Poland

19
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Sameer Goel
poem
would you come
if i take you
to the moon..
.
would you come
if i promise
to sip your tears
before
they come out..
.
would you come
if i take you
into a world
you always
dreamt of..
.
would you come
if i put
my hands
beneath your feet
so that
no thorn may kiss
them..
.
would you come
if i promise
to be yours
and yours only
till eternity..
.
o' darling
this heart yearns
to kiss your eyes
filling them
with dreams
they failed to recover
.
would you be mine
if i ask
.
please say
.
even if it is
for once
only...
poem..
as emotions cross the
silhouettes of pain
one experiences an inevitable rain...
drowning the world with an ink versatile
tears so create a magnanimous profile...
an artist has his own whims, a world of
efference
acceptance or rejection, making no
difference...

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Don't ride my waves
Don't open my oyster
Don't blow into my sails
Against the wind
I'm a favourite of the wind
I'm a pearl of the oyster
Lead of the waves
The sea delta into which they plunge
Don't turn off the lights on my lighthouse
Do not be identified as passengers on my Titanic
Don't decipher my sailing charts
Don't follow my compasses
My compasses are on the sensors of my passion
The maps are tricky, they lead right to the ridges
My Titanic has surviving-lovers
The lighthouse lights up with my eyes
Don't go deep
Don't look superficially
Don't talk meaningfully
Don’t end maliciously
My depth is to drown
Superficiality is a my mask
My truth can be denied as fictitious
My malice does not exist
So you recognize yourself
I'm going to turn off lighthouses tonight
And ride on the waves
Foam like foam
Is carried by the Titanic
My sea flows into the delta of the soul
Wide and deep
Pearl
No compass
No sails
Thanks to the wind
Thanks for the tickets
Thanks to my sensors
For the truth.
Marija Najthefer Popov
Don't dive into my sea
Auwal Ahmed Ibrahim
I am always your friend
Call me when you need me,
I will answer your call at anytime,
Tell me your worries,
I will wipe your tears,
Make me your friend,
I will be your ladder,
Hold me tight,
I will hug you always.Don't dive into my sea
Ninagiò
Frammenti
Frammenti partorisce il mare
ognuno è onda di speranza
nel porto arcano dell’epifania.
Rade il fondale un’ancora
e ferita riflette antiche gòmene,
cicatrici ogni pietra celata
di dita diramanti di naufraghi
come anime inginocchiate al cielo.
L'isola che in lontananza
vibra in dissolvenza
appare e trasfigura
senza offesa agli umani resti.

21
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
M. O. Chijioke
Not over yet
Solitude and adamant of our mind
Trying to spread false hope to our
Soul to ignite peace in our heart.
No glove, no love
Sorrow is our wine
Death does not trigger
The children fear again
Trying to settle our mind
To believe we don't care
About what is going on in the
world but you do, you are
Just like a surge in a sea that
Toss up and down, you are a
man of two minds, hesitating,
dubious, irresolute, unstable
and unreliable and uncertain
about everything he thinks,
feels, decides.
Even heavens drop rain of tears
And everything shall dissolve
and crumble away, and the
skies mourn like a widow but
the scroll still lives on, the stars and the cloud
drop like a faded leaf from the vine, and like a
withered fig tree. Because of the lost one,
You've been hearing this so many times your
soul never gets frightened again you act it
never exists but really those.
I think it's time
Our humanitarian response
Should be embedded on
Those who have lost their life in
These dreadful circumstances that
Surround us with fear and agony let become
our brothers keeper thousand die each day
like chicken,some died trying to fulfil daily
meal, virus took them,
oh you meant not to agree to it but when you
read the papers, check out the news The
numbers are there.
Every number represents a human being Who
was a father, a mother and son or a daughter
of this land.
oh You don't want to show some level of love
but your body does Even if you're dead silent.
You are here today, tomorrow
you're gone we are just like
rainfall that falls and goes back,
we are here today tomorrow
we meant be a history or
forgetting entity.
oh life is really a misery of pain
and anguish no formality of life
worth your life, you meant die
but money still here not going
anywhere but love goes to you
beyond here, spread love,
feeling, encouragement,
appreciation, forgiveness, prayers to everyone
they need you and you need them, together we
become one in all...
your love spreading to the sick quicken the
bones and fasten the wound to heal faster.
Pray for everyone affected by the virus . We
need them, their family needs them, their
children need them more, and you need them.
You do it or not someone is dying each day and
spreading to everyone, but together in love we
break the bond of death..
Share love and give love.....

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Ancient scroll of heroes
What can i build that will last forever?
in lonely part
Of the street
Lane of my mind
Trying to pull up idea
And initiate new creative
Idea that we heed increase
Tomorrow and give graceful
Joy forever to my soul in eternity.
My heart being very
Inquisitive to deem fit
To know what the
mind
Is searching for but
desperate
Desire of the heart
can't
be quench Because
they work together for
one purpose no secret is heeding
From each other.
the mind call the heart
Come let reason together
Even if you are too desperate
I will still work with you
Because I need you to accomplish
My aim but I must make a wall around you
knowing fully well
Out of you are issues of life.
What can we build that will last forever?
Family we depart
Friends we leave
Job we sack or unfold
Business we end
Writing we cease
Knowledge will be invalid
House will fall
Car will crash
Media entertainment will stop
Money will hold nothing
Goals we be aborted
Dream will become nightmare
Purpose will be no regard
Relationship will end
Tourist centers will end
Everything man undergoes
Each day will end and nothing will stand
anymore.
What then can we
build?
Heart: my brother i
don't have a clue.
Mind: you see, I am
confused, in spite of all
my intellectual
capacity. I can't figure
it out and am very confused.
Heart: what then can we do now
Mind: I don't know dear.
Will: I know you people, we ask for my
contribution. I don't have what you are
searching for, what I know is to execute what
you decide.
There was a total Solent silent in the hall no
voice was heard, everyone was mute like the
grave.
In the blink of the light the second time the
little one among the great spoke out.
Soul: I know you won't ask or border to ask
me because you never take my decision, but I
must speak to dose who want to listen and
take my word and run with it,

23
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Am the one who sends the email to the mind
to figure out the real essence of life. Am I not
entitled to speak what have defeated your
conviction,
Now take heed lest you become
Prey to your own foolishness
Our heroes in the past work with
The answer and they achieve great results
but we have discarded it taking
half of it to run with it not knowing that half
knowledge of it can't get you anywhere near
the truth.
Now listen,
Family
Car
are created by God and
established by man. What you
can create that will last forever
is LOVE, love holds everything
together as a solid foundation
to that family, business, job,
your connectivity with people
should always be expressed by
love because love leads the
universe to great
accomplishment.
Stop suffering the mind and the heart with so
much work rather build your walls around
your life with love and you will be free from
unnecessary pressure of life.
More to learn is coming your way..
Smart Oyedeji
– -Sky Mode--
Sunlight blushes in an alluring sky of graceful
rainbow,
Radiating the sparkles of boundless blessing
upon
the surface of the earth
Sweetening sunny moment of radiant ecstasy,
And the wheels of abundance glory
meandering
with your spirit according to
hours and seasons of your
existence
In the sky mode,
Count the number of God's
blessings:
The gift of life,
The priceless blessings of time
That makes your stone of
wishes to expand into giant
mountain
In order to caress and kiss the
placid sky of attainment
His mercy blot out the heavy clouds
And his tender grace submerged every valley
of death
into dark abyss of torment
Let your mouth be filled with smiles and
laughter
Dance to the orchestra of his wonder
And in the sky mode of the daytime,
Count your blessings:
Blessings of life,
Peace, joy and marvellous grace.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Nelu Cazan
Patimile lupului 40
(fragment)
(text dedicat doamnei Maria Ştefan
și doamnei Daniela Ene)
Surpriza
Nimic nu e întămplător
Citeam un text dintr o revistă
Și găndul mă purta departe
Cuvinte scrise de o „artistă”
Parcă le ar fi pus „semn de carte”
Aveam în suflet gând de bine
Știind că ți este greu acum
Primesc mesajul de la tine
Instantaneu ca un parfum
Nici nu te întreb „ce
faci”, „ești bine„
Îți scriu că îți citeam
ce ai scris
Strânând cu drag la
piept revista
Răspunsul tău m-a
interzis
„Nimic nu e
întămplător”
Îmi spui și atunci
instantaneu
Primesc dintr un alt colț de lume
Un alt mesaj la fel de greu
Și tot așa „întămplător”
Alt colț de lume, tot departe
Și tot instant îmi face semn
Un suflet dintr o altă carte
Trei suflete și trei destine
La foarte mare depărtare
Se întâlnesc printr o minune
Dar nu din pură întâmplare
Sunt trei perechi de ochi cu lacrimi
Și fiecare în felul lor
Dar toate au aceleași patimi
„Nimic nu e întămplător”
„Imaginează-ți o lume fără mine, când stelele adorm..”
așa începe textul pe care îl citeam, scris de Maria
Ştefan...)”
Paola D'Agata
Vorrei trovarmi in una
primavera del passato.
Nella primavera della nostra eta'.
Vorrei riavere quei lontani pensieri d'allora,
Quei dolci affanni...
Vorrei ridarti la mano, e per mano riandare
insieme lungo i margini in fiore.
Ricordi?
Ogni tanto il silenzio era interrotto dal verso di
un uccello.
Dallo stormir delle
fronde mosse dal
vento.
Dal rumore delle foglie
secche.
Anche noi, ogni tanto,
stavamo in ascolto,
impauriti dal nulla...
Vorrei ricominciare al tuo fianco,
Rivivere i dolci silenzi,
Mentre parlavano i nostri cuori.
Vorrei stare insieme ate, le maninelletuemani.
Ma, i miei vorrei se ne vanno al vento che li
soffia lontani.
Forse tu udrai i miei rimpianti che rimarranno
la', rincantucciati per le vie del firmamento.

25
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
prose 25-30
Sahdo Bosnjak
Pratite moj prvi napisani i objavljeni roman za djecu
i omladinu: „sin polja”. Prvo jedna recenzija, a zatim idu
poglavlja. Na kraju još jedna recenzija. Dakle, ne
propustite da pratite ovu zanimljivu romanesknu priču
i vratite se bar nakratko u svoje djetinjstvo. Ugodno
praćenje! Autor
Sin Polja
/A novel for children and teenagers/
4 Poglavje [Chapter 4]
BEGINISTRAHOVII NADA U
BOGA
Uzalud večeras Bego,
najbolji učenik četvrtog
razreda, prelijeće očima preko
slova i redaka, uzalud se trudi
da šta zapamti – gradivo neće u
glavu, pa neće. U glavi je samo
jedna misao, i jedna briga: kako
sutra bos pred učitelja i đake,
kako?!... Za drugo šta nema
mjesta. Slova kao da su
šifrovano pismo, a on izgubio
ključ za dešifrovanje. Tako će,
eto, najbolji učenik u razredu prvi put u školu
otići – nespreman. Šta ako ga učitelj prozove
da odgovara?! Briga i strah se udvostručiše.
Ulazeći u sobu, stariji brat Meho šalio se s
mlađom sestricom Fatom, koja je bila uistinu
jedno ljupko, uvijek veselo i drago stvorenje, te
zbog toga rijedak izvor radosti i sreće za cijelu
familiju. Kuća bruji, kuća odzvanja, kuća
poigrava od veselih glasića, od nesputanog
dječijeg smijeha. Glasovi i smijeh pune sobu.
Glasovi i smijeh šire se poput plime. Glasovi i
smijeh prelijevaju se u Begine uši, kao da
dolaze s nekog drugog, njemu nepoznatog,
svijeta, vraćajući ga opijenog turobnim
mislima u stvarnost, sporo i otrežnjujuće.
Zbilja, kakva suprotnost. Ne može a da se ne
upita: Bože, zar postoji još neko kome je do
smijeha – i do života – života sazdanog od
patnje, straha i tuge?! A, eto, šta zna ovo drago,
bezazleno stvorenje šta je to zbiljski život.
Ugledavši Begu, doskakuta do njega, koceneći
se od smijeha. A onda savi svoje ručice oko
bratovog vrata pa stade da ga čupka i vuče za
uši, nastojeći ga uvući u svoju igru. Kad joj to,
ipak, ni poslije dužeg vremena, i upornog
nastojanja, ne pođe za rukom – zato što Begi
nije bilo do igre – okreće se starijem bratu i
uvrijeđeno pita:
– Sto li je nas bato tako
tuzan... pa nece da se igla?!...
Meho samo sliježe
ramenima, a sestra napućenih
usana, gotova da zaplače,
istrčava majci u kuhinju, s
vidljivom namjerom da, po
običaju, u njenom toplom krilu
nađe razumijevanje i utjehu – i
da se potuži na neuviđavnog
brata.
– Hajde, Bego, ali iskreno,
reci meni, svom bratu, šta ti se
desilo?... Slobodno, ta... znaš da
ja to ne bih nikome kazao... –
poče da okoliša stariji brat ne bi
li iskušao mlađeg.
– Ma... nije mi ništa... kad ti kažem, nije mi
ništa – slaga mlađi. A Meho s nevjericom ubo
svoj ispitivački pogled ravno u bratove oči. I da
bi ga umirio, Bego poče da vrda: – Ama, jes',
ono, malo me boli trbuh... A imam i mnogo
zadaće, pa mi se ne jede.
Meho napokon zaključi da Bego ne govori
istinu pa uvidjevši da tu nikakvo ubjeđivanje
ne pomaže, ravnodušno slegnu ramenima,
svuče odjeću te se prući ukraj golemog dušeka.
Nedugo zatim okrenu se duvaru i zahrka, kao
što i priliči zdravom i bezbrižnom čeljadetu.
„Noćas nema ništa od učenja”, tužno

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
pomisli mali đak, duhnu u petrolejku, koju su
u selu svi zvali ciganka, leže kraj brata te
navuče deku preko glave. Tuga je jednako
razdirala njegovo mekahno srce. Golema briga
svalila se na nejačka dječija pleća. Kako sutra
bos pred učitelja i đake, kako?!... Strah je jači
od sna. Dijete se prevrće i koprca poput ribe na
suhom. Kad se činilo da izlaza nema, iznenada,
u magnovenju, bljesnu tračak nade, i ozari
njegovu dušu. Izlaz je On – Bog! U Njemu je
spas! On je svemoguć i milostiv. Učas s
dječakovih vrelih usana, kroz mrklu i gluhu
noć, k nebu poletje skrušen polušaptav vapaj:
„Allahu Milostivi i Svemogući, smiluj mi se, i
stvori mi do sutra jedne čizmice! Ne, ne moraju
da budu baš čizmice, ako tražim previše, mogu
da budu i opanci... pa neka su i stari... samo da
nisu sasvim poderani...
A ja, ja Ti se kunem da
ću Ti se cijeloga života
predano moliti. I da ću
redovito ići u džamiju.
I da ću uvijek činiti
samo dobra djela... I da
ću... I da ću...”, moli
dijete, ali dalje ne
može. Suze dječije,
suze nemoći, naviru kao bujica. Suze, krupne i
teške, bijele obraze i natapaju jastuk. Suze,
slane i nezatomljive, pune nosnice i grlo,
prijeteći da ga uguše. Suze, vrele kao žiške,
gorke kao pelin, pretvoriše se u glasan jecaj.
Suze, suze, suze...
U sobu bahnu najstariji brat Zijo. Zastade,
osluhnu i zaključi da to Bego jeca u snu. Kleknu
pored njegovog uzglavlja, uhvati ga za rame i
poče da drmusa:
– Bego! O, Bego! Šta ti je? Šta sanjaš?!...
Bego se na trenutak umrtvi, razmišlja šta da
kaže, a onda odluči da se pretvara:
– Oh, jes'... Sanjao sam neke strašne snove!...
– Ma, ne boj se. Nema ničega. De spavaj
mirno – reče brat i pomilova Begu po
otkrivenoj glavi. Zatim se raspremi, opruži se
kraj mlađeg brata i, nedugo zatim, zaspa. U
sobi ponovo zacari duboki tajac. Meho prestao
da hrče, jedino se još moglo čuti Zijino
ravnomjerno disanje.
„Samo kad bi Bog htio pomoći”, nadovezuje
se Bego na pređašnje misli kao što majka
prilikom pletenja nadovezuje prekinutu nit.
„On bi to mogao, samo kad bi htio. Ta, za Njega
je to sitnica. Ali, zar Ga nisam i dosad molio,
toliko puta – pa ništa.” Mališan se prisjeti kad
je onomad razbio bardak pa je, u strahu od oca,
molio Boga da ga ponovo sastavi, kakav je i bio.
Komadići bardaka ipak se ne sastaviše, ali se
zato njegova zadnjica šarenjela barem heftu
dana od očevog suhog drenovca. A smio bi se
zakleti da na njoj nije mogao rahat sjediti
najmanje tri dana. Pa
kad je ono išao u
prodavnicu da kupi
cilindar za „ciganku”,
izgubi tri banke. Svu
noć ni okom nije
trenuo već je usrdno
molio Svemogućeg da
ih nađe, pa opet ništa.
Pa...
Dječiju vjeru i nadu
– prvi put u životu – nagrize crv sumnje.
Dok je u očaju tražio izlaz iz bezizlaza, ni
sam ne zna kako, a ni zašto, u njegovoj glavi se
u hipu, prvi put, porodi strašna, gotovo
nemoguća, pomisao – a šta ako nema Boga?!
Ili, ako Ga ima, ali nije tako milostiv, kao što se
misli i priča, pa ne usliši Begine molbe?! Na ove
grešne, bogohulne misli dijete se lecnu. Onda –
smrt! Smrt je jedino moguće rješenje. A to
znači: biti zakopan pod zemljom, nemati vrata
ni prozora, nemati zraka ni svjetla. I samo
umiranje, možda, nepodnošljivo boli. Dijete se
strese od užasa. „Da barem negdje na sebi
imam kakvo dugme, pa kad poželim da
umrem, da ga samo stisnem – i da me,
bezbolno, nestane. Da postanem zrak, ništa...”

27
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Maria Giurgiu
Petrecere nefastă
(Roman în lucru-continuare-4)
Când au ajuns în fața casei sale, Desire a
deschis porțile automate, a intrat cu mașina în
garajul mare, unde era loc pentru cel puțin trei
mașini, a parcat și apoi urmată de Anca s-au
îndreptat către intrarea principală a casei pe o
alee pavată cu gresie în tonuri de maron închis
și negru. Când au ajuns în fața
intrării, Desire a scotocit în
geantă după chei cu gesturi
nerăbdătoare. În cele din urmă
le-a găsit și a deschis. Anca
observa cu îngrijorare gesturile
febrile ale tinerei femei, care
demonstrau fără dubii starea
extremă de șoc și încordare
psihică pe care ea căuta să și-o
reprime.
Deși nu era o mare
cunoscătoare în materie,
observa totuși faptul că
proprietatea familiei Belmonte pe lângă că era
încântătoare, era și destul de mare. De o parte
a aleii, se întrezărea în semiobscuritatea acelui
moment, când noaptea începuse să se îngâne
cu ziua, o grădină cu tufe de trandafiri și azalee
pe margine iar pe gardul grădinii se
întrezăreau tufișuri de glicine, ce îmbrăcau
zidul. În spatele casei, umbrele nopții lăsau să
se ghicească cum desișul parcului se
prelungea dincolo de raza privirilor.
Întunecimea adâncă a vegetației compusă din
tufișuri și siluetele arborilor seculari se
conturau, forme fantastice ce se pierdeau în
valuri de umbră. În imediata apropiere a aleii,
florile glicinelor în formă de ciorchini, de
culoare violet și roz se întrezăreau la lumina
lămpilor de pe alee aureolate de zorile sângerii
ce începeau să se reverse pe cortina nopții și
asemeni lor și siluetele altor arbuști, care
creșteau în apropierea unei fântâni de piatră
la marginea aleii, străjuită de statuile a doi
gemeni, care aduceau mult a Castor și Polux.
Au pătruns într-un hol larg, Desire a aprins
lumina și lumina multiplicată de cristalele
candelabrului le-a lovit privirile semeni unei
ploi de raze. Din hol se pătrundea prin două
uși opuse, în două
apartamente. Desire a deschis
ușa din dreapta unde se afla
apartamentul său. La capătul
coridorului erau scările care
duceau la etajul superior al
casei.
Cele două fete au pătruns
într-un salon mare, mobilat cu
fotolii din piele în nuanțe de
maron deschis și un divan la fel,
acoperite cu pleduri, în tonuri
aurii din lână, lucrate manual
cu șiruri de flori într-un model
minunat, țesut cu mătase în
tonuri calde. Se mai aflau în salon o măsuță
joasă între fotolii și o altă mare în formă ovală,
n centrul camerei, dintr-un lemn închis la
culoare, încrustată pe margini cu ornamente
dantelate. Scaunele erau tapițate cu piele și
ornamente pe marginile spătarelor, la fel cu
masa și restul mobilierului ce acoperea un
întreg perete al salonului. Mai erau în salon o
întreagă galerie de tablouri, trofee; vase mari
din porțelan frumos pictate în colțuri și la
intrări, ceramică sau statui de culoarea
abanosului și alte minunății. Ceea ce i-a atras
privirea Ancăi și părea să conferea acelui salon

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
ceva intimitate și căldură umană, făcând să nu
semene întru totul a muzeu, era biblioteca
care constituia bună parte din mobilierul antic
de pe o latură a încăperii. Totul emana o
atmosferă de familie cu tradiție și bunăstare.
Prima impresie care i-a lăsat-o casa, a fost,
că forma un contrast ciudat cu aerul de
fragilitate al lui Desire și cu prietenii ei
îndoielnici, care proveneau din medii sociale
complet diferite, de al său.,
Ce-i mai prostește și iubirea asta pe
oameni! E tare neplăcut, să te îndrăgostești așa
orbește de o persoană care să profite de
sentimentele tale cele mai frumoase și să te
deziluzioneze, astfel. Trebuie să fiu atentă. Eu
îl iubesc pe Gusum, la
naiba Desire, o fată de
familie respectabilă, ea
însăși o persoană
educată, cu principii
bune, s-a coborât să
facă prietenie cu gașca
aceea de delicvenți și
drogați, că și un orb ar
vedea că nu sunt altceva? Mama avea dreptate
când zicea că nu-i înțelege deloc pe italieni. Se
vede că era atât de înamorată Desire de
ticălosul acela, că era orbită și nu a mai putut
vedea limpede. Doamne! Doamne! Cum îi mai
prostește și iubirea asta pe oameni! Se vede,
că eu nu-s încă în faza de a-mi pierde mințile,
din iubire. Ehe! Pentru mine pe primul plan e
să mă înscriu la universitate, să studiez ca să-
mi pot realiza visurile.”
În timp ce Anca monologa astfel cu sine,
Desire abia intrată în casă, a invitat-o să se
acomodeze și ea s-a repezit degrabă în baie,
spunând că simțea o nevoie stringentă de a se
spăla, fiind obsedată de murdăria ce se văita,
că o simțea peste tot, până în adâncul
sufletului. S-a repezit în baie la sosire și de
atunci tot făcea duș și încă nu terminase deși
trecuse destul timp. Anca începea să se
îngrijoreze, văzând cum tânăra femeie nu era
deloc în apele sale și intuia că se află încă sub
starea aceea de șoc, consecință a violul
suportat pe plajă în acea noapte de coșmar.
Se îndreptă către baie străbătând holul larg
și bine luminat cu pași ușori și se opri
tulburată, auzind apa curgând și hohotele
sfâșietoare de plâns ale tinerei femei. Se
apropie de ușa băii și bătu ușor, chemând:
– Desire! Desire! Ești bine? Pot să te ajut?
Ea răspunde printre suspine și lacrimi:
– Sunt bine Anca, termin și ies!
Se simțea
stingherită, mâhnită și
în mare încurcătură,
neștiind cum ar fi
putut să o ajute.
– Bine Desire! Aș
putea să fac ceva
pentru tine? Eventual
o cană de ceai cald te-
ar face să te simți puțin
mai bine. Ce spui?
– Bine, bine, fă cum crezi tu! Ies repede!
Suspinele se auzeau mai înnăbușit, însă
durerea percepută de ea provoca ecouri de
milă și neputință în sufletul sensibil, al fetei.
Anca a pornit cu strângere de inimă încotro
bănuia că se află bucătăria, lăsând în
continuare pradă propriei suferințe. A aprins
lumina și a început să exploreze prin
dulapurile bucătăriei familiei Belmonte, în
căutarea celor necesare pentru a face un ceai.
Deschidea la întâmplare câteva uși ale
dulapurilor cu vitrine frumos aranjate de-a
lungul pereților încăperii, până ce a găsit
ceainicul și tot ce-i mai trebuia. S-a apropiat de
mașina de gătit și a pus apa la încălzit. Între

29
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
vasele de porțelan rânduite într-o vitrină a
mobilei, a descoperit pe cel cu ceai. Miere și
lămâi a găsit în frigider și în cele din urmă a
reușit să facă un ceai aromat pentru ele
amândouă, sperând să ofere astfel, un pic de
confort sufletului traumatizat al noii sale
prietene.
Când terminase de preparat ceaiul, a apărut
și Desire îmbrăcată cu un capot de bumbac de
culoare albă, cu fața palidă și ochii plânși, dar
într-o stare de spirit ceva mai calmă, mai
liniștită decât la sosire. Era încă vizibilă
vânătaia de sub ochi deși,
probabil că o mascase cu fard,
buza era un pic umflată și rană
mai profundă ce o avea pe buză
cu siguranță o va mai supăra
câteva zile. Se mișca lejer fără
acele grimase de durere și
părea că sub sân lovitura
primită fusese mai puțin gravă
decât se temuseră ea și tatăl
său. Asta era bine. Fizic daunele
nu erau de neînlăturat, psihic
însă... aici rănile bănuia că sunt
mult mai profunde și greu de
vindecat
– Ceaiul e gata! Te rog ia loc și te previn că
sunt o expertă în prepararea ceaiului, fiindcă
întâmplător am o slăbiciune pentru cultul
japonezilor despre ritualul ceaiului, a zis Anca
zâmbitoare, sperând să-i distragă gândurile,
pe căi mai plăcute.
Desire i-a răspuns îndatorată:
– Nu trebuie să-ți faci griji Anca, nu-s
pretențioasă. Eu beau ceai rareori, sunt în
schimb o băutoare de cafea împătimită și
dimineață îți voi prepara eu o cafea specială.
Se străduia să pară mai destinsă, schițând
chiar o tentativă de zâmbet firav în colțul gurii.
– Perfect! Aștept momentul să bem cafeaua
împreună!
– După ce bem ceaiul, vino cu mine să-ți arăt
camera unde poți să te odihnești, că din
pricina mea nu ai dormit nici o clipă în noaptea
aceasta.
– Nu-ți face griji pentru mine, azi am zi
liberă și voi dormi suficient. Și tu trebuie să te
liniștești și să încerci să dormi. Apoi, ar fi bine
să te vadă un medic după părerea mea. Eu îmi
fac grijii pentru starea ta, Desire. Sunt de
părere că ar trebui să-i denunți pe ticăloșii
aceia. Înțeleg că nu-ți va fi ușor,
însă ei merită să plătească
pentru ce ți-au făcut.
– Offf! Ai multă dreptate
Anca, însă acum fiindcă tu m-ai
salvat și suntem prietene, îți
voi destăinui niște lucruri de
care nu sunt deloc mândră în
acest moment și necazul acesta
mare pe capul meu mi l-am
atras singură, cu un mod de a
gândi și comporta foarte
superficial, care nu e deloc
potrivit cu pregătirea și vârsta
mea.
Am 30 de ani și eu sunt medic, chiar dacă
unul de animale. Tu ești mai tânără față de
mine și ești mai înțeleaptă. Vezi Anca? Ai mei...
tata mai precis mi-a interzis cu mult timp în
urmă, să-l mai frecventez pe Marco pentru că
lua droguri și a încercat să-mi dea și mie. El pe
atunci le și vindea pentru unii ca acel odios de
Nicola și a încercat să mă atragă și pe mine
atunci, în cercul lui vicios. Aveam vreo 17 ani.
Tata a descoperit exact la timp, în ce belea
eram pe punctul să intru și a luat măsuri
severe, îndepărtându-mă de Marco în mod
categoric, rupând orice legătură între noi. O

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
vreme, după acel incident el m-a controlat cu
strictețe. Angajase un om, care era încontinuu
pe urmele mele, oriunde mergeam, îmi verifica
toți prietenii și dacă el avea dubii despre
vreunul, îmi interzicea să-l mai frecventez. În
puține cuvinte, mă simțeam ca o pasăre într-o
colivie, îmi lipsea libertatea de alegere și
spiritul meu se revolta. Am ajuns la vârsta
aceasta și el încă încearcă să-mi cenzureze
acțiunile, să-mi sugereze ce trebuie și ce nu și
nici acum după atâția ani, nu-mi acordă
încredere deși m-am străduit îndelung să i-o
recâștig. În ce privește prietenii mei, pentru a-
mi permite să-i frecventez, el continuă să-i
verifice, chiar dacă o face în mod discret.
Această lipsă a lui de
încredere în mine, m-a
determinat să dau
petrecerea de ieri,
profitând că el cu
mama au plecat în
vacanță. Acum după
cele ce mi s-au
întâmplat ajung să
cred că sunt într-
adevăr inaptă să trăiesc în afara coliviei și
totuși există o parte din mine care se revoltă și
strigă că nu-i adevărat. Pe Marco, eu l-am
acceptat prea ușor, din nou în viața mea, fără
știrea tatei, de curând. Am crezut că o ingenuă
fără experiență, tot ce el mi-a îndrugat, în
ciuda celor întâmplate în trecut. Ce probă mai
concludentă de imaturitate din partea mea ar
mai trebui, ca să confirme, că tata toți anii
aceștia a avut dreptate?
– Din cele ce-mi spui Desire, eu cred că ai
greșit cu Marco, însă tatăl tău ar fi trebuit să se
limiteze doar la Marco. Fiecare avem dreptul
de a alege și a fi liberi. Extremele nu sunt de
urmat în nici un sens.
– Au trecut anii, eu între timp am studiat,
am și lucrat o perioadă și de curând mi-am
sărbătorit cu rudele și prietenii cunoscuți de
părinții mei terminarea universității. Mi-am
luat diploma de medic veterinar așa cum am
visat mereu. Cu puțin timp înainte, l-am
reîntâlnit întâmplător pe Marco. El m-a
convins că mă iubește la nebunie și că nu a
putut să mă uite. L-am crezut, când mi-a spus
că a ieșit din cercul acela obscur al drogurilor,
că a făcut cure și acum e bine, că nu a mai
recăzut în patima drogurilor de câțiva ani. Eu
l-am crezut orbește, ca o idioată și am făcut la
rândul meu o pasiune pentru el. Îl iubeam
mult, însă de această dată am ținut secret față
de ai mei totul. Ei nu au habar că eu am reluat
relația cu el, nu știu
nimic nici de
petrecerea pe care eu
am dat-o aseară
profitând că ei sunt
plecați în vacanță. Am
organizat această
petrecere de dragul lui
Marco și la sugestia lui,
am invitat pe cine a
vrut el ca să-l compensez cumva pentru faptul
că tata l-a umilit atunci demult și că nici acum
am convingerea că nu ar fi aprobat cu nici un
chip relația noastră. Din iubire și din
superficialitate, m-am încrezut cu toată ființa
mea în noul Marco și uite, cât am greșit!
Desire vorbea cu patos și lacrimile îi
împăienjeneau din belșug ochii învinețiți și
plini de suferință. Părea că nu putea opri deloc
suspinele dureroase ce îi scuturau făptura și îi
provocau iar acele spasme dureroase în locul
de sub sân, judecând după crispările de
durere, când suspină. Anca se apropie de ea
îngrijorată și-i spuse:
– Te rog, liniștește-te Desire! Văd că nu-i în
regulă cu lovitura aceea ce ai căpătat-o sub

31
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
coaste. Permite-mi să te ajut cumva!
– Mă doare când respir, însă cu adevărat
profundă e rana din adâncul inimii mele,
dragă. Sunt medic Anca, crede-mă că m-am
cercetat cu atenție și mă pricep. Nu-i foarte
grav, cred că e posibil să am coasta fisurată și
durerea e la suprafață, nu cred că e vreun
organ interior atins. Gata, nu mai plâng!
Prezența ta îmi face bine dragă mea. Deci,
trebuie să-ți spun că am decis, că despre ceea
ce am pățit în această noapte, nu trebuie să afle
cu nici un preț părinții mei și pentru asta nu
voi face denunț. Te rog foarte
mult, spune-i și tatălui tău că
aceasta e hotărârea mea și am
motivele mele să procedez
astfel. Abia după ce sosesc ai
mei, am decis să-i anunț că plec
în nordul țării la niște rude ale
noastre și voi căuta să-mi
găsesc job și să mă stabilesc
acolo, departe de pericolul la
care m-ași expune rămânând în
Pescara și sunt conștientă că
mi-aș expune și părinții, căci
cum chiar tu mi-ai spus, acești
oameni sunt periculoși cu
adevărat și eu chiar de mă țin la distanță după
lecția această oribilă ce am primit, pe o cale,
sau alta, vor încerca să mai lovească și să se
răzbune, că le-am dejucat planul. Deocamdată
asta am decis și pe parcurs voi vedea ce pot să
fac. Ticăloșii aceștia îmi vor plăti cu vârf și
îndesat pentru ce mi-au făcut, însă toate la
timpul lor. Nu doresc să plătească alții sau să
aduc nenorocire vouă și părinților mei pentru
greșeala mea.
– Este un raționament înțelept Desire, însă
nu-i bine să te izolezi și să încerci să duci în
suflet o durere care poate să te răpună. Ia
aminte!
Ea avea întipărită pe față o expresie de
îndârjire și parcă vorbea mai mult cu sine.
Privirea îi era strălucitoare, arzândă, mistuită
de focul urii care părea a o ajuta, să se ridice
după lovitura primită și să ia decizii cu
hotărâre și curaj. Ciudat, cum poate deveni un
sentiment extrem că ura, un motiv de a
reacționa și un stimulent atât de eficace în
momente de cumpănă!
După ce un moment mai lung a stat cu
picioarele îmbrățișate pe fotoliu, legănându-se
încetișor ca în transă, cu bărbia
sprijinită pe genunchi privind
în depărtări, cu gândurile
alergând cu febrilitate în
căutarea unor căi doar de ea
știute pentru a-și pune în
practică planurile ce se
înfiripau acum pe loc, în mintea
sa cu privirile concentrate și
umbrite ca de neguri, se
destinde deodată, sorbi cu sete
restul de ceai ce mai rămăsese
în cană, coborî picioarele în
papucii de pluș așezați alături,
se ridică și puse un sărut
afectuos pe fruntea Ancăi, apoi rupse tăcerea
care se lăsase între ele:
– Hai la culcare Anca! Am profitat destul de
răbdarea ta! Mai târziu trebuie să mă interesez
de acele sărmane prietene ale mele, Maria
Carla și Diana care fără voia mea poate că le-
am târât în vreun necaz mare, invitându-le la
acea petrecere nefastă. Cine știe, cum au ajuns
acasă sărmanele? Neapărat, le voi chema în
dimineața aceasta. Acum mă simt în stare să
înfrunt bastarzii aceia, ținându-i departe cu
amenințarea că îi denunț. Ei nu au cum să știe
că nu o voi face.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Adrian Scriminţ
Bucuria Strălucirii
(capitol din romanul Cartierul Proletarilor)
(fragment)
Capitolul acesta a luat mențiune la Concursul
Național de Literatură din 2012, ținut sub egida
USR. Locul 5, din peste 350 de concurenți. De mai
bine de 10 ani lucrez la acest roman, fiind și în
cautarea unei edituri!
Intensitatea luminii parcă pâlpâia acum cu
o tărie mai mare. Sau cel puţin despre lucrul
acesta încerca să îi
încredinţeze Jan
Scarlat. Îşi privea cu
mândrie creaţia,
înciudat într-un fel că
nu se gândise la
improvizaţia aceea
dinainte. O studia
pieziş, căutând să o
vadă prin fumul care îi
evada din ţigară.
– Acum e altă treabă! jubilă. Sper că n-o să
mai cutezaţi să îmi spuneţi că nu vedeţi să
citiţi! Astea-s bărbi. Din iubire pentru şcoală,
lecţiile pot fi învăţate şi pe întuneric. Ce
credeţi, că în copilărie, la mine în sat, în
sălbăticie, învăţam la lumina neonului?!
Aveam lampă cu petrol. Aia pute, nu ca asta pe
ulei! îi certa, mai mult cu voioşie. Dezavantajul
e că din cantitatea asta de ulei am fi putut prăji
câteva porţii bune de piciogi, da’ las’, şcoala
cere sacrificii. Zic popii că hrana spirituală are
întâietate celeilalte...
Îi cerceta pe rând, chinuindu-se să îi încarce
cu o veselie falsă. Tăcerea lor îngândurată şi
încruntarea celor trei cufundaţi cu nasurile în
cărţi şi în caiete îi contestau acest lucru. Nu îi
răspunseră decât pocnetele voioase ale
boabelor de porumb care se coceau pe tavă.
Săreau din când în când şi îl mai trezeau pe Jan
din propria nemulţumire. Se apleca sprinten,
le culegea de pe covorul nemăturat, şi şi le
îndesa cu precauţie în gură. Mai scăpa câte-un
suduit nevinovat atunci când îl ardea câteo
grăunţă. Întorcea cu mişcări rapide porumbul
de pe tavă şi îşi ferea adesea degetele ca să nu
se frigă. Dacă o făcea, sufla nemulţumit peste
ele ca să şi le răcorească.
Liniştea încăperii luminate mocnit de
lampa improvizată adâncea gândurile
bărbatului făcându-l să se cufunde undeva
departe, în trecut. Tava pe care sărea
cucuruzul era incandescentă, dându-i senzaţia
că era întins el însuşi peste dânsa. „Dacă aşa
mă dor degetele de mi
se face frig când mă
ard la ele, cum naiba s-
or fi simţit ăia... puşi de
vii la fript pe vreun
rug?! Îngrozitor or fi
fost şi pentru debilii
ăilalţi, care se adunau
să se zgâiască întocmai
unor gură cască, să se
cutremure nesiliţi de nimeni de urletele
nefericiţilor cocoţaţi acolo, să îşi facă o
memorie pe vecie cu mirosul cărnii umane. Păi
numai când îmi ia foc păru’ de pe mâini îl simt
şi îmi aduc aminte de el până şi după o lună, d-
apoi de mirosu’ cărnii de om”?!
Aroma boabelor de porumb încinse pe plită
îl făcu pe bărbat să îşi uite subit mirosul firelor
de păr pârlite de pe braţ şi să îl aducă cu
gândul în bucătărie, acolo unde trebuia să fie:–
E gata, bă, şi şarja asta!
Prinse cu agerime tava cu două ştergare
înfăşurate în jurul palmelor şi le turnă
conţinutul înfometaţilor într-un bol de metal,
înviorându-i peste măsură.
– Luaţi, mă, înfulecaţi, acuma, cât aveţi
timp! Că dacă vine cumva curentu’, se ia gazu’...

33
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Toate au un rost pe lumea asta, ce credeţi voi!
Nemâncaţii îşi înfingeau cu mişcări pripite
palmele în castronul de metal, şi le umpleau
cumpătat cu provizii, nu prea multe, căci
boabele îi ardeau cumplit, le scuturau cu
mişcări vioaie, şi suflau isterizaţi peste ele. Le
ronţăiau în grabă, aproape fără să le simtă
gustul, iar cei cu dinţii cariaţi, fără se le
mestece cu prea multă insistenţă.– Încet, băă,
că vă-necaţi!! îi dojenea.
Presăra peste grăunţe, printre movila de
degete şi palme, jeturi firave de apă şi sare.–
Aşa se mănâncă ăstea!
Înfulecau şi îi dădeau lui Jan
impresia că nu îl ascultau.
Uneori îşi frigeau limbile,
scuipând blestematele de
grăunţe înapoi în palme.
Singurul care se abţinea de la
această preocupare era Mălin,
mezinul familiei, care îşi
molfăia nemulţumit ceaiul din
sticlă, îndulcit pe jumătate.
Aştepta, înghiţindu-şi saliva în
sec, ca pâinea la cuptor,
proaspătă ca piatra, să se
moaie, şi să se delecteze cu
colţul acesteia. Era o tehnică
deosebită pe care familia Scarlat o învăţase de
la membrii familiei Purcărete, aşa cum şi
aceştia o învăţaseră de la alte familii. Pâinea pe
care o mânca omul raţional, procurată pe
cartelă, era cufundată în apă, întoarsă pe toate
părţile, şi de-abia după aceea era vârâtă la
cuptor. Când prindea mirosul nostalgic de
brutărie trebuia mâncată urgent, căci, după
răcire, doar cu dalta şi cu ciocanul mai putea fi
tăiată.– Aţi văzut, mă, cum am pus oglinzile
ăstea?! îl lovi prieteneşte peste cap pe cel mai
apropiat dintre dânşii, pe Călin. Pe cea mai
mare în spatele lămpii, din ea se propagă
lumina în asta pe care am pus-o în colţ, şi de-
acolo... ar trebui să bată în aia mai îndepărtată.
Cel puţin teoretic... aşa ar trebui să fie. Băgaţi
la cap, că s-ar putea să rămâneţi şi voi în beznă
când o-ţi fi pe la casele voastre! La cum stau
treburile... până şi la lumina lunii de pe cer o să
avem cândva raţie.
Intensitatea luminii în încăpere rămase
aceeaşi, dezminţindu-i toate oglinzile şi toate
teoriile. Nu îl leză prea mult faptul acesta.
Principiile acelea de fizică nu erau ale sale ci,
ale oamenilor de ştinţă. Luă cu paşi repeziţi
lampa de pe masă ca să observe starea pâinii
din cuptor. Deschise uşa maşinii de gătit şi
aburul aromat ţâşni de urgenţă prin prejur,
deblocând gâtlejurile
nemâncaţilor care îngiţeau în
sec.
– Mai trebuie încă. Mai
aşteptaţi! De ciorba rămasă pe
fundul olii vă iert, că de-o
săptămână întreagă vă
înfruptaţi din acelaşi lucru...
Mai înşiră o şarjă de boabe
de porumb pe plita încinsă,
presărând dintr-un pahar
stropi minusculi de apă pe de-
asupra lor, şi apoi sare.– Aşa se
face mâncarea. Ăstea-s reţete
culinare de la mine din sat, din
cătunul îndepărtat în care m-am născut,
neelectrificat nici măcar în ziua de astăzi.
Delicatesele ăstea îmi amintesc de locurile
natale. Aşa se nasc geniile, bă – ridică brusc
glasul – din obscuritate!
Îi privea de sus, cu un aer superior. Îşi
deschise apoi braţele ca să pară mai
convingător:
– Ia uite: lumină, oglinzi, boabe aromate de
cucuruz, pâine la cuptor. Ce vreţi mai mult de-
atât?! îi întrebă, studiindu-le chipurile
posomorâte. Aaaa, că v-am pus să învăţaţi, de-
aici vă izvorăşte vouă nemulţumirea...
Jan Scarlat se enerva brusc, şi acest lucru se

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
simţea din patima discursurilor sale. Băieţii
înţeleseră lucrul acesta, şi îşi îndesară în
trunchiuri capetele cu câţiva centimetri.
– Ce-o să mă mai înjuraţi voi cândva că nu
v-am bătut atunci când a trebuit să puneţi
mâna pe carte şi să nu ajungeţi nişte simple
gunoaie. Aşa îi înjur şi eu acum pe ai mei, că nu
m-au cotonogit cândva şi m-au lăsat să mă
descurc de capul meu. De-abia spre bătrâneţe
m-au pălit şi pe mine aspiraţiile, de m-am pus
singur cu burta pe carte ca să ajung mecanic de
locomotivă. Nu... eu nu aveam timp pentru
învăţat, alergam după toate fustoacele din sat,
şi apoi... visu’ meu era să sar aşa... prin toate
şanţurile, că de aia am fost atâţia ani un
păduche de buldozerist, voiam aventură!
Jan Scarlat trecu în
altă atmosferă.
Barometrul îi coborâse
de la voie bună la
depresie.– Ia nu mai
staţi, bă, aşa, ia săriţi
unu’ dintre voi şi
spălaţi maldăru’ ăla de
vase! Matei, simte-te!
Paşii molcomi ai
băiatului se îndreptau spre chiuveta îmbâcsită
în acompaniamentul mormăiturilor. O palmă
prietenoasă, ştearsă cu vârful degetelor şi
aplicată aproape de vârful capului, îl scoase pe
protestatar din nehotărâre.– Gura, şi nu te mai
văicări! Să le lustruieşti de să-mi văd mustaţa
în ele, auzi?
După acest ordin, Scarlat se reapucă să
agite boabele de porumb proaspăt puse pe
plită. Îl distra zelul cu care se serveau din
grăunţe ceilalţi copii, care îşi amestecau
degetele în castronul deja golit.– Dă, bă, şi
mie!!! urlă Alecu, împingându-l brutal de
umeri pe Luca.– Ho, băă, că mai vine o tură! îi
arbitră de urgenţă.
Îi cerceta pe rând, căutând pe cineva
anume:
– Călin, lasă cartea aia că şi aşa stai cu ochii
ţintuiţi numai în poze, şi du-te de dă drumu’ la
radio! Voiam să-l deschid mai târziu, ca să mă
ţină bateriile până când o începe Vocea
Americii, da-i prea linişte-n casă. Domnii mei,
moacele dumneavoastră posomorâte mă
obosesc...
Zicând acestea îşi aţinti privirea pe
fereastră. Cartierul dormea cufundat în beznă.
În ciuda acesteia, pe trotuarele întunecate se
zăreau câteodată şi contururile şterse ale
rarilor trecători. Aceleaşi forme le aveau şi
plopii dimprejur, care dormeau pe verticală. În
rest... pustietate. După ce spionă toate acestea,
Scarlat trecu la pânditulul ferestrelor celorlalţi
locatari. Din spatele unora pâlpâia jalnic
lumina, transmiţându-
i unde de extaz:
„Naivii, ce să le fac
eu dacă n-au prea
copilărit pe la ţară şi
nu ştiu să îşi
improvizeze lămpile?
Ce, îţi trebuie
absolvirea unei
facultăţi ca să îţi treacă
prin diblă să pui în faţa unui opaiţ nişte
oglinzi?! Mda... nu oricine-i Jan Scarlat! Ăsta
nu-i un nume obişnuit a vreunei galaxii: „M33,
NGC 598”; pierdut într-un oarecare cârd
interminabil de alte galaxii. Bravo nene, da’ ce-
şi închipuie bieţii muritori, că sunt un terchea
berchea, un neant, o hahaleră, o
„andromedă”?! Ia să-i văd... Să apară
dumnealor de prin văgăuni, să îndrăznească să
se confrunte niţel cu înălţimea sa, Jan Scarlat!”
Alte ferestre începură să îl pălească în
mândrie cu lumina lor, înciudându-l de
dincolo cu o mare veselie. Unele dintre ele
păreau a fi iluminate pe de-a-ntregul cu neon
şi, cei de dincolo, arătau celorlalţi privitori din
întuneric că ei se deosebeau de toţi ceilalți,
pentru că trăiau.

35
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
„Da’ ce dracu’, bă, ăştia şi-au construit
generatoare de curent personale?!”
Lucrul acesta îl lovi definitiv în orgoliu. Îşi
întoarse nemulţumit faţa spre camera
sărăcăcios luminată. „Ce-i pasă lu’ nevastă-
mea, ea nu stă ca toanta pe întuneric şi cu şase
hămesiţi pe creştetu’ capului! îl reapucară
toate nemulţumirile. Măcar acolo la muncă are
lumină, gogoşi şi chifle la discreţie, poate să-şi
fiarbă şi macaroane dacă trebuie, se înhaită cu
toate colegele ei muncitoare de la serviciu şi
râd şi povestesc într-una, pe când eu...”
– Ptiu ce-aş bea o bere, mama mă-sii! îl
mângâie frenetetic pe cap pe
cel mai aproape dintre dânşii,
pe Alecu, de îi zburli părul.
Brusc, ochii i se opriră pe
Matei, care îşi scutura degetele
înroşite de muşcătura apei de
la robinet şi îşi plimba buretele
tocit dintr-o mână în alta. Făcea
lucrul acesta cu mişcări atât de
dese, încât irită bărbatul:
– Spală-le, mă, nu-ţi bate joc
de ele! Ălea-s oale spălate?! Tu
nu vezi că râncezeşte untura pe
ele?
– Da’ e prea rece apa!
mormăi cu o voce gâtuită de durere. Grăsimea
nu vrea să se moaie!
Jan se repezi către băiat cu paşi exageraţi.
Unora le-ar fi trebuit opt să străbată întreaga
încăpere, el o înghiţi doar din trei. Din reflex,
Matei îşi urcă braţele în vârful capului ca să îi
slujească drept coif de apărare împotriva ploii
de palme pe care o plănuia să i se reverse de-
asupra creștetului.
– Ia, mă, cârpa asta şi dă-le boalii luciu!
Chiar nu te duce deloc mintea?
Se întoarse agitat către fiu-său Călin:
– Şi tu dai drumu’ odată la radioul ăla, bă?
– Da-s desprinse bateriile! bombăni fiu-su.
– Băă... că trebuie să vă torn minte-n cap cu
polonicu’! îi creştea treptat nemulţumirea.
Prinse cu câteva mişcări dibace lamelele din
spate ale aparatului de catalizatori.
– Că greu a fost! îi trimise nefericitului o
palmă ştearsă peste creştet. Măă... îi prinse în
palmă bărbia scuturându-i-o energic. Gândiţi,
că de aia v-o dat Maica Domnului minte!
Bateriile erau mari, dreptunghiulare,
confiscate de pe locomotivă. De-a lungul
nopţilor fără curent electric îşi făcuseră cu
succes meseria, să hrănească cu energie
difuzorul şi să mai ajute
încăperea să iasă din atmosfera
depresivă. Dar acum păreau că
obosiseră. Se auzi un cârâit
lung şi, din depărtări, pe aripile
undelor, răzbăteau scânteieri
de bucurie:
„... senin, de lumină plin,
ghioceii ţări-nfloresc,
Mulţi ca florile, vii ca zorile,
comunişti ai patrei cresc...
Soarele şi pionierii...”
– Paştele şi dumnezeiii...—
întrerupse ritmat veselia
refrenului Jan Scarlat. Fă, mă, dracului, ceva cu
cutia aia, că o fac ţăndări!
Călin cumpătă rapid la însărcinarea
încredinţată de tată-su şi concluzionă că trebui
să sucească butonul receptorului până la
tăcere.
– Răhăţi-m-aş printre ghioceii lor! se
descărcă scârbit.
[… va continua]

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
essay 36-35
Julijana Marinkovik
A review of the poem
„“Trebinje still smells of it”
by the poet Zoran
Radosavljevic
Reading the poem „Trebinje still smells like
her” by the poet Zoran Radosavljevic, I simply
came to the realization that love is so simple,
yet so luxurious, divine, primordial. The poet
in such a calm way does not enter his world,
why only to fully reveal the power of love. A
humble soul means a healed soul.
To live, to long, to
wake up every
morning with the
thought that someone
needs you, that is the
most beautiful feeling
that makes our life
special and unique.
For the poet
Radosavlevic, the wanted woman smells of a
deity, which spreads the heavenly scent, the
scent of the intoxicating scent of linden trees
from his native Trebinje, that is the blood that
settles in his veins.
And all the tendernesses of the world are
not allowed to experience his love for her.
Love is not something we worship, it is
something we fight for all our lives, it is
something that is gained through suffering,
why it is a gift from God grace.
It is admirable how the fifth Radosavlevic
throughout the poem reveals the paradise in
himself, the image in himself, his dignity to
love so strongly, that even the poppy fields and
stems of red cherries and dewy mornings in
Trebinje have the same scent of the beloved
woman.
Going deeper into these verses from the
poem, one has the feeling that the poet
introduced a new kind of romanticism in
poetry, perhaps even a little uncharacteristic
of this time, time of technology and
mechanical monsters, when people became
estranged from each other. I do not speak in
the sense of that metaphysical meditation, but
of that inspired prayerful vigil of the spirit,
overwhelmed by a longing to show us the
truth in his heavenly soul in which
unconditional love has settled, why only in
love , man recognizes man and recognizes
himself as an
ontologically unique
personality.
Ljubica Ribic
Zoran
Radosavljević
Zoran Radosavljević, a man who puts his
life at stake in order to prove to himself that
life is just a transience in the puddle of time
from day to day, finds new reasons to cut
down a young man who wants to flourish.
At the same time, Zoran is a man who raises
love to the throne and writes about it as a
dream he longs for, which he realized only in
the space between reality and dream. His
thoughts are unadorned, without false luster.
He simply pours out torrents of words, not
doubting the power of what is written in the
jargon of the street, not hesitating to cut the
pain of the wound so that the last cry will be
the cry of the sufferer and the lover. The cry of
the criminal and the victim.

37
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Describing his life through short prose-
poetic stories, he points to the irrelevance of
duration, skillfully drawing the reader into
anticipation of the end of the main character.
Death becomes his friend, and his wife and
love for his wife as a guide that leaves a slightly
bitter taste on his lips.
He does not hesitate to touch the bottom,
although I wonder what the bottom is in a
society where emotional cripples live at the
top. Only a man who does not ask for
tomorrow but gives this moment for complete
almost hedonistic love can
write about the naked truth,
about life without a mask,
without pink glasses, and at the
same time wearing pink
glasses and kissing women's
skirts. Accepting the reading of
Zoran's confession through
prose-poetic games is like
learning into a labyrinth of
passion and fear, into a well full
of poisoned water when the
emotion of thirst dries to
exhaustion.
Writing about a book
without touching the author’s life is
impossible, because every word is torn from
the writer’s bosom.
Adrian Grauenfels
Primul Dadaist rus
Serghei Charchoune ȘARȘUN (1889 –
1975)
Scriitor și pictor. Tatăl său, slovac de
origine, a fost negustor. Serghei Șarșun a
absolvit școala comercială din Simbirsk, apoi
se stabilește la Moscova, studiind artele
plastice. Îi cunoaște pe M. Larionov, N.
Goncearova, A. Krucionîh. A studiat scurt timp
artă la Moscova înainte de a fi
înrolat în armată în 1910. A
părăsit Rusia și în 1912, a
plecat la Paris, unde studiază la
Academia Rusă Liberă și la
Academia Cubiștilor „La
Pallette” sub Henri Le
Fauconnier. Este prezent în
unele expozițîi ale
avangardiștilor, se apropie de
dadaiști, face cunoștință cu
Tristan Tzara, cu care avea să
aibă și o corespondență. În anii
1916-1917 locuiește în Spania.
Din 1921 se încadrează în
mișcarea „Camera poeților”
(Paris), activând și în cadrul cercurilor literar-
artistice „Gatapark” și „Peste”, la serile de
poezie „citind cu o intransigență de invidiat
versuri destul de neînțelese” (A. Iulius). În
timpul războiului, s-a refugiat la Barcelona
unde i-a cunoscut pe pictorii Albert Gleizes,
Marie Laurencin și Francis Picabia.
După Revoluția bolșevică din octombrie
1917, a încercat să se întoarcă în Rusia, dar a
eșuat și a revenit din nou la Paris. A participat
la întâlniri dadaiste la cafenea Certá și a
participat la demonstrații Dada, în special la
„Trial of Barrès” organizat de André Breton. El
a fondat grupul dadaist „Palata poetov” și în

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
1921 a scris „Foule immobile”: poème,
probabil cea mai importantă contribuție a sa la
mișcare. A expus la Galeria Montaigne într-un
spectacol organizat de Tristan Tzara, precum
și la galeria din Berlin „Der Sturm”. Din 1925
se afiliază Uniunii Tinerilor Scriitori din Paris.
Din anii 1930 până în anii 1950, Charchoune a
experimentat atât figuri abstracte cât și
reprezentative, amestecând adesea cele două.
Stilul său, așa cum a fost descris de artistul și
criticul britanic Merlin James, a fost o
abstracție „alternativă” în comparație cu mulți
dintre contemporanii săi. Charchoune s-a
inspirat pentru operele sale de artă din muzica
compozitorilor clasici precum Bach și
Ceaikovski. Opera lui Charchoune poate fi
găsită în colecțiile
Muzeului de Artă
Modernă, Centrul
Georges Pompidou și
Muzeului de Artă
Modernă din Moscova.
În cartea
„Deconstrucția
avangardelor”,
Editura Saga, 2020, am
avut plăcerea să includem un capitol dedicat
lui Charchoune, datorat amicului și
traducătorului Leo Butnaru. Autorul ne atrage
atenția asupra momentului în care este creat
primul colaj la mai multe mâini al
avangardelor. Iată povestea:
Titlul acestei lucrări, „Ochiul Cacodylic” se
bazează pe inscripția din capul pânzei pe care
Francis Picabia a pictat-o, împreună cu ochiul
castaniu mare pe care îl vedem în colțul din
dreapta mai jos, și numele și data artistului din
stânga, sunt singurele elemente care se crede
că au fost „create” de Picabia, în sensul de a fi
făcute de mâna lui.
Potrivit legendei, Picabia a început această
pictură în timp ce era bolnav în pat cu o
infecție a ochilor. Medicii i-au prescris ceva
numit „Cacodylate de Sodium”. Și pe măsură ce
prietenii veneau să viziteze artistul bolnav, el
îi invită să adauge ceva la această pânză mare.
Așa că, în timp ce o privești, poți vedea tot felul
de semnături diferite, fotografii colajate,
mesaje, iar rezultatul este într-adevăr acest tip
de portret de grup radical nou, încât chiar și
după ce s-a însănătoșit, Picabia a continuat să
invite prieteni și cunoscuți să completeze
tabloul. Sub ochi găsim semnătura lui
Charchoune, și mai jos în dreapta Tristan
Tarza. Acum, după 100 de ani suntem
obișnuiți să vedem imagini construite din
cuvinte: (letrism, caligrame, pictograme). Dar
în acel moment, acest lucru a fost un
eveniment radical. În
pictură de față nu
există imagini. Este o
lucrare în care
predomină textul și
scrisul. De asemenea,
este o operă în care
rolul lui Picabia ca
autor a fost de inițiator
care a creat o situație
în care, în esență, și-a invitat prietenii să
contribuie, să colaboreze, să facă spectacol și,
în acest sens, și-a propus opera de artă pentru
a fi completată la întâmplare prin proceduri
automate. Așadar, rezultatul este această
inovație nu numai a ideii despre ce ar putea fi
un portret de grup, ci despre ceea ce ar putea
fi și un obiect de artă.
În continuare, găsim în cartea amintită mai
sus câteva din poeziile lui Charchoune traduse
de Leo Butnaru în limba română. Am ales
pentru cititori două poeme dadaiste inspirate
de Paris și de peisajul Franței.

39
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Scările de marmură ale Senei
La vila din pădurea
Boulogne
Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafață.
Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.
Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.
Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.
O barcă cu motor, deșartă – zdrăngănește impasibilă la banjo.
Aceleași, eternele fiere de călcat – netezesc Sena.
Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.
Sena – mușama strâmbă, boțită.
Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.
Necurmată înșiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage
pe drumul de pietriș sticlos, prin urechea de ac
a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.
Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.
Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.
Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.
Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.
Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.
Câmpul cosit – miroase a țărm de ocean.
Plopul piramidal – praștie avântată ca o pasăre.
În inima pădurii – turma de automobile.
Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.
Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce gonește,
însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat și mai mult…
până, în sfârșit, și, deja, concomitent cu apariția uimirii, – chiar călcam peste el.
Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.
O fărâmă de scoarță de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind și săltăreață.
Păsăruica – se prăbuși dinaintea copacului cu o reverență de salt mortal.
Cineva se străduiește să-și prefacă automobilul – în orgă.
Stejarul are dureri de cap – și-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oțet.
Cum mai contravin aceste suprafețe turtite, alungite, uscate, împușcând cu
orizonturile –automobilelor: cu verticalitățile a tot ce e viu
care respiră, se hrănește, se trage spre soare!
Plante – în poziția cocoșilor gata să se ia la harță.
Grădinarul – sărează verdețuri proaspete.
Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.
La vila din pădurea Boulogne

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Arshile Gorky - ultimul pictor
suprarealist
(1904-1948)
Manung Adoian era fiul unui armean care a
emigrat în anul 1910 în USA numai ca să nu fie
trimis la război. Mama sa moare de foame la
Erevan în 1914 după holocaustul turc contra
armenilor iar viitorul artist împreună cu o
soră a sa ajung după multe aventuri în Rhode
Island – USA, în anul 1920. Reuşeşte să îşi
regăsească tatăl de care nu se simte legat. La
31 de ani se însoară, îşi schimbă numele în
Arshile (inspirat de mitologicul Ahile) şi
împrumută numele de Gorky de la scriitorul
rus cu care se credea
rudă. Între 1926-1931
studiază pictura la
New York apoi predă la
şcoala centrală de artă
a oraşului. Era un
excentric, angajase un
violonist ungur care
cânta în atelierul şcolii
pentru a obliga
studenţii la mai multă emoţie în pictură.
Spunea în public: „Sămânţa artei este
gândul artistului. Visurile sale îi sunt
penelul...” La început este puternic influenţat
de Cezanne despre care spune că este cel mai
mare pictor al umanităţii, apoi este fascinat de
Picasso şi de cubism. În anii 30 sintetizează
cubismul cu automatismul suprarealist, apoi
cunoaşte pe doi mari pictori consacraţi Matta
şi Miro de la care împrumută formele viscerale
plasate în spaţii aeriene transparente sau
subtil colorate.
Formele lui Arshile sugerează organe
interne, plante minuscule devenite monştrii
ameninţători, naturi statice care au viaţă ,
peisaje pline de extaz sau în conflict
psihologic. Viaţa lui Arshile este şi ea o
aventură tragică, în 1946 un mare incendiu
distruge atelierul său plin de lucrări recente,
aflat în Connecticut, în acelaşi an este operat
de cancer, în 1948 îşi fracturează coloana
vertebrală într-un accident de maşină ca puţin
după aceasta soția sa se spânzură lăsând un
mesaj scris cu creta pe un perete: „Rămas bun
dragii mei”. Artistul termină în acelaşi mod
brutal în 1948 la numai 44 de ani. Gorky a fost
numit ultimul mare suprarealist având o
uriaşă influenţă asupra şcolii americane de
artă abstractă. Un vârf al artei sale este tabloul
„Ficatul, pieptănul cocoşului” o pânză care
sintetizează influenţele lui Cezanne şi Picasso.
La vederea acestei pânze în 1940 Breton
declară: este cea mai importantă pictură
făcută în America... complimentând pe Gorky
ca fiind un suprarealist! Pictura este
prezentată la galeria
Maeght în Paris în anul
1947.
Dar ciudăţeniile nu
se opresc aici, o serie
de traduceri ale unor
scrisori scrise în
armeană sunt azi
considerate falsuri
produse de Karlen
Mooradian, un nepot care descrie stări de
melancolie, singurătate şi goliciune, nostalgie
pentru ţara sa natală, şi mai ales discuţii
despre moartea tragică a mamei. Scrisorile au
fost vast folosite de autori care au scris despre
Gorky şi arta sa între anii 1970-1980. În 1962
un avion se prăbuşeşte, pier în acest accident
92 de călători împreună cu 15 picturi semnate
de Gorky. O mare retrospectivă Gorky a fost
organizată în anul 2009 la Philadelphia
Museum of Art. Alfred Gottlieb spune: „Gorky
a realizat logodna imposibilă dintre
suprarealism şi abstracţionism”, iar de
Kooning declara că fără Arshile Gorky nu ar fi
ajuns la viziunea sa picturală atât de fecundă.
Am întâlnit mulţi artişti şi apoi pe Gorky... El
avea talentul fantastic să îţi introducă un cui în
cap. Aşa că m-am ataşat imediat de dânsul
devenind prieteni”.

Taifas literary magazine 2 2020

Taifas literary magazine 2 2020

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Taifas literary magazine 2 2020

Similar to Taifas literary magazine 2 2020 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Taifas literary magazine 2 2020