Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

2 authors ... p. 2
editorial ... p. 3
poetry ... p. 5
prose ... p. 24
essay ... p. 36
confabulation ... p. 39
2 authors ... p. 47
general theme illustration: Ships and Maritime Surreal Paintings

2 Taifas Literary Magazine no. 3, 2020, September
TAIFAS LITERARY MAGAZINE
ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Bhagirath Choudhary
The Racism
Earth is ever afflicted
Cruel wounds inflicted
By racist indignity
And haughty insanity
The terrible arrogance
And the dark ignorance
Racism creates violence
Without human conscience
God made man
In His own Image
Man must behave
Like a kindly wise sage
Science says
With evidential emphasis
Man must learn
From DNA analysis
Which declares
With ample reasons
That all men
Are distant cousins
Drop your racism
And your naked fascism
To let humanity
And everyone breathe.
The poem is dedicated to the memory of last known victim
of the racism, George Floyd, whose last words were "Please let
me breathe"
Ishak Yusuf Oyetunji
Poke the firewood
Ween how it perishes
Into thin air in space
Evanescently in eye -
Twinkling like curmur
Flatulated in windy hice;
The proverbial smoke
For thy sweat be ocean
Waves and evaporates
Turns dark billow pelting
The sky when about to
Sleet endlessly in comfort,
Snow of solace upon thy soul
It shall sleet cat and dog
Quench the torment flame
Erode the sufferance away
Mid flood and tornado
After which whole world
Shall converge to mirth with thee
The scourge of racism
Stands against Humanism
Manhandling human dignity
It even defiles
Godly creation's divinity
Spare no time to joke
Hold tightly it to poke
Rummage the embers
Smouldering, tempting
To glow in the tripod,
Yearning to peck the lift
Ready to race and blow
Poke, breeze the smoke
Till it smiles, rages higher
The flame of thy flair
Hit the heat, be drowned
In thy incessant sudor

3
Taifas Literary Magazine no. 3, 2020, September
year I, no. 3, 2020, September
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
editorial 3-4
Paul Rotaru
Aromânii în modernitatea
românească
(partea a 2-a)
În monumentala sa operă „Dacia
preistorică”, autorul Ion Densușianu acordă
un deosebit interes civilizațiilor
protoeuropene și formării acestora, obiect
studiat cu scrupuloasă critică de Vasile
Pârvan, Nicolae Iorga și P.P.
Panaitescu în vederea
identificării unei ginți-mamă
din care se trag cele mai vechi
popoare europene. Astfel,
savanții ajung, independent
unul de altul, la spusele
areopagului atenian potrivit
căruia vatra popoarelor
Europei se regăsește în arealul
dintre ținutul hiperboreenilor
și cel al atlanților de la nord la
sud, precum cel al druizilor și
cel al arienilor de la vest la est.
Acest teritoriu vast, numit în
antichitate Pelasgia, își avea
centrul în bazinul intracarpatin
și constituia, potrivit lui Strabon, „sorgintea
tuturor învățămintelor și culturilor
cunoscute” în bătrânul continent.
Dacă atari culturi istorice stau la baza
acestui deziderat conceptual, se cuvine să
acordăm o atenție deosebită identității
culturale a specificului limbajului comportat
în graiul viu, direct, deci, oral, nu pentru a
desființa granițe culturale, ci pentru a distinge
și proba continuitatea etniilor în cadrul
națiunilor. În sprijinul acestui demers, se pot
identifica numeroase personalități aromâne
care s-au remarcat în modernitatea
românească atât prin specificul etno-cultural,
cât și prin participarea activă, semnificativă, la
mișcări cultural-istorice privitoare la țara
noastră.
Iată numai câteva nume: Toma Caragiu –
actor, Ion Caramitru – actor, Victor Eftimiu –
dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și
traducător, Constantin Gane – prozator și
memoralist, Gellu Naum – poet, prozator,
dramaturg, traducător, eseist, Ion Heliade-
Rădulescu, Gala Galaction – scriitor si
traducător al Bibliei în limba română,
Constantin Noica – filosof, poet, eseist,
publicist și scriitor, Ioan Petru Culianu – eseist
și istoric al religiilor, Neagu Djuvara –
diplomat și istoric, Simona Amânar –
gimnastă, Gheorghe Hagi –
fotbalist, Simona Halep –
jucătoare de tenis.
Recunoscuți sub simbolul
„Soarelui de la Vergina”,
aromânii din România posedă
o cultură vastă care s-a
dezvoltat pe întregul parcurs al
formării statului nostru
național atât în particularitatea
sa etnică, dar și prin influențele
interculturale dintre ei și
națiunea conlocuitoare. Pe tot
arealul țării noastre, se pot
identifica numeroase
corespondențe remarcabile în portul popular
românesc și cel aromân, între precepte morale
și sociale, dar mai ales în manifestarea cultului
estetic. Acest lucru arată că procesul de
integrare în modernitate a fost unul natural,
nestrăduit, consolidat și solidificat tocmai prin
lunga durată ce îi stă mărturie.
Fără a teoretiza principiile generale care
stau la baza etosului național și a celui etnic-
minoritar, cu atât mai mult, fără a pătrunde
adânc în exegeza acestor principii, este de
remarcat bagajul de arhaisme românești din
expresia orală aromână, fondul lexical care
susține prezența și continuitatea aromânilor
în România din vremurile medievale timpurii
și chiar mai dinainte.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Tot pe fond cultural, tradițional, iată,
popoarele din centrul și sud-estul Europei
arată, în dans, o predilecție către horă. Încă din
cele mai vechi timpuri, hora este privită ca un
dans ritualic strâns legat de noțiunea de timp
și curgerea sa; mai precis, de trecerea
anotimpurilor în decursul unui an, mișcarea
lor perpetuă în jurul unui soare ce renaște
spre a-și revărsa lumina benefică asupra vieții
noastre pe pământ. Indiferent asupra cărei
culturi din arealul mai sus amintit vom privi,
hora simbolizează același lucru, iar
personificarea anotimpurilor în hore și
dansuri constituie o alegorie religioasă
străveche, când lumea europeană precreștină
îmbina cultul astrobiologic cu cel teluric.
Dansurile populare care se țin cu ocazia
feluritor sărbători
comportă o cadență
preponderent-alertă,
cu o coregrafie
îndrăzneață până la
limita acrobației
uneori, lucru specific
sărbătorilor tracice, fie
că amintim de
agatârși, de geți, de
iliri sau taurisci. Astfel,
supunerea ritualică a timpului prin aceste
obiceiuri denotă sfidarea morții și venerarea
vieții prin proiectarea ei pe planul idealului, al
astrelor ce înconjoară zeul suprem, Soarele.
Istoricul și etnologul Neagu Djuvara identifică
aceste similitudini pentru a susține teoria
ginții-mamă protoeuropene așa cum a fost
înaintată de predecesorul său Ion Densușianu.
Cu alte cuvinte, reiese faptul că, deși pot părea
diferite prin execuție, dansurile populare din
zona balcanică și est-europeană au la bază
același concept cultural-religios.
Dacă istorici recunoscuți avansează teoria
latinității aromânilor, în vreme ce alții mai
recenți le atribuie o sorginte exclusiv greacă,
noi nu vom comite imprudența de a ne situa de
o parte sau alta, întrucât, iată, chestiunea
latinității Europei răsăritene se face rolul unor
dispute tot mai vocale pentru care părțile au
numeroase argumente și contraargumente.
Este, totuși, de remarcat ceea ce, în cadrul unui
interviu recent, un intelectual aromân declara
autorului celor de față: „Noi, macedoromânii,
nu cunoaștem alți eroi naționali decât cei ai
Statului Român în care ființăm din vremuri
incomensurabile, iar asta o susțin atât
personalități de vază ale minorității noastre,
cât și oameni dintre cei mai simpli cu care etnia
noastră se mândrește tot atât cât o face
România.”
Chestiunea continuității aromânilor în
modernitatea românească nu mai face,
demult, obiectul vreunei controverse
geopolitice în interiorul țării noastre, iar pe
asta o arată dialogul social și, mai ales,
intercultural atât de fluent și deschis dintre
etnic și național. Acest
dialog este facilitat pe
linie de manifestare a
tradițiilor, ceea ce
identifică cel mai
elocvent punctele
comune ale culturilor.
Și, revenind la
interviul
impresionant, vom
încheia cu spusele
altui intelectual aromân: „Se prea poate ca
Europa să nu considere România pregătită
pentru modernitatea vremurilor actuale. Tot
astfel, poate că Europa occidentală nu vede cu
ochi încrezători pregătirea României pentru
timpurile care vor veni. Însă unul dintre
apanajele modernității îl constituie respectul
față de tradițiile etnicilor și promovarea
acestora, fără de care niciun popor nu se poate
pretinde modern. Un om care ia în derâdere
cultura unui popor, fie acel popor străin de el
ori nu, în fine, acel nu se poate moderniza.
Tocmai de aceea, privind respectul față de
tradițiile și cultura oricărei etnii, spun cu mâna
pe inimă că România este un «colț de rai» și că
viitorul ei este ultramodern înainte de a se
petrece.”

5
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Mioriţa (în aromână)

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Ich habe immer auf dich
am Ende der Zeit gewartet...
dort wo die Kirchenglocke
Zähle dein Kommen
und dein Gehen
zerfleischend meine Seele
mit seinem baumeln
mich in der Rippen schlagend.
Ich habe ging um dich jenseits
von mir zu suchen,
aber das Straßen Gewimmel
verbarg deine Schritte
und nicht mal deine Augen leuchten
nicht mehr auf mich
um mich zu führen.
Meine Erinnerungen schmerzen
die du in meine Seele gequetscht hast
als zwecklose Dinge
die du loswerden wolltest.
Ich setzte mich auf
den Bürgersteig der Träume
neben einer Illusion,
die Hoffnungen verkaufte,
ich wollte meine Sehnsucht verkaufen
aber niemand wollte sie.
Erinnerst du dich
du sagtest mir, dass du der reichste Mensch
bist
wenn du Liebe hast.
Ich habe damals nicht verstanden
wie arm man bist, wenn man sie verliert...
Sie haben die Bäume abgehackt, in denen
meine Träume sich verwöhnen ließen
und ihr Trauern nähte Kleider
für den Lehm deiner Abschiede,
Von ihren Blättern sammelten sie
das Klagen der Flügel
und erhoben deinen Flug
bis jenseits der Zeit,
Nur meine Fußsohlen
blieben um zu liebkosen
eine Straße auf die wir beide
wanderten
auf der Suche nach dem Glück...
poetry 5-24
Gabriela Mimi Boroianu
Erinnerst du dich?
Du könntest sein...
Verirrungen
Du könntest das Wasser sein
das den Durst einer ganzen Wüste stillt
sie aufblühen,
Du könntest die Sonne sein
die das Herz Alaskas erwärmt
es in ein Blumenfeld verwandeln,
Du könntest der Nordstern sein
verirrte Schiffe auf dem Ozean führen,
und sie an Land bringen,
Du könntest das Grün des Waldes sein
das den schlafenden Körper der Erde
bedeckend
beschützt,
Du könntest alles sein...
aber du könntest mich nicht mehr lieben
als du mich liebst
wenn du mich im Wort versteckst!

7
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ion Cuzuioc
Poemele de sorginte niponă (Haiku, Senryu și
Gogyohka) semnate de Ion Cuzuioc au fost traduse în
limbile japoneză, engleză, franceză, rusă,
muntenegreană și macedoniană, fiind publicate în
diverse antologii, culegeri și reviste de profil de peste
hotare. Ion Cuzuioc s-a învrednicit de peste 100 de
premii și mențiuni la Concursurile Săptămânale și
Lunare de Haiku, Senryu și Gogyohka organizate de
către Romanian Haiku, Lyrical flashes, Dincolo de
retină, Gogyohka România, Gogyohka SUA etc.
Recent, scriitorul nostru român basarabean, Ion
Cuzuioc, care a participat la Concursurile Internaționale
Literare „Planetopia 2020” și „Literatopia 2020” din
Macedonia s-a învrednicit de premiile
I la secțiunea Aforisme și Haiku.
Haiku
inel de nuntă –
mâna soldatului
pe câmpul de luptă
***
copilul orfan -
în pat cu geamul deschis
cuprinzând luna
***
aburi spre cer –
în urma plugului
brazde arate
***
singur pe prispă –
în palmele bunicului
răsare luna
***
flori scuturate –
bunica prin livadă
în pantofi noi
***
ticăit de ceas –
în pianul părăsit
carii măcinând
***
citire în taină –
filele pomelnicului
gălbejite de vreme
***
spre sânul mamei –
șirag de mărgăritare
din ochii pruncului
***
în largul mării –
desprinsă de mal barca
transportând luna
***
căpița de fân –
trecută în căruță
luna cu furca
***
noapte cu nouri –
stelele căzătoare
peticind luna

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Proći ću lako sve zamke i pute,
premostiti ponor cvjetnim mostovima,
da dosegnem duše što ljepotu slute
u sunčevom vrtu među leptirima.
U meni nada ko vatrena ptica
treperi vrh zvjezdanih gora
dok tragam za blagošću i čistotom srca
van svakoga zla i gorkih izvora.
Potražiću svijet gdje se ljubav slavi
u dalekom kraju tajnovitog svemira
da sklonim čak i sopstvenu sjenu
od kobi razdora,mržnje i nemira.
U mom svijetu od snova kristalnih
sve je ljubav i osmijeh i nada
i neću da znam za taj život stvarni
gdje podjela besmislena vlada.
Biću zatočenik u kuli od snova
bliska ruži,leptiru u letu,
dok božanska zraka ko svjetlost magična
udahnjuje smisao mom vlastitom svijetu.
Iluzijom začarana,nesvjesna vremena,
puna ljubavi što se vječno sanja,
TRAŽIM DUŠE MOJOJ DUŠI SLIČNE
ŠTO U DOBRU VIDE SMISAO SVOG
POSTOJANJA.
Rêver d'un ailleurs,
Empli de fleurs
Où fleure bon le bonheur
La joie, la bonne humeur..
Où les gens se sentent bien
Sans jugement sans orgueil
Mais avec solidarité et humanité
À vouloir aider sans trompe-l'oeil
Empreint de sensibilité de coeur
D'humilité, de ferveur
D'audace, de douce folie
De celle qui fait aimer la Vie!
De papiltations exaltantes,
De regards envoûtants,
De rencontres simples ou exubérantes
De changement, de joliesse
D'amour, de tendresse de délicatesse..
Rêver dun ailleurs,
Coloré de fraternité,de tolérance
De bonté,d'insouciance
D'intelligence d'esprit
De talent,de génie
D'ouverture sur la vie..
Sans prise de tête
Au lâcher-prise, adepte
En accord en symbiose
Vers une ineffable osmose !
Tout en simplicité du cœur
Tout en légèreté, en amitié,
En générosité et en respect..
Où il est bon de se retrouver, de se poser
De respirer, de rêver..
Cet ailleurs, à nous de le créer,de l'imaginer
Forts de cette essence de Vie
Qui coule en nous !!
Gordana Saric
Svijet gdje se ljubav slavi
Myriam Ghezaïl Ben Brahim
***

9
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ruki Kočan
U ime svjetlosti
Duboko osviješćeni.
Na životnom maršu MIRA,
neka je vječna -
planetarno časna, naša
neotuđiva obaveza -
progonstva, i osude
svih zločina i zločinaca...
Bezgranično,
protiv mržnje i rata.
Svojim čistim nijetom,
iz sred dubine,
– srca i duše,
borimo se za Istinu.
Pravedno.
Toplinom daha,
– milosrđem
našeg Stvoritelja.
Protiv gluposti.
Snažno, protiv beznađa,
i emotivne tuposti.
Protiv besmisla...
Protiv zgarišta,
nepismene smrti.
U ime - kosmičkog dobra
i blagostanja, - i svekolike
istinske humanosti...
U ime čovječnosti,
i svemirskog patriotizma.
Tolerancijom.
Maršom MIRA,
slobode i nade.
Danas, u ime ljubavi,
evo - svijetla - svima nama.
U ime života, budimo ljudi.
Putevima,
dragog
Jedinog Stvoritelja.
Alma Buljubašić
Ostvari mi snove
Vodi me u polja makova
u neka vremena nova,
gdje lutat ću po sreći
a ljubav da me lijeći..
Vodi me gdje osmijeh na licima stoji
gdje nova ljubav se kroji,
vodi me gdje srce srca se ne
boji..
Vodi me gdje radost se radja
i jutrom rosom se budi,
vodi me u gnijezdo ljudi..
Vodi me od laži i zla
od mržnje i zli,
vodi me to nisam ja
tu ne pripadam,
vodi me ruku dobrote svima da
dam...
Vodi me u baštu raja
gdje cvijeta najljepše cvijeće,
gdje živi najbolja raja
koja nikad izumrijeti neće..
Vodi me tamo gdje je mir
gdje sloboda diše
a ljubav uzdiše...

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Tanu Vermani Kapoor
Compassion
Does it take penny....
to shower a smile,
but will soothe your heart
... when you walk a mile!!
Won’t your soul be blessed...
if you lend a hand,
to a fellow traveler
... who got stuck in mucky sand!!
Will it steal your wealth???
if you keep some water,
for little birds who
tweet
all day in heat..
still may find no
shelter!!
How much would it
take..
to listen a sad story??
if it unburdened a
heart..
... it is pleasant not gory!!
How blissful it will be..
if the world ceases fire,
a dome of peace... on this orb..
Oh!!! this need is dire!!
No color.. no wealth...
... no art of political shell..
will help in heavenly quarters..
such things are doomed for hell!!
Don’t sell your soul away,
don’t barter humanity..
we are all heart and blood..
should at least keep our sanity!!
Pramond Gangadharan
2. Life without Words
(Sharing an earlier poem)
Pramond Gangadharan
I have seen life from a street another
Where no one waits for other
Everyone keen to make their own way
Break all norms to achieve their aim
And in evenings sit and write about humanity
This is the place where you may feel unloved
But I will love you with all my heart
When you feel
disappointed about
failures
I will remind you
about your
accomplishments
And in the evening
write love poems for
you
In this world if you are made to feel ugly
I will become the mirror
That shall remind you how beautiful you are
within
The beauty that very few people can show you
And in the evening I will sit and write verses
describing thy beauty
I shall love you when you are wreck
When you feel quite and scared
When you are lost amidst this unfair air
I will trace you out and secure inside my heart
And in the evening I will write songs to calm
your fears

11
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Gianfranco Aurilio
The taste of love
Bitter
like when it slips out of one’s hand,
fades away like mist
and leaves heartaches,
incurable wounds,
an unquenchable thirst
destroys one’s heart
and never
does one's body appease.
Sweet
like when I hug you
on that bed of joys
tangled with passion
and if I had lived for this
moment,
just for this moment,
what else could I wish for
if not to relive it again
then again
and again
and again
always
if always existed?
Hot
like desire,
that burns,
like flames
the spirit lights up
and leaves in our mouth
the flames of the sun
the erupting lava
the blistering desert sand,
desert of pleasure.
Pungent
like my time without you,
knowing that
I could spend hours
maybe days
without being able to have you
back into my arms,
like the winter coldness
when I can't get myself warmed up
next to you.
Sour
like the chill that surrounds me
by the only thought of seeing you again
and that makes my body shiver
in a throb of passion.
Unique
enfolding
intoxicating
like
only the taste of love.
Ninagiò
6. Frammenti
Frammenti partorisce il mare
ognuno è onda di speranza
nel porto arcano dell’epifania.
Rade il fondale un’ancora
e ferita riflette antiche gòmene,
cicatrici ogni pietra celata
di dita diramanti di naufraghi
come anime inginocchiate al cielo.
L'isola che in lontananza
vibra in dissolvenza
appare e trasfigura
senza offesa agli umani resti.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Bagawath Bhandari
That Wind....
That wind,
Tossed my mind,
Stroking my glossy hair,
Accelerating my heart in gear.
That wind,
Tossed my mind,
Clearing dusts from my eyes,
Cleansing the hidden sky.
That wind,
Tossed my mind,
Rippling the water in
puddle,
Amid its sensual
cuddle.
That wind,
Tossed my mind,
Gently caressing the
bloom,
So beautiful and profusely groomed.
That wind,
Tossed my mind,
Singing melodiously in its tune,
And ringing my favourite rhymes.
That wind,
Tossed my mind,
Dancing ecastly on the tree,
Liberating me out to be free.
That wind,
Tossed my mind,
Running down my chest,
Adorning me out to be the best.
That wind,
Tossed my mind,
Sprinkling gentleness in me,
Washing me down to the sea.
That wind,
Tossed my mind,
Churning my heart to dance,
In every blink of my trance.
That wind,
Tossed my mind,
Blowing away my gentle thoughts,
Dumping me in the lonely woods.
Labud N. Lončar
Skrovište nade
U mom snu
Jedna je pahulja pada
na tvoje grudi
Tamo gdje ona mala
ptica spava
U gnijezdu požude
Gdje tihuje istina a
Što ljubav se zove
I mjesečeva sjenka pokriva oči.
Probuđen
Pjesmom ptice sa džanarike
Poljupcem
Žednim
Ispijam noć
I topim pahulju-
Postaješ mjesečeva ljubavnica
Na pragu
Skrovišta nade

13
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Giovanbattista Fetta
Autobiografia
Per chi mi conosce appena
E vuole saperne di più,
Ammesso che ne valga la pena,
Ecco la mia vita,suppergiu'.
Ho il numero di anni passato
Dall'anno in cui siamo
A quello in cui sono nato.
Sono nato in un anno
Nel quale,caso strano
Di cui non so le ragioni,
Ci furono dodici mesi
E quattro stagioni.
Sono nato in un paese
Dove,parola mia d'onore,
La gente mangia,beve,
Nasce,invecchia,muore.
Vivo in un posto strano dove
Fa freddo,fa caldo,c'è il sole,
Piove,nevica,tira vento
E chi è triste non è contento.
Io non sono giovane né vecchio,
Né biondo né bruno,
Se mangio parecchio
Non sono più a digiuno,
Dopo che ho bevuto
Non sono più assetato,
Se sto in piedi non sto seduto,
Quando dormo sto coricato,
Quando corro non vado piano,
Se sto vicino non sto lontano,
Quando non sono ammalato
Vuol dire che sono sano.
Io non vivo solo
Né accompagnato,
Non sono povero
Né ricco sfondato.
Ora che vi ho rivelato
Quasi tutto su me stesso
Un'ultima cosa vi confesso,
Proprio mentre scrivo
Mi sono accorto
Che sono vivo,
Dunque non sono morto.
Bozena Helena Mazur-Nowak
Lullaby
(for my beloved granddaughter,
Anna Helena)
Let that magic bell
Sways your little heart
Playing on the strings of silence
Gently shifts you to your
dreams
Moon softly will sing
Lovely lullaby
Stars will blink at you
When the day is over the sky
Just sleep my Thumbelina
Close your sleepy blue eyes
Let the most beautiful of stories
Invite you on a journey tonight
Hug your teddy bear tightly
Pet your dog for a good night
Sleep tight my little princess
And have beautiful dreams

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Iwan Dartha
#Moonlanding
#Commemorate Neil Armstrong landed on the Earth from
the surface of the Moon, July 20, 1969 (50 years ago).
The Three Astronauts
The real mind power secrets
proved by your path on moon
immediately attracted the world
amazing nation tasks on
geographically distant
Then your research began
to contribute world civilization
Pressures increased
for starting
other changes handled
successfully
Human minds appear
to act
like an universe
contact to the world
there's no error in the
mission
connection was
always made
by the great eleventh mission
This great mind power fact
was discovered absolutely
stunned the scientists
who had an interest in moon landing
The remote viewers found
that not only could they connect
The magical light moved on
people mind in the world
think of your struggling there
realized the men reached the moon
Neither people bad impression
nor complaining on the mission
Moon aura
mossy rocks
sheen sketch painting
black canvas silent
The roar of the night waves
to welcome you back home
the world history recorded this amazing
Paula Cristina Conceição
Viver as emoções
O dia amanheceu lindo
O sol brilha intensamente
E tantas coisas na mente
O calor o dia aquece
Sentimentos
Adormecidos
Espreitam e tentam
Inventam sonhos
Criando fantasias
O dia trazendo alegria
Inspira versos
Brotando poesia
O mar me atrai
Em suas águas
Calmas sigo
caminhando
Ondas vem e vão
Tocam meus pés pernas
Doce sensação...
A beleza do mar atrai....
Na vida vivências
Vem e vão...
Geram emoções
Intensas momentâneas
Ou duradouras...indefinições
Mas o descobrir se fará...
Deixando as boas lembranças
Do bem vivido...

15
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Tražim te sjetnim očima, u svakom zidu sobe
svaka soba miriše na tebe, tvoj parfem.
Aroma vanile opija moždane ćelije,
zidovi ćute, oči mi rose, sve je tužno bez tvoje ljubavi.
Guše me mrtvi zidovi, otvaram prozore, udišem miris lipe.
Zagrljeni sjedili smo na klupi ispod iste, osamdesete i neke,
pleo si mi duge kose u pletenice, sjedila sam u tvom krilu dok si ljubio moje usne.
Šaputao si tiho na uvce: "Volim te, ružo moja", rekao si.
Usne su ti slađe od soka mirišljave crvene ruže.
Ptice odnesoše tvoje stope u tuđinu, nema te više u našem gnijezdu,
ostavljena kao siroće u domu,
vrištim od žala za tobom, u samoći nase sobe.
Prstima brišem rosu sa tvoje prašnjave slike.
Plaćeš li to ljubavi?
Ili brišeš moje suze što kanuše niz trepavice? Rana još svježa, kao da je sve bilo jučer.
Tražim tvoj osmjeh u zidovima kuće.
Tražim tebe u našoj avliji.
Dozivam ime tvoje, dok sjedim sama na klupi ispod lipe!
Mrtva tišina je. Niko se ne čuje osim cvrčka iz zelene trave.
Kiša je oprala tvoje stope, nema te na kapiji da se pojaviš.
A ja uzalud te čekam svako veče.
Da li se uzalud nadam i maštam o tebi?
Znaš li da sve je isto kao prije?
I sve miriše, osim tvoje crvene ruže.
Uvehla je bez ljubavi tvoje. Upresana u herbarij sobe. Ne miriše više na tebe, jedini moj!
Usne su ispucale bez svježeg ružinog soka.
Ko će da mi plete sijede kose u pletenice?
Pitam se i ovaj juli, dok sjedim ispod lipe, na klupi i pišem o nama posljednji stih, uz miris
crvene ruže.
Rabija Hamidović
Zvao si me, ružo moja

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Florin Dediu Suceveanu
Emira
Promiți unui copil bolnav și crede
Că se va face bine, se va face,
Cu alți copii zburdînd din nou se vede...
Ah – zîmbet! echilibru sfînt, ah – pace!
O inimă cu îngerași de pază,
Curajul, pacea și credința vie,
Chiar și de tine-ascunzi o teamă trează
Că n-o să fie bine, n-o să fie!
Și, ca în alchimia blestemată,
Fără control și veșnic nepătrunsă,
A apărut pe chipul mic
de fată
Chiar îndoiala ta cea
mai ascunsă.
Promisiune... rău cu
chip de Bine,
Furîndă mînă-n gestul
de a da,
Purtînd cu ea speranța
care ține
La spate pregătită o nuia.
E ca citirea cu întîrziere
Și pe silabe-a unei condamnări
La moarte, cu un fel de mîngîiere,
Incerta zi a noii amînări.
Cînd pacientul își dizolvă chipul
În leacurile fără legămînt,
Nisipuri mișcătoare, ca nisipul
Speranțele pot deveni mormînt.
De nouă ani trecuți și jumătate
Și-o știe roabă patul și nu-i pasă
De despărțita lui de sănătate,
Copilărie, frați, părinți și casă.
Că s-a născut e singura ei vină,
Azi, roaba patului de suferință,
Fragilă și frumoasă pubertină,
E o statuie ruptă din ființă.
Nu mai zîmbește, nu mai plînge, nu mai
Rostește vreun cuvînt de o întrebi,
Doar te privește-așa... în felul cum ai
Privi difuz,spre cer îndeosebi.
Zvîcnește numai resemnarea, care
E îndulcit schițata morții grimă,
Dar pentru mulți e-un fel de vindecare
Și-n adevăr minciuna se comprimă.
Nicio privire-n piept nu te izbește
Mai mult și nu te simți mai inutil,
Nicio tristețe nu te
răvășește
Ca resemnarea unui
biet copil!
Crescută-n pat și
așteptînd să meargă
Din nou, parcă trăise
spre trecut,
Aproape dispărînd în
zarea largă
A gîndului că nici nu s-a născut.
Promiți unui copil bolnav și crede,
Tăcută trece cruda inamică
Și nevăzută, vremea,doar se vede
Cum a făcut cărări pe fața mică!
Speranțe, trepte, a urcat firavă,
Din sedimente pînă în eter,
A amețit de cupa cu otravă,
Încă puțin și se-agăța de cer!
Ca în sicriu e nemișcată-n pat,
Ochii rostesc și chipul e cuvîntul.
Căzînd mai jos de unde a urcat
Începe s-o acopere pămîntul.

17
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Anna Saracchi
Tra le pagine di un libro
Ho letto
tra le pagine di un libro
scritto da un autore sconosciuto,
ho letto e mi è sembrato
di capire che vivere una vita
senza un senso
senza uno scopo una meta
da raggiungere non è niente,
non puoi decidere tu
questa giungla ti appartiene,
la foresta si presenta
sola e infestata di serpenti
pronti a mietere veleno,
tutto questo appare senza
senso
in fuga di continuo sempre
da inferni che bruciano
ossigeno essenziale,
liscia la vita non esiste
tra le righe che profumano
di carta genuina
ho appreso che prezioso
più dell'oro è l'argento
colorato,
ho imparato che ogni giorno
è regalato
un dono da scartare
una festa che sa di compleanno,
saggio è colui che crede
nel perdono che spera
di rinascere libero
dalla prigione,
la vita questa meravigliosa
maratona vinta da tutti
noi partecipanti
insegna che scorrono le ore,
questo libro sconosciuto
che in poco tempo ho letto
mi ha conquistata,
rinata ora mi sento
nuova di zecca
una neonata,
tutto questo per me
ha un senso.
Paula Cristina Conceição
Viver as emoções
O dia amanheceu lindo
O sol brilha intensamente
E tantas coisas na mente
O calor o dia aquece
Sentimentos
Adormecidos
Espreitam e tentam
Inventam sonhos
Criando fantasias
O dia trazendo alegria
Inspira versos
Brotando poesia
O mar me atrai
Em suas águas
Calmas sigo
caminhando
Ondas vem e vão
Tocam meus pés pernas
Doce sensação...
A beleza do mar atrai....
Na vida vivências
Vem e vão...
Geram emoções
Intensas momentâneas
Ou duradouras...indefinições
Mas o descobrir se fará...
Deixando as boas lembranças
Do bem vivido...

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Eliza Segiet
Translated by Artur Komoter
Jokester
We frolic with death,
every day we joke about life.
And it slips by.
Every day we get closer
to no longer being human,
instead to being
only a body
and a memory
in the minds of the
Jokesters.
Desk
for Professor Jozef
Lipiec
No one can think for anybody else–
once said a professor to a student.
He was right.
After all, those new thoughts
can no longer
be lead to the end.
Through the shut curtains
the rays of life shine no more.
Only
the papers scattered on the desk
look as if they are waiting
for someone –
the chosen one.
The one,
who will never
sit by it again.
Labyrinth
In the vortex of dance,
wandering in the labyrinth of time
she saw
the ephemerality of existence.
Today turns into
yesterday
as in the Heraklitean
river
– fluid, smooth.
Although trees live
longer than humans,
slouching between
them
one can see the scattered dandelions.
And behind a tall wall of boxwood
there is everything
one cannot go back to.
Every ray of the sun
is a hope for existence,
even though
at some point it will
not allow for a gust of life.

19
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Renata Sendrowicz
,,Sandomierz – Ucho Igielne –
wspomnienie”
[Sandomierz – Needle’s Eye – Flashback
A poem dedicated to Dear Husband]
Pewną nocką tajemną,
kiedy było ciemno,
po schodach biegłam ile sił,
chłopak ze mną przystojny był.
Schodów cała moc,
piękna była noc.
Stanęliśmy ja i on,
on do mnie wyciąga dłoń
i tak muśnięcie, czułe
dotknięcie,
rumieniec lico me skrył,
uciekać chcę ile sił,
wszystko we mnie drży,
a on ujął moją dłoń
i pocałunkiem czułym musnął
skroń.
A było to dawno temu,
w Uchu Igielnym nie wiedzieć czemu.
Sandomierskie ulice, piękne kamienice
pamiętają nasze spacery,
których było tak wiele.
Dzisiaj kiedy wspominam tamte dni,
ciepło na sercu robi się mi.
Nawet pamiętam w jakiej był koszuli,
gdy przez Ucho Igielne szliśmy za ręce
i mnie do siebie tulił.
Całował mnie mój obecny małżonek,
zanim zostałam jego żoną.
,,Zachody słońca’’
[Sunsets]
Och! Te zachody słońca,
mogę oglądać je bez końca,
cud kolorowy, codzienny,
od zarania dziejów zmienny.
Każdego dnia nowy akt,
niezmienny natury fakt.
Czasami tylko zazdrosne
chmury,
nie dają oglądać cudu natury.
,,Księżyc”
[The Moon]
Słońce dobrze nie zaszło,
ty srebrne lico pokazałeś.
Wilki pieśni ci żałosne
śpiewają,
zakochani do ciebie wzdychają.
Świadkiem byłeś sprawy niejednej,
często nawet skrytej, tajemnej.
Nocą dziwne rzeczy widziałeś,
o których zapomnieć chciałeś.
Przypływu mórz w tobie tkwi tajemnica,
lunatykom wiadomo nie od dzisiaj,
gdy światło twe do pokoju wpada,
chodzić we śnie im wypada.
Cichy towarzysz Matki Ziemi,
na zawsze ze sobą połączeni.
Ucho Igielne [Needle’s Eye] –
Sandomierz, Poland
Photo by Renata Sendrowicz

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
,,Kosaciec zwany Irysem”
Opowiem Wam o kosaćcach,
u mnie jeszcze tęczą kwitną.
Namaluje je na obrazku,
zanim mnie opuszczą i znikną.
Kwiat ten Egipt stary kochał,
majestat i siłę symbolizował.
Faraonowie w trzech płatkach
wiarę, prawdę, wartość widzieli,
często w berłach z Irysa ozdobę mieli.
Spotkać go można na freskach greckich,
gdzie bogini tęczy Iris imieniem go naznaczyła,
taka w kwiatach tych drzemie siła.
Staropolska nazwa kosaciec od liści pochodzi,
Sztywną, lekko wygiętą kosę na myśl przywodzi.
Zwany często na wsi lilyją, piękną i niewinną,
na obrazach często z Matką Jezusa Maryją.
Koniec u mnie tęczowych lilyji kwitnienia,
Za rok kochane, mam nadzieję – do zobaczenia!
,,Czerwony ptak”
[A Red Bird]
Tupot dżdżownic za oknem
obudził mnie ze stuletniego snu.
Wszędobylski ptak czerwonym jazgotem
budzi mych myśli nocną plątaninę.
Dajże spać świecie nikczemny,
Gdzie dzieci się zabija
bez mrugnięcia oka fałszywego,
jednocześnie zachwyt dając
sprawom wagi nijakiej.
,,Kosaciec
zwany
Irysem”
Painting by Renata Sendrowicz
Kosaćce (Irysy) [Orrises (Irises)]
Painting by Renata Sendrowicz

21
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
,,Już łan się złoci”
[Fields are getting golden]
Trawy, zboża dojrzewają,
alergicy mocno kichają.
Rolnik czeka słońca,
a tu leje bez końca.
Jak tu zebrać plony,
gdy łan zamoczony.
By nikomu nie brakło,
dnia każdego codziennego
chleba powszedniego.
Vinod
Narayanan
"My Mystic Joy"
Vinod Narayanan
"My Mystic Joy"
I need a dream to escort my lone sleep and forget my life while awake.
hold my hands dream! we can go to farther lands of beauty.
take me to mountains, where I can feel the horizons,
take me to the oceans to see waters that can't satisfy unquenchable thirst of humans
take me to a grave where I have to ask about after life.
After all that oh my dream! talk with me.
I know you are a dream and will go when Sun calls me up, but you are a better friend than
my own fake smilers.
you are not a fantasy, but a yacht that sail me to escape this greedy world to my mystic world
of serenity and joy,
"You are my letters."
Photo by Renata Sendrowicz

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
What legendary country are you from?
You the extraordinary feeling that awakens and kills
What size were you modeled
You, the Love who is so coveted
Your deep gaze hypnotizes and blinds sometimes
And your long hands play with our joys
Your perfume gives drunkenness and euphoria
That you pour an unequal share into our lives
And everyone dreams, if only
That the sound of your footsteps to hear softly
At the beginning of its existence
To finally have the privilege of your presence
Are you from a distant galaxy...
Or do you come from a river that never dries up?
You, torch of eternity
That flickers so often
In the slightest breath of wind
Can be extinguished at any time and forever
Whether you come from Hell or Heaven...
Whatever! Love, immense being with long arms
If I heard the sound of your footsteps...
I wouldn't complain about your melody...
Though I hope infinitely
And that she only plays for a moment in my life...
Genie or messenger, it doesn't matter! Lucifer or archangel
What does it matter! If your call is a praise
A sweet song that cradles the heart
To balance between two chords my Happiness...
Myriam Ghezaïl Ben Brahim
Ode to love

23
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
The creator was breathing romance ,
He did not create a woman just by chance .
He wanted to create a beautiful creature .
So he started collecting elements from the nature .
He took the softness of the dew .
Freshness from the petals new .
Brightness directly from the sunlight .
Serenity of a moonlit night .
To this he added , the ferocity of a storm .
So that no one took for granted her fragile form .
Her features he carved with great care .
And at his creation in awe he stared .
His heart was filled with a sense of pride .
But He also felt jealous that she would become a man's bride .
How He wished he could become a mortal!
And worship her as a goddess, putting her on the pedestal .
It was the woman who urged the Almighty God,
"Please send me on Earth oh ! my Lord."!
As man's better half I will take birth
And make his life living worth
The creator was amazed at her thoughts so pure
Even before taking birth , of herself she was so sure
With a heavy heart and eyes filled with tears,
He said, " At times you will be abused and disrespected my dear"!
With gratitude in her eyes,
she promised to make every sacrifice .
And that's how she became a man's wife .
To bring some sanity in his life .
So respect the woman in your life .
Whether she is a daughter, beloved or your wife .
Remember the immortal creator gave her the right ,
As his ambassador in the mortal world to create life.
Harinder Cheema
The creator's love

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
prose 25-30
Adrian Scriminţ
Bucuria Strălucirii
(capitol din romanul Cartierul Proletarilor)
(fragment)
Capitolul acesta a luat mențiune la Concursul
Național de Literatură din 2012, ținut sub egida
USR. Locul 5, din peste 350 de concurenți. De mai
bine de 10 ani lucrez la acest roman, fiind și în
cautarea unei edituri!
Depresia puse din nou stăpânire peste
camera semi-întunecată. Însă tăcerea nu era
definitivă, boabele de
porumb pocneau
alarmate, amintindu-i
lui Jan că trebuiau
luate de pe tavă. În
timp ce îşi încolăcea în
jurul palmelor două
ştergare ca să nu şi le
frigă, se răsti la
spălătorul de vase:
– Lasă-le, mă, naibii de vase! Mai mult le-ai
înăclit decât să le speli. Las’, că pe celelalte le-
o spăla cucoana de mamă-ta, când s-o întoarce
mâine de la serviciu!
Reumplu castronul şi hămesiţii tăbărâră pe
dânsul. Alergau într-o dezordine vioaie şi îşi
abandonau grăunţele încinse din căuşurile
palmelor pe unde apucau, departe de ceilalţi
suferinzi. În curând fu şi rândul pâinii să fie
scoasă din cuptor. Mirosul inundă atât
bucătăria, adunând boabe de rouă pe pereţii
reci, îmbrăcaţi în faianţă, cât şi gurile hulpave
ale celor care nu se mai săturau. Scuipau
uneori dărăbul de miez incandescent în căuşul
palmei, suflau peste el un val de aer rece, după
care şi-l vârau din nou în gură. Bărbatul, dacă
nu zărea pe întuneric lucrul acesta, le auzea
horcăielile:
– Ho, băă, luau-ar dracu’ de treabă, că vă
opăriţi gâtlejurile. Şi nici nu-i bună să o
devoraţi clocotită, lăsaţi-o boalii să se
răcească!!
După urletele bărbatului, pofta nesătuilor
dispăru într-o oarecare măsură.
– Hai, la teme, rapid, la învăţat!
Cei trei şcolari începură cu sârguinţă să îşi
vadă de îndeletnicirile care aveau cândva să îi
facă demni societăţii. Matei iscălea de zor...
– Tu ce scrii acolo, bă?
– O poezie.
– Te-au apucat creaţiile pe întuneric?!
Nu îi răspunse. Ridică doar nesigur din
umeri.
– La urma urmei,
genialităţile se ridică
din mizerie, mă; din
foamete, murdărie,
lipsă de curent şi
comunism, lua-l-ar
dracu să-l ieie! Şi... ce
ar trebui să cuprindă
poezia dumitale?
– Învăţătoarea
spunea să compunem o pezie despre tovarăşii
Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre pionieri,
partid sau... despre ce vrem no – îi explică cu
un timbru mormăit, fără să îşi ridice ochii
cufundaţi în caietul de citire.
Spiritul patriotic al lui Jan Scarlat se
însufleţi instantaneu:
– Mă, dacă te prind că scrii despre aşa ceva,
te şifonez ca pe-o hârtie şi te bag cu mâna mea
în difuzoru’ radioului ca să cânţi tu de acolo
„Soarele şi pionierii”!
– Ştii bine că nu-mi place să scriu despre aşa
ceva! îl admonestă urgent băiatul.
Peste cameră se lăsă din nou tăcerea. În
această linişte deplină se distingea clar traseul
creionului peste foaia de hârtie, pâlpâitul
molcom al lămpii cu ulei, ronţăitul boabelor de

25
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
porumb, plescăitul miezului de pâine din gura
lui Mălin, ceasul care îşi târâia plictisit
secundele şi, apa de la robinetul cu garnitura
stricată care picura într-una.
Scarlat întinse mâna după ţigările fără filtru
pe care şi le aruncase deunăzi pe masă. Nu mai
avea multe. Aruncă precaut pachetul înapoi
fără să se atingă de nici una. Dacă rămânea în
pană cu fumatul se omora. Nu ştia doar ce să
facă cu plictiseala. Se îndreptă cu o lehamite
sporită spre cuva chiuvetei şi începu să spele
cele două oale şi să înlăture untura depusă cu
două seri în urmă pe fundul tigăii care prăjise
cartofii pai. Le freca vârtos cu
bucata de cârpă putredă,
insistând peste toate
suprafeţele slinoase. Îi era
mare ciudă că nu putea să îi
demonstreze lui fiu-său
contrariul. I-ar fi spus: „Vezi,
bă, aşa se spală vasele! Te tot
plângi ca o domnişoară...”
Îi îngheţară şi lui mâinile.
Freca isteric vasele şi scuipa
printre dinţi sudălmi dese.
Aruncă ofticat oala cea mare şi
roşie printre celelalte tacâmuri
îmbâcsite, puse să se usuce.
Oala protestă, înjurând cu
zgomot furculiţele, castroanele, farfuriile şi
lingurile care zăceau deja în cealaltă cuvă. Nu
se lăsară nici ele mai prejos, din vârful
grămezii ce o formaseră o împinseră pe
betonul duşumelii, ştirbindu-i smalţul de pe o
toartă.
– Când ţi-am zis să stai aici, aici să stai,
bisericuţa mă-tii!!! urlă, retrântind-o la loc. Şi
voi ce vă zgâiţi aşa, bă?! îşi îndreptă brusc
privirea spre cei pe care îi uimea. Nasu-n
caiete!
Îi mai rămase tigaia cu toarta fragilă, prinsă
numai într-o jumătate de şurub. Era cea mai
slinoasă dintre toate. Pe palmele înroşite ale
bărbatului se întinsese abundent untura. Nu
avea cu ce să se şteargă, iar aceasta parcă i se
cerifica. Îl enerva acum totul: întunericul,
inaniţia, radioul, apa rece şi... simpla prezenţă
a celor din jur. Observă un detaliu care îl duse
în vârful disperării: presiunea gazului scăzuse
până la maxim, iar flacăra pâlpâia cu zvâcniri
anemice.
– Dumnecaţii... s-a luat şi gazu’. Şi eu care
voiam să înmoi parodia asta de tigaie!
Începu să îi dea lustru cu mişcări disperate,
sincronizate odată cu pulsurile inimii. Îşi
înlătura depunerile de untură de pe palme pe
muchia găleţii de gunoi. Se încăpăţâna. Deşi
părea o muncă sisifică, trebuia
dusă până la capăt. Dintr-un
aspect năcleios, tigaia căpătă cu
greu unul uleios. Boabele
pulverizate pe teflonul ei
prindeau strălucire. Scarlat
freca la ele cu o patimă dublată
şi, mâinile înroşite îl dureau
până în suflet. Cânta printre
gemete:
„Soarele şi pionierii, şi-au
dat mâna peste ţară,
Şi-n adâncu’ primăverii...
paştele şi dumnezeii”!
Trânti scârbit tigaia peste
celelalte tacâmuri, deconcentrându-i pe toţi
din plictiseala în care se adânciseră.
– Nasu-n caiete, bă!! se răsti doar la cei care
erau şcolari.
Din depresia întunericului îl încredinţară că
îi urmau ordinele şi, îl priveau cu băgare de
seamă pe sub sprâncene. Tăcerea încăperii
mai era uneori deranjată de penultimii care
prinseseră cândva viaţă: Alecu şi Luca. Se
jucau cu nişte jucării stricate, cu două
maşinuţe de mărimea palmei. Uneia îi lispeau
rotiţele din faţă, iar cealaltă nu le avea deloc.
Bârâiau amândoi, imitându-le motorul. Deşi
fierbea în sinea lui, Scarlat nu se putu abţine să
nu îşi demaşte un zâmbet forţat, găsit între

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului.
– Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare
veselie.
Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse
spre dânsul capul timp de o jumătate de
secundă, parcă reproşându-i deranjul.
– Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori
cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic,
măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie,
să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai
trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci
de ani, să vă văd pe toţi pe la casele...
Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă
de lumina puternică a becurilor din bucătărie
şi din hol.
– Mda... a venit curentul. Şi uite – pipăia din
loc în loc caloriferul –
că vine şi căldura. Să
nu îmi spuneţi că nu
aveţi acum condiţii
proprice ca să fiţi
ascultaţi, domnii mei.
Pe Jan Scarlat îl
păliră brusc talentele
didactice. Se uită în
grabă peste blocul lui
Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar
fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul.
– Fă-le şi frunze, bă! Desenezi flori, iarbă,
fluturi, păsărele, şi copaci chei?! Da’ ce-s de la
Hiroshima?! Sunt radiaţi, săracii?
Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă
creionul şi începu să le contureze copacilor
frunzele contra cronometru. Desenă printre
crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi,
urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă
creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli
în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o
uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre
în adâncul ascuns al stării psihologice.
– Desenează, bă, mai departe! Ce... te-ai
descurajat?!
Băiatul îi mormăi ceva indeductibil.
– Zi, mă, mai tare, ce nu-ţi convine? parcă
această întrebare i-o puseră ochii care îi
ieşiseră pe jumătate din orbite.
Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul
care i se puse în gât, şi îi răspunse cu un glas
plâns:
– Am vrut să desenez cireşe, nu mere!
Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări
cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă
creionul roşu şi începu să împovăreze crengile
din desenul silitorului şcolar cu cireşe care
stăteau gata-gata să fie culese.
– Na, mă – îi reazvârli creionul – eşti fericit
acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să
laşi spaţii goale!
Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi,
cu aceeaşi silă, umplea
crengile misteriosului
pom împopoţonat cu
mere ionatane, cu
cireşe sănătoase. Se
străduia să îşi înăbuşe
singur plânsetul,
palmele dese ale
bărbatului care s-ar fi
abătut asupra lui l-ar fi
convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se
străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se
amuza de ciudata altoire a pomului fructifer.
Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se
distra de acolo, de pe banca improvizată a
bucătăriei.
Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera
ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod,
să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în
persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea
pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel
de „neanţi”, care îl luau în râs în faţă, şi apoi,
când soseau zilele examinării mecanicilor de
locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului
împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească
despre circuitul curentului electric de la
pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce
supape pătrundea aerul comprimat acţionând

27
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
procedeele de frânare.
– Văd că radiezi, tovarăşu’ student. Intuiţia
mea părintească îmi denotă faptul că a-i fi tobă
de carte.
Întoarse scaunul cu spatele spătarului spre
dânsul, se aşeză, îşi sprijini deasupra coatele şi
îşi împreună strâns palmele sub bărbie. Îl
scruta ca la o anchetă făcută de comisarii de
miliţie... cu răbdare, un zâmbet aşezat pe ochi
şi o mimică cinică.
– Puţină linişte, vă rog!
Şcolarii şi cu Mălin care adormise cu
biberonul în gură amuţiră, mai puţin Luca şi cu
Alecu, care îşi împotmoliseră
maşinile într-o mlaştină şi le
forjau până la refuz
motoarele...
– Ia zi-ne mătăluţă, cât fac
doi ori doi?
Răspunsul veni întârziat şi
nesigur, pupilele căutând cu
deznădejde ajutor de la fratele
mai mare:
– Patru...
– Aşaa... – îşi frecă bărbatul
palmele cu bucurie. Da... cât
crezi mătăluţă că fac doi ori
trei?
Alex se panică de-a dreptul. Poate că ştia
răspunsul, însă maxilarul i se încleştase şi nu
voia să i se elibereze.
– Şase!! îi şoptea repetat Matei, din spatele
lui taică-său.
Îi arăta şi degetele, parcă cu disperare,
poate că cel chestionat avea să le observe şi
apoi ar fi reuşit să le şi descifreze.
– Spune, mă! Frate-tău îţi şopteşte de-l
doare limba, şi tu tot n-ai bunul simţ ca să îl
auzi.
Îşi întoarse cumva capul cu dojeneală spre
sufleur:
– Zi, mă, mai tare, să auzim şi noi! Ce, avem
între noi secrete?!
Matei nu îndrăzni să crâcnească. Îl
reapucară subit talentele literare. Începu să
încropească poetic cuvintele pe care şi le
imaginase în beznă.
– Am să mă ocup eu şi de tine, drăguţule! îi
aruncă taică-su din treacăt, fără ca să
binevoiască să îl privească. Hai, măi, cât fac trei
ori doi? îl întreba cu o voce enigmatică.
Alex nu cuteza să i se uite în ochi. Se blocase.
Îşi luă postura umilă a unui credincios mânat
de vreun popă cu forţa la slujbă, îşi plecă umil
capul, îşi împreună cu smerenie braţele în
jurul pieptului, se gârbovi ca să
dea o însemnătate mai
deosebită momentului, şi îşi
ridică umerii într-un fel al său
de apărare. Atât cât îi putea
permite traiectoria ochilor,
zărea cum bărbatul îşi desfăcea
tacticos centura de la pantaloni
cu gesturi uşoare, tărăgănate,
ca să dea pe deplin de înţeles
privitorului la ceea ce avea să ia
parte. O studia atent, deşi
făcuse de nenumărate ori
cunoştinţă cu dânsa: lucioasă,
lată, grea, cu catarama solidă şi
stema impregnată a Republicii
Populare Române. Jan Scarlat o făcuse uitată
atunci când trebuise să se elibereze din
armată.
– Poate ne ajută la socoteli „Centurica”! Îi
face o deosebită plăcere să ni se asocieze, aşa,
să socializăm puţin, să chicotim, să râdem pe
seama celorlalţi, să ne amintească puţin şi de
tabla înmulţirii...
Alex se pierduse de tot cu firea. Mecanismul
autoapărării începea să îşi pună amprenta pe
dânsul, închizându-l într-o altă lume. Îşi ridică
ochii şi se uita undeva departe, pe fereastră.
– Ia vino mătăluţă încoace!
Bărbatul se ridică brusc şi îl prinse uşor de

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
mânecă. Gesturile tutorelui îl treziră urgent la
realitate. Îşi trase violent braţul eliberându-se
din strânsoare. Dădu cu ochii şi de centura din
mâna strânsă a acestuia. Dintr-un instinct
construit odată cu scurgerea timpului, se
retrăsese cu câţiva paşi mai în spate.
Jan Scarlat nu se pierdu cu firea, înaintă
spre el cu nişte paşi molcomi, fără să îi
grăbească, doar avea tot timpul din lume. Îl
prinse pe nefericit de încheietura braţului.
– Lasă-mă, bă! îl atenţionă panicat. Lasă că
le-oi învăţa eu, dăle-n-colo de înmulţiri...
– Da pân-acuma ce bisericuţa ma-mii ei de
viaţă ai făcut, bă?!
Îl prinse vârtos de ceafă şi îi îndoi în aşa fel
trunchiul încât fesele să îi fie expuse în afară.
Cureaua cea grea şi
lată începuse să i le
jupoaie, cu pocnete
stridente, ca de bici.
Cele şase muşcături
ale sale îi reamintiră
băiatului rezultatul
înmulţirii. Îi dădu
drumul din
strânsoare.
Nefericitului i se umflaseră pleoapele şi avea
ochii plânşi. Un nod dureros, care i se puse în
gât, îi înăbuşea încă lacrimile. Era disperat.
Citise de zeci de ori blestematele de înmulţiri
şi... tot nu îi intrau în minte. Era conştient că
vor urma şi alte lovituri, îl cunoştea prea bine
pe taică-său. Cât era de călit cu bătăile, a doua
serie n-ar mai fi putut să o suporte, şi îl
îngrozea faptul acela.
Scarlat îi abandonă centura pe masă, în faţa
ochilor, ca să se sfătuiască mai bine. Nu se
grăbea, nu era presat cu timpul, fraterniza cu
acesta. De-abia peste încă o zi intra în tura de
muncă. Îşi aprinse o ţigară şi îl privea prin
fumul des al acesteia.
– Murim de curiozitate să aflăm cu toţii, cât
fac trei ori patru! Nu-i aşa, bă? întoarse brusc
capul către toţi ceilalţi care luau aminte la el
din umbra luminată a celor două becuri, din
bucătărie şi din hol.
Nu îi răspunse nimeni. Îl prinse din nou cu
mişcări rapide şi isterice. În timp ce îi apleca
ceafa, nefericitul negocia printre suspine:
– Nu da tăticule, promit că le învăţ! Îţi dau
cuvântu’ meu că altă dată nu mai fac!
Nesupunerea aceea irită bărbatul. Trebui să
îşi dubleze efortul. Prin exteriorul mâinii
încleştate se zăreau firicele de vene verzui,
care pompau cu hărnicie oxigenul...
– Treci în bisericuţa...
Pocnetele centurii începură din nou să îi
sculpteze fesele. Veneau într-un ritm sacadat,
continuu, fără să îi mai acode necăjitului
timpul ca să mai respire de durere printre ele.
Pe la a treia lovitură
scâşnea, pe la mijlocul
lor începu de-a dreptul
să plângă şi, aproape
de încheierea
ultimelor, zbiera în
toată regula.
– Centurica ne
atrage atenţia că trei
ori patru fac
doisprezece, domnul meu!
Nu îi răspunse. Rămase undeva cu privirea
pierdută în spaţiu. Lacrimile mari îi alunecau
pe luciul obrajilor, îşi luau rămas bun de pe
barbă şi făceau pe urmă cunoştinţă cu podeaua
sinistră de beton. Acelaşi lucru îl făcea din
solidaritate şi Luca, penultimul dintre ei. La
vârsta lui nu înţelegea mare lucru, însă dacă
frate-su mai mare plângea, era de datoria lui
de frate mai mic să îl susţină. Însă plânsul
acestuia era sinistru, neînţeles nimănui, poate
nici lui însuşi şi, nu prevestea nimic bun...
– Cum vrei, bă, să te faci inventator, dacă nu
ştii nici măcar tabla înmulţirii?
Nu îi răspunse. Nu voia să se facă
inventator. Asta dorea taică-său să scoată din
el... Visul lui era să devină păpuşar.

29
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Cât fac, mă, patru ori patru?
Îl cerceta lung, cu ofuscare, scârbit parcă de
tăcerea unui prostănac pe care îl avea în faţă.
Îi trânti cartea de aritmetică direct în creştetul
capului:
– Ia manualu’ şi-nvaţă! Prostu’ dracului!
Dacă îţi mai aplic încă şaişpe lovituri îţi despic
fesele, mă... calule!
Se întoarse cu mişcări neaşteptate spre
Matei, care stătea pitit în colţul mesei, de parcă
de-abia atunci îşi adusese aminte de dânsul:
– Ia să auzim tovarăşu’ poet, ce-ai compus
mata?
Parcă se ghemui şi mai
adânc în scaunul în care şedea.
Îl scruta cu nesiguranţă pe sub
sprâncene şi, pupilele i se
mutau când la el, când la
centură. Începu să îi recite
aproape mecanic, fără vreo
oarecare intonaţie:
– Vara, de Scarlat Matei:
„Te iubesc frumoasă vară, ca
pe-un stol de rândunele,
Ziua ta e-atât de caldă, ca un
astru dintre stele.
Holde, lanuri aurii, munţi şi
ape străvezii,
Zumzetul de pe câmpii, te aşteaptă ca să
vii...”
Ochii lui Jan Scarlat scăpărau scântei. Erau
sângerii. Deşi nu îl privea, Matei îi simţea
încordarea. Nu îi zărea decât pumnii strâşi,
sprijiniţi de masă, gata pregătiţi parcă să o
sfărâme. Toţi cei cinci fraţi şi Mălin care
dormea amuţiră. Până şi ceasul de pe perete îşi
târâia mai precaut secundele, iar picăturile
dese care ieşeau pe ţeava robinetului cu
garnitura stricată se împuţinară, toate acestea
în aşteptarea reacţiei bărbatului. Scrutarea sa
îl ţintuia cu apăsare, din profil, mai mult pe sub
o sprânceană. Stătu în felul acesta lăsând
îndelung secundele în aşteptare. Îşi ridică apoi
uşor trunchiul, îşi suci bărbia spre dânsul şi, îl
ţintui cu ambii ochi. Dacă îi prindeau viaţă era
greu de spus. Îşi ridică în faţa bărbiei palmele
ca într-o oglindă, dând privitorului, fără voia
lui, un context simbolic, asemănător
însemnătăţii rugăciunii popoarelor islamice...
Începu uşor să îşi împreuneze şi să îşi
distanţeze palmele, întocmai unui aplaudat
psihotic, care se accentua frenetic,
îndemnându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi
lucru. Din spatele tăcerii, din sfârâitul
opaiţului care uitase să se stingă, şi din
scâncetele lui Alex care se forţa
cu frică să nu mai bocească,
izbucniră aplauze slugarnice,
imitându-le cu succes pe cele
ale tatălui. Printre ele, îi
răzbătu pe urmă vocea,
cumpănitoare, părând a avea
un rol de îmbărbătoare:
– Eşti prea bun ca să te faci
inginer, mă, te fac profesor
universitar...
„Eu nu vreau să mă fac
profesor universitar, eu vreau
să mă fac pădurar”! îl
contrazise Matei în gând, cu un
zâmbet sincer impregnat pe
chip.
– Mai scrie încă o dată poezia asta pe o
bucată de hârtie! O duc cu mine mâine la
servici’. Mi-ai înfrumuseţat ziua! îi ciufuli vioi
părul, care, dacă nu i-ar fi fost tuns şcolastic, i
s-ar fi ciufulit cu siguranţă. O să moară de
ciudă Liviu, pe locomotivă. Tinicheaua!... Zicea:
„Fata mea este cea mai îndemânatică elevă de
la cursurile de ţesut cu mâna de la Căminul
Cultural de la mine din comună”! Păi bravo
nene, compari aspiraţiile şi divinitatea unui
poet... cu o ţesătoare?! Paştele şi bisericuţa...
Uite, că mă enervai!...

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Jan Adam Borzęcki
W XIII i XIV wieku naszych przodków zimy
straszyły nie tylko śnieżycami i mrozem, ale także
najazdami Tatarów, które zbierały żniwo krwawsze,
niż pogodowe szaleństwa. Potwierdzeniem tej tezy
może być przykład Sandomierza.
Sandomierz i Tatarzy
[Sandomierz and Tatars]
Z ówczesnych kronik wynika, że zimy były
wówczas bardzo srogie i dawały się ludziom
we znaki, a śmierć na skutek chłodu i
zamarznięcia była wręcz czymś
powszechnym. Tym
bardziej, że nie
wszystkich stać było
na futrzany
przyodziewek, a
ogrzewane ogniskiem
półciemne chaty nie
trzymały ciepła. Jeśli
doda się powszechny
niedostatek pożywienia, że ta pora roku była
dla ludzi jednym z największych prób.
Zasadniczym atutem było jednak
doświadczenie, fizyczne zahartowanie oraz
dogłębna znajomość natury.
Od wieku XIII do zimowych plag zaliczyć
trzeba było najazdy Mongołów, a potem
Tatarów. Zimowych, bo napastnicy rodem z
Azji przedsiębrali wojenne wyprawy właśnie
zimą, kiedy łatwo było przekroczyć
zamarznięte rzeki, śnieżyce skutecznie
kamuflowały ruchy wojsk, umożliwiając
niespodziewany atak na niespodziewającego
się napadu. Dodajmy, że przyzwyczajeni do
ostrego klimatu mongolscy wojownicy oraz
ich nawykłe do mrozu stepowe koniki
panujący tu chłód znosili stosunkowo łatwo.
Poza tym w dobie braku twardych dróg
przemieszczanie się po zmarzlinie było
znacznie łatwiejsze.
Tragedii akt pierwszy
Dominująca rola ówczesnego Sandomierza
oraz lokalizacja na ważnych szlakach
komunikacyjnych sprawiły, że dotykały go
wszystkie mongolskie, a potem tatarskie
najazdy.
Pierwszy raz mongolscy wojownicy
pojawili się pod Sandomierzem na początku
1241 r, których przywiódł tu wódz o imieniu
Ordu, a więc wnuk samego Czingiz Chana.
Zdobycie miasta
musiało być trudne,
skoro latopis ruski
wspomina o długim i
pełnym strat
oblężeniu. Dodajmy,
że w tym okresie
miasto i zamek
stanowiły odrębne
punkty oporu, które zostały zdobyte w
Popielec, 13 lutego 1241r. Przerażające skutki
klęski poznajemy można dzięki Długoszowi,
który opisuje to tak:Zdobywszy je wreszcie,
zabijają opata koprzywnickiego i wszystkich
braci klasztoru koprzywnickiego, zakonu
cystersów, oraz wielką liczbę duchownych i
świeckich, mężczyzn i kobiet, szlachty i ludu
obojga płci, którzy się tam zgromadzili w celu
ratowania życia lub obrony miejsca. Urządzają
wielką rzeź starców i dzieci i jedynie kilku
młodym darują życie, ale zakuwają ich jak
najgorszych niewolników w straszne dyby.
Następnego dnia wojska polskie biorą
odwet pokonując Mongołów w bitwie pod
Turskiem. Musiała to być sroga porażka, skoro

31
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
jej ślad znalazł się w chińskiej kronice dynastii
Juan, w którym Tursko występuje pod
zniekształconą nazwą Tulisseko. Tyle tylko, że
już następnego dnia polskie rycerstwo
doznało klęski pod Chmielnikiem i Tarczkiem,
co otworzyło Mongołom drogę do Krakowa.
To właśnie wtedy zginąć miał, przeszyty
strzałą, krakowski hejnalista. A potem była
przegrana bitwa pod Legnicą i śmierć księcia
Henryka Pobożnego. Tak przynajmniej
sądzono dotychczas, bo nowe źródła zasiały
wątpliwości. Wiele bowiem wskazuje, że
książę mógł zginąć pod …
Sandomierzem. Z dość późno
odkrytej Historia Tatarów
wynika, że książę nie zginął w
bitwie pod Legnicą, lecz został
wzięty do niewoli, a potem
Mongołowie: kazali mu klękać
przed martwym wodzem,
który poległ w Sandomierzu. Z
zapisu tego wynika więc, że
podczas oblężenia
Sandomierza zginął jakiś
mongolski wódz, na tyle ważny,
że godny książęcego pokłonu.
Nie wiadomo jednak gdzie ten pokłon był
oddany. Nie da się wykluczyć, że zwłoki
mongolskiego wodza wieziono aż pod Legnicę,
chociaż możliwe jest także, że został on
pochowany pod Sandomierzem, a Henryka
Pobożnego przywieziono, aby pokłonił się
mogile, a kiedy odmówił, został ścięty, a jego
głowę zawieziono na Węgry, które były
głównym celem mongolskiego najazdu.
Arkan na miejskiej szyi
Kolejne najazdy ze wschodu nazywamy
tatarskimi, bowiem po rozpadzie imperium
Czyngis Chana nad Morzem Czarnym
powstało państwo tatarskie (tzw. Złota Orda),
przejmując pałeczkę w krwawej sztafecie.
Z informacji zawartej w Kronice
wielkopolskiej wynika, że początek kolejnego
oblężenia Sandomierza miał miejsce w
pierwszych dniach grudnia 1259 roku, a
Tatarami dowodził wódz o imieniu Burundaj.
Przebieg oblężenia i jego tragiczne skutki
znamy z tzw. Kroniki wołyński – halickiej, a
drobiazgowość opisu skłania do
przypuszczenia, że jej autor był naocznym
świadkiem wydarzeń.
Z kronikarskiego zapisu
wynika, że oblężenie
Sandomierza trwało bardzo
długo, a bezpośredni szturm z
udziałem machiny oblężniczej
trwał nieustannie przez cztery
dni i był skierowany na
umocnione miejskie wzgórze.
O bohaterstwie obrońców
świadczy odnotowany w
kronice fakt, kiedy to nie
wymieniony z imienia obrońca
sam jeden rzucił się na
atakujących Tatarów. Dla
kronikarza jest to tym bardziej dziwne, że
obrońca nie był: ani z bojarów ani ze
szlachetnego rodu. Kiedy siły obrońców
miasta stopniały, zdecydowali o przedarciu się
do osobno bronionego Zamku, połączonego z
miastem wąskim mostem przerzuconym nad
głębokim parowem, po którym dziś nie
pozostał żaden ślad. Kolejnym punktem
obronnym, oddzielonym od miasta i Zamku
głębokim jarem było także, zabudowane
kościołem wzgórze – dziś zwane Katedralnym
- połączone z miastem kolejnym mostem. W
kościele tym także schroniła się część

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
mieszkańców miasta, a kronikarz tak
relacjonuje ich tragiczny koniec: Cerkiew zaś
w grodzie tym była bowiem murowana,
wielka i przedziwna, błyszcząca pięknem, była
bowiem zbudowana z białych kamieni
ciosanych. I ta była pełna ludzi. Dach zaś w niej
pokryty drzewem. Ten zapalił się i zgorzało w
niej bez liku mnóstwo ludzi. Można
przypuszczać, że fragmenty murów tamtej
świątyni wykorzystano przy budowie bazyliki.
A potem padł Zamek, a jego obrońców –
znowu zacytujmy kronikarza - Po wygnaniu
zaś ich z grodu, posadzili ich Tatarzy na błoniu
przy Wiśle, i siedzieli dwa dni na błoniu, po
czym jęli zabijać ich
wszystkich – mężów i
niewiasty, i nie
pozostał od nich nikt.
Od Długosza wiemy,
że pochowano ich w
kościele i cmentarzu
NP Marii.
Z tego samego
źródła zacytujmy jeszcze jeden fragment
zawierający nieco więcej szczegółów: Mnisi z
księżmi i diakonami odprawiali nabożeństwo,
odśpiewali Mszę świętą i przyjęli Komunię
świętą, naprzód sami, potem szlachta z żonami
i dziećmi i wszyscy od małego do
największego wyspowiadali się [...], gdyż było
mnogo narodu w grodzie. Potem zaś wyszli z
grodu ze świecami i kadzidłami [...], a płacz
wielki i szlochanie; mężowie płakali żon
swoich, matki dziatek, brat brata, a nie było
nikogo, kto by się zmiłował. A ustępujących z
miasta [...] jęli Tatarowie wszystkich
mordować, mężów wespół z niewiasty, i nie
pozostała z nich żywa dusza".
Historyczne zagadki
Z tym tragicznym epizodem wiąże się
trudna do rozwiązania historyczna zagadka,
której bohaterem jest postać (kasztelana?)
Piotra z Krępy i jego brata Zbigniewa. Rzecz w
tym, iż jednym z późniejszych źródeł twierdzi
się, że Sandomierz został zdobyty, a w innych,
że poddany, które to pojęcia nie są wszak
równoznaczne. Według najstarszych
przekazów miasto zostało zdobyte
podstępem. Według opisu zawartego w
Roczniku świętokrzyskim (koniec XIV w) stało
się tak na skutek łatwowierności dowódcy,
który uwierzywszy Tatarom i zgodziwszy się
na układy, wraz z
bratem udał się
wrogiego obozu, gdzie
obu wzięto w niewolę.
Okoliczność ta
wpłynęła na
obrońców tak
destrukcyjnie, że
poddali twierdzę.
Natomiast z zapisów
zawartych w tzw. Kronice wielkopolskiej
wynika, że do poddania grodu namówili
obrońców, towarzyszący Tatarom książęta
ruscy, których wiarygodność miała opierać się
o bliskie pokrewieństwo z księciem
Bolesławem Wstydliwym.
Przekazy polskie nie mogą być jednak
podstawą rekonstrukcji wydarzeń mających
miejsce podczas drugiego najazdu. Tak dane
lekkomyślnych obrońców, jak informacja o
poselstwie do Tatarów są niepewne. Podobnie
było z rolą Rusinów, którzy byli co najwyżej
biernym narzędziem agresorów. Podczas
zdobywania Sandomierza nie było raczej
miejsca na poselstwa i układy. Najeźdźcy

33
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
dobrze wiedzieli, że pozostawienie na
zapleczu silnego grodu z załogą może im
utrudnić swobodne operowanie wewnątrz
obcego kraju. Pozostawiając sprawę
historykom powiedzmy jedynie, że spory
dotyczące poddania lub zdobycia
Sandomierza toczyły się całe wieki i dopiero w
wieku XIX przyjęła się wersja o bohaterstwie i
niezłomności Piotra z Krępy, który przed
śmiercią pod murami miasta miał przekazać
sandomierzanom aby się nie poddawali. A
potem został ścięty, a jego nabitą na dzidę
głowę Tatarzy ku pognębieniu
obrońców zatknęli pod
murami.
Takich sandomierskich
zagadek, związanych z
tatarskimi najazdami jest
zresztą więcej. Kolejna dotyczy
śmierci przeora klasztoru
dominikanów z kościoła św.
Jakuba Sadsoka oraz jego 47
braci, których Tatarzy
wymordowali podczas
modlitwy. Może zresztą nie tyle
okoliczności ich śmierci, co
późniejszych następstw.
Z treści jednego z cenniejszych zabytków
historycznego piśmiennictwa jaki jest Pieśń
Sandomierzanina wynika, że uratowali z rzezi
duchowni udali się do Rzymu i u papieża
Bonifacego VIII wyjednali odpust dla
sandomierskiej kolegiaty. W przekazie
oryginalnym brzmi to tak: Bonifacjus, papież
miły/Płaczliwymi prośbami
skłoniony/Wielkie odpusty tam jim jest dał:
Jele dni do roka bywa/Tele lat Sędomirz
odpustów miewa.
Z przekazu tego wynika więc, że papieska
bulla miała nadawać odwiedzającym
sandomierską kolegiatę w święto Najświętszej
Marii Panny od Męczenników aż 366 lat
odpustu. I to właśnie napawa wątpliwościami.,
bo pontyfikat Bonifacego VIII rozpoczął się 35
lat później, co próbował poprawiać Długosz
przydając autorstwo bulli Aleksandrowi IV.
Historycy kwestionują także liczbę lat
odpustu, której nie miała żadna z
chrześcijańskich świątyń ówczesnego świata.
Mimo tych wątpliwości na dzień męczenników
do świątyni ściągały wielkie tłumy co – to już
Długosz – nie zdarza się w
żadnym innych kościele w
Polsce. Obecnie święto
dominikańskich męczenników
obchodzone jest 2 czerwca i
chociaż papieską bullę o
odpustach historycy uznają za
fałszywkę, zdaje się nie
wpływać na świadomość
wiernych, ale takie jest prawo
legendy.
Z kaźnią sandomierskich
dominikanów wiąże się także
legenda Salve Regina. Według
tegoż przekazu, po śmierci zakonników,
wyhodowany przez nich byk zerwał się z
postronka i rozjuszony popędził za idącymi ku
Krakowowi Tatarami. Wedle jednej wersji
gonił ich aż do stolicy, a według innej widząc,
że ich nie dopędzi, z żalu po zamordowanych
mnichach na krakowskim przedmieściu byk
usypał kopytami kopiec i na szczycie którego
wyrył napis Salve Regina. I chociaż w tym
przypadku udowodniono, że napis pod
wieńczącym kopiec krzyżem pojawił się
dopiero w XIX wieku, z legendą nikt nie
polemizuje. W tym kontekście przypomnieć

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
należy także inną wersję legendy, według
której kopiec Salve Regina miałby być
zbiorową mogiłę dominikanów.
Wielu sandomierzan pamięta, że jeszcze
kilkanaście lat temu, w gablotach ustawionych
w kościele św. Jakuba można było oglądać,
ujawnione podczas badań archeologicznych
kości z charakterystycznymi cięciami oraz
czaszki z tkwiącymi w nich grotami strzał.
Potem gabloty usunięto, a szczątki złożono do
urny.
Wdzięki legendy o Halinie
Kolejna tajemnica dotyczy pierwszej damy
sandomierskiej legendy, pogromczyni
Tatarów, córki
obrońcy
bohaterskiego Piotra z
Krępy, nie mniej
heroicznej Haliny
Krępianki. Legenda
każe wierzyć, że
podczas kolejnego
oblężenia
Sandomierza w 1286 r., chcąc pomścić śmierć
ojca, udała się do obozu Tatarów i pod
pozorem zdrady wprowadziła ich do
wiodących do miasta podziemi, które po
wejściu Tatarów, obrońcy skutecznie zasypali.
Tak oto Halina pomściła śmierć ojca i
uratowała Sandomierz. I wszystko byłoby
pięknie, gdyby nie to, że tej pięknej historii nie
potwierdza jej żaden historyczny przekaz, a
legenda ta pojawiła się dopiero w XIX wieku,
chociaż tej informacji trudno doszukać się w
cytującą legendę przewodnikach. Niezależnie
od faktów, legendy żyją we własnym
wymiarze i niech tak pozostanie.
Niemniej Halina ma w Sandomierzu swoją
ulicę, zawieszoną nad wąwozem Piszczele,
który swą nazwę także zawdzięcza Tatarom,
bo płynący tam strumień przez wieki
wypłukiwał kości ofiar skośnookich
wojowników którzy zresztą także mają swoją
ulicę. Bodaj najwęższą w mieście, ale jednak.
Grafittowa Halina Krępianka (na zdjęciu)
zaprasza turystów do zwiedzania
sandomierskich podziemi.
O traumatycznym efekcie tatarskich
najazdów świadczy fakt, iż chociaż w
późniejszych wiekach Sandomierz dotykały
różne plagi, z najazdami (m.in. Litwinów i
Szwedów), w historycznej pamięci motyw
tatarski nigdy nie wyblakł, a nawet się
utrwalił. Dowodzi tego
choćby powstawanie
nowych, XIX-
wiecznych wersji
legend.
Tak więc w
Sandomierzu – zresztą
to zjawisko
powszechne – obok
znanej badaczom dziejów prawdy
historycznej, egzystuje alternatywna
świadomość, której podstawą jest legenda.
Ale – to już wniosek Pawła Jasienicy –
historia jest jak ugniatana przez badaczy
plastelina. To także dziedzina nauki, w którym
jeden odnaleziony dokument potrafi
zrewolucjonizować dotychczasową teorię.
I chociaż dzieje Sandomierza prześwietlono
dość dokładnie, nigdy nie wiadomo co jeszcze
zostanie odsłonięte.
A legendy pozostaną.

35
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Lenuş Lungu
Petali dell'anima
Ho dipinto costellazioni su tela, la mia
anima è un arcobaleno radioso in un sogno
celeste. Indaco profondo con le ombre,
sguardo sereno, scintille verdi di speranza,
rosso vivo con amore e bianco con fede. Non
mi sono mai annoiato con le tele bianche e il
grigio non mi è sembrato banale, perché ne ho
ricavato sfumature e simmetrie di ombre. Dai
fiori e dalle lacrime ho rifatto i
colori nelle profondità del
cielo, dove le stelle si uniscono
ai sogni e dai suoi angoli ho
raccolto storie. Con la
ribellione dell'anima ho
mescolato le parole con
l'infinito e oggi non so perché
in lacrime pesanti sia
contenuto, perché sento una
goccia nell'oceano dell'assurdo
... Da fuoco, terra, aria e acqua
ho modellato amori e vite e un
negozio dei sogni, percorsi
verso altri mondi in cui storie
di guerrieri e draghi prendono
sempre vita. A volte il mio cammino era
calmato da una nuvola che accarezzava la mia
anima con morbidi fiocchi di neve, altre volte,
inumidivo i miei desideri con la rugiada dei
miei occhi e lasciai che i miei pensieri
viaggianti salissero verso le stelle, in una
danza regolare su corde della chitarra. Ho due
mappe, una della realtà e una dei sogni, e
poiché ho imparato che tutto nasce dall'amore
e dal dolore, condivido la colpa. Dissolvola mia
sete di vita e di libertà e il mio amore
testimonia che sono sia il paradiso che
l'inferno, quando le mie braccia a remi cercano
misteri impenetrabili nello spazio creato dal
silenzio attraverso le onde della vita, nella mia
vita come lucciole, ex stella. Ho perdonato la
mia dimenticanza, ho conservato i miei ricordi
in una piuma rossa che porta vibrazioni da
lontano. Mescolavo i pensieri con passione,
spezzavo il dolore delle parole e asciugavo le
lacrime con le foglie dal silenzio del silenzio, le
foglie degli alberi senza radici. Ho sollevato le
ali in verso e raccolto pezzi della mia anima,
avvolgendoli in poesie. Vivo ogni momento
della mia vita nei colori dell'arcobaleno e non
tengo il cuore nel petto, lo lascio sulla mia
anima. Non conto più le stelle, per paura di
perdere la luminosità della
luna nella croce della volta e ho
scelto di scrivere sull'anima, è il
modo per raggiungere
l'intangibile e trovare la verità.
Guarisco dal desiderio nelle
notti di luna piena, quando i
segni del fuoco coprono il mio
destino. Chiudo spesso gli occhi
e ascolto il battito del mio
cuore, nel silenzio del silenzio
sono avvolto in segreto e poi
respiro amore, sapendo che la
notte finisce sempre con una
nuova alba. Le parole si
raccolgono a portata di mano, frecce di luce
che mi accecano, fuochi d'artificio cosmici e le
dividono invece di vino e pane. A volte mi
sento troppo, forse merito un'altra vita in cui
la felicità fiorisce nella luce ... Nel silenzio del
profondo respiro parole, sorseggio silenzi,
dipingo sentimenti senza rime. Prendo in
prestito dei passi dalle suole e parto,
prendendo la tela dall'inizio alla fine, verso il
tempo di splendore.
Quanto bene mi conosci? Ho la chiave
dell'autoconoscenza, non ci vuole tempo per
capire, ho già girato la clessidra della
speranza.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
essay 31-35
Redactor
Breve biografia di Paul
Cezanne e citazioni
Paul Cézanne nasce ad Aix-en-Provence il
19 gennaio 1839 e muore nella stessa città il
22 ottobre 1906.
Suo padre Louis-Auguste, è un ricco
banchiere e titolare di una grande fabbrica di
cappelli e sua madre, Anne-Elisabeth Aubert, è
alle sue dipendenze.
Paul, nel 1858, dopo essersi iscritto a
giurisprudenza, si accorge di non essere
troppo interessato a questo tipo di disciplina,
perciò decide di inserirsi nel mondo delle arti
frequentando una
nota scuola di belle
arti nella città di Aix-
en-Provence. Dopo
questa esperienza si
trasferisce a Parigi
(1861) per
frequentare
l’Académie Suisse
dove conosce altri
pittori di grande
calibro come Pierre Auguste Renoir, Camille
Pissarro, Alfred Sisley, Claude Monet e
Frédéric Bazille.
Dopo un po’ di tempo, fortemente deluso,
ritorna al suo paese natale e viene assunto dal
padre nella sua banca, ma non trascura
l’interesse per la pittura.
Tutt’altro che demoralizzato, anzi con
molta determinazione, continua a studiare
finché decide di ritornare a Parigi. Nel 1864
prova a presentare al Salon un quadro che non
viene preso in considerazione e quindi viene
respinto; un rifiuto che si ripeterà
sistematicamente ogni anno, fino a che nel
1882, viene accettato in seguito ad una
raccomandazione di una persona influente
facente parte della giuria.
Nel 1869 inizia un rapporto sentimentale
con una giovane sartina, Hortense Fiquet, e va
a vivere con lei. Alcuni anni dopo nasce il
piccolo Paul. Parigi, città a lui molto cara, non
gli permette di fare una vita dignitosa, quindi
si trasferisce a Pontoise seguendo il consiglio
e l’esperienza di Pissarro. L’anno dopo, non
essendo ancora contento, si trasferisce ad
Auvers per tornare, nel 1874, di nuovo a
Parigi, città da lui sempre adorata. Questo
periodo è di fondamentale importanza per il
pittore; infatti grazie all’appoggio di Pissarro
si avvicina alla pittura paesaggistica ed al
nuovo linguaggio impressionista. Partecipa
quindi alla prima e terza mostra degli
impressionisti, ma anche in queste occasioni i
suoi quadri sono “distrutti” dalla critica.
Del suo stato civile il padre non è a
conoscenza fino al 1878 e, quando scopre che
il figlio vive con una
donna ed ha a sua
volta un figlio, gli
blocca gli aiuti
economici. Comincia
così un periodo molto
difficile durante il
quale trova sostegno
dal suo amico di
infanzia Émile Zola,
che nel frattempo è
diventato un grande scrittore di romanzi, ma
la loro amicizia finisce in modo brusco quando
nel 1886 Zola scrive “L’Opera”, un romanzo
sulla vita di un pittore fallito: Cézanne vi si
riconosce e quindi decide di togliergli anche il
saluto. In questo difficile momento si separa
anche dagli impressionisti e comincia una
proficua ricerca su un nuovo stile pittorico,
con un attento studio sulla struttura dello
spazio e dei volumi in esso rappresentati.
Sempre nel 1886, sposa finalmente la sua
Hortense alla cui cerimonia partecipa anche il
padre. Pochi mesi più tardi il padre muore ed
a Cézanne va una grossa eredità.
Nel 1890 si ammalò di diabete. Negli ultimi
vent’anni di vita si dedicò totalmente alla
pittura e pian piano si staccò anche dalla
moglie fino alla definitiva separazione nel
1895. Mantenne invece sempre i rapporti con
Giocatori di carte, cm.
58 x 69 Londra Home
Hause, Trustees.
Paul Cézanne:
autoritratto del 1880

37
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
l’amico pittore Claude Monet e nel 1894 andò
a trovarlo a Giverny.
I dipinti di Cézanne vennero esposti in
alcune rare mostre collettive tenutesi a Parigi
ed in altre località, ma fu trascurato dal mondo
artistico sino al 1895 quando il mercante
d’arte Ambroise Vollard organizzò nella sua
Galleria di Parigi una vasta “personale”
dell’artista; la mostra suscitò grande interesse
tra i giovani artisti che ne fecero il loro idolo;
anche i collezionisti incominciarono a
guardare con sempre maggiore interesse al
suo lavoro. Sul finire del secolo Cézanne si
poté considerare ormai famoso ed “arrivato”.
Nel 1897 morì la madre e,
per sistemare i suoi debiti, fu
costretto a vendere la sua casa;
in seguito visse in un
appartamento in affitto ad Aix-
en-Provence. Riuscì lo stesso
ad aprire un proprio studio nel
1901 e questo edificio oggi è
sede di un museo che contiene
i suoi cimeli, ma nessun
dipinto.
Il 15 ottobre 1906, mentre
dipingeva all’aperto, fu colto da
un improvviso acquazzone e,
dopo essere stramazzato al
suolo, fu portato a casa privo di
sensi. Il giorno dopo cercò di
rimettersi al lavoro ma era
troppo debole e dopo una settimana, il 22
ottobre 1906, all’età di 67 anni, morì di
polmonite.
Nel 1907, a Parigi, venne allestita una
grande retrospettiva che si rivelò un vero
successo e spalancò la strada a gran parte della
ricerca artistica del Novecento.
Citazioni e critica a Cezanne
Cosa hanno detto di lui (citazioni tratte dai
“Classici dell’Arte”, Rizzoli Editore)
So bene che,sebbene tutto, Cézanne non può
avere il successo dei pittori alla moda … la sua
pittura ha l’inesprimibile attrattiva
dell’antichità biblica e greca, i movimenti dei
personaggi sono semplici e grandi come nelle
sculture antiche, i paesaggi hanno una maestà
solenne, e le sue nature morte così belle, così
esatte nei rapporti delle tonalità, hanno, nella
loro verità, qualcosa di immenso. In tutti i suoi
dipinti, l’artista commuove, perché egli stesso
prova, davanti alla natura, un’emozione feroce
che l’abilità trasmette alla tela. G. RIVIÈRE, in
“L’Impressioniste”, 14 aprile 1877
Un colorista annunciatore … che contribuì
più di Manet al movimento degli impressionisti,
un artista dalle retine malate, che, nella sua
esasperata percezione visiva, scoprì i prodromi
di un’arte nuova: in tali termini si può
sintetizzare il troppo dimenticato Cézanne.
Huysmans, Certains 1889
… si scopre in modo
improvviso che l’amico di Zola,
ilmisterioso provenzale, pittore
al tempo stesso incompleto e
ricco di soluzioni, sottile e rude,
è un grand’uomo. È così? Niente
affatto, a volersi guardare dalle
infatuazioni stagionali.
Senz’altro un temperamento
dei più interessanti, da cui ha
preso molto, più o meno in
modo consapevole, la nuova
scuola. A. ALEXANDRE, in ‘Le
Figaro”, 9 dicembre 1895
Egli è goffo ed imperfetto
come un vero primitivo. G.
LEOOMTE, in “La Revue d’Art”,
1899
Ci sono dozzine di opere, paesaggi o ritratti,
firmati da un ultra-impressionista di nome
Cézanne, che metterebbero di buon umore lo
stesso Brisson. Ci si ride sopra soprattutto
davanti a una testa d’uomo bruno e barbuto le
cui guancemartellateconla cazzuolasembrano
devastate dall’eczema … Gli esperti,
imbarazzati nel catalogare simili stranezze,
hanno definito ciascuna di esse: Opera della
prima giovinezza … Se Cézanne fosse stato a
balia quando ha vomitato queste brutte pitture,
non ci sarebbe niente a ridire … ma che pensare
del castellano di Médan [Zola], che sosteneva
simili pazzie pittoriche … Se si ammette
Cézanne …, non rimane che appicciar fuoco al
Vaso di fiori

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Louvre … H. ROCHEFOrT, L’Amor du Laid, in
“L’Intransigeant”, 9 marzo 1903
I suoi paesaggi dell’Estaque trasformano
questa adorabile località d’oro e di zaffiro in un
funereo pantano plumbeo, dove mai la luce ha
potuto sorridere. Il nome di Cézanne resterà
unito alla più memorabile burla d’arte degli
ultimi quindici anni. C. MAUCLAIR, in “La Rtvue
Bielle”, 21 ottobre 1904
Essere un buon lavoratore, far bene il
proprio lavoro era per lui la chiave, la base di
tutto. Dipingere bene significava vivere bene.
Dava tutto se stesso, si calava con tutta la sua
forza in ogni colpo di pennello. Bisogna averlo
visto dipingere, dolorosamente teso, la
preghiera nel volto, per immaginare quanto
della sua anima egli mettesse nel lavoro.
Tremava tutto. Esitava. la fronte congestionata
quasi enfiata da
inavvertibili pensieri, il
busto raggomitolato, il
collo incassato nelle
spalle e le mani
frementi fino al
momento in cui, solide,
volitive, tenere,
posavano il tocco,
sicure, e sempre da
destra a sinistra. Allora
indietreggiava un po’, e i suoi occhi si posavano
di nuovo sugli oggetti. R. M. Rilke, lettera a
Giara, 9 ottobre 1907
Era rallegrante osservare, davanti a
quest’opera di ardente franchezza, il
intronamento del pubblico, rovinato dai pittori
me-diocri, e il furore di questi ultimi.
Nonostante i progressi dello snobismo,
eravamo ritornati a quei giorni, di cui ci ha
parlato Duret, quando i visitatori delle piccole
mostre degli impressionisti si torcevano dal
ridere già mentre salivano le scale. Ma
l’entusiasmo vero dei giovani ha fatto giustizia
di tutte queste stupidaggini. Essi sanno quali
felici occasioni di capire e di maturarsi siano
state loro offerte quest’anno da Cézanne e
l’anno scorso da Gauguin. morice, in “Le Mercure
de France”, 1 novembre 1907
Chi non l’ha visto mai dipingere può a con
sforzo immaginare fino a che punto, in certi
giorni, il suo lavoro fosse lento e penoso. Nel
mio ritratto ci sono, sulla mano, due punti in cui
la tela è scoperta. Lo feci notare a Cézanne, che
mi rispose: “Se la mia seduta al Louvre, fra
poco, avrà buon esito, forse domani troverò il
modo giusto di coprire quegli spazi bianchi.
Cercate di capire, … se intervenissi qui a caso,
sarei costretto a ricominciare tutto il quadro a
partire proprio da questo punto”. A. vollard, Paul
Cézanne, 1914
Eratantosprovvisto diimmaginazioneda no
essere capace di scegliere, nel mondo delle
forme, quelle più adatte a effettuare l’ideale di
armonia che desiderava esprimere. Non
attuava mai la scelta fra un gran numero di
oggetti per cogliere l’elemento medio che li
contenesse tutti. Si appropriava un oggetto
qualsiasi, senza
preoccuparsi
assolutamente se fosse
bello o brutto, e di qui
cominciava la sua
scelta. L’oggetto
acquisiva un tale
carattere di unità e
forza espressiva da
imporsi come una
legge. … Era un pittore.
Nulla lo attirava nella realtà al di fuori degli
accostamenti di colore e di forme che la luce e
l’ombra conferiscono agli oggetti, svelando
all’occhio leggi di tale rigore che uno spirito
elevato può assumerle comedirettive di vita sia
metafisiche che morali, E Faure Paul Cézanne
… una particolarità costante di Cézanne [è]
la coscienza che la sequenza plastica deve
essere sentita attraverso l’intera superficie
della tela. … Per lui, sebbene possano esserci
punti cardini della sequenza, ogni parte, anche
apparentemente senza significato, deve fornire
il suo preciso e insostituibile apporto al tutto.
Ogni strumento nell’orchestra deve suonare,
per quanto debolmente. R Fray Cézann,, a Study
of his Developmenti, 1927.
Les
Grandes
Baigneuses

39
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
confabulation 3646
Niculae Stanescu
Abundenţă
(Celor care, în mod interesat sau din nepăsare,
au distrus industria românească)
Soaţa mea a căutat
Cu o râvnă femeiască,
O maşină de spălat
Producţie românească.
Trecând ea piaţa ca prin sită,
Fiind şi cam curioasă,
S-a-ntors acasă obosită,
Dar şi foarte bucuroasă.
– Bărbate, sufuleţelul meu
Ne-a blagoslovit Dumnezeu.
Pe orişiunde am umblat,
Mărfuri cu carul am aflat.
Rămâi cu gura căscată
Când vezi piaţa inundată
Cu mărfuri din lumea toată:
Păsări din Ungaria,
Lapte din Elveţia,
Unt de prin Suedia,
Din Bulgaria vecină
Grâu şi ceva cu făină
Precum şi ardei, tomate
Şi legume conservate.
Mere luăm din Serbia,
Zahăr din Norvegia,
Struguri din Italia,
Ţigări de prin Grecia
Şi ulei aşişderea,
Bere din Germania
Şi-alte scule de tot soiul
Pentru adunat gunoiul
Plus mărfuri „exotice“:
Reziduuri toxice
Care, zic ei, nu-s nocive
Ci doar radioactive
Şi, băgate în pământ,
Sunt un bun îngrăşământ.
Pepeni luăm din Turcia,
Geamuri din Austria,
Faianţă din Spania,
De prin Benelux chinină
Şi carne cu dioxină,
De la arabi, săbii, ace,
De la NATO, bobârnace
Precum şi un produs nou
Pus pe piaţă: Embargou.
Ţesături primim din China,
Bumbac de prin Indochina,
Din Franţa primim parfum,
De la FMI, doar fum.
(Promisiuni vreau să spun),
Blănuri din Polonia,
Porţelan din Cehia,
Iar votcă, din Rusia.
Detergenţi din Anglia
Şi, mai nou, precum se spune,
Vite de soi: vaci nebune.
Din Africa musca ţeţe
Şi figurine din beţe,
Din Japonia, baterii,
Din Canada, jucării,
Iar de la americani,
Sfaturi, că nu costă bani.
În afara celor spuse,
De peste tot sunt aduse
(Deseori pe căi ascunse)
Lucruri ce-aduc bucurie
La orice gospodărie:
Frigidere, aragaze
Electrice sau pe gaze,
Instrumente medicale
Şi combine muzicale,
Becuri, lămpi, televizoare
Şi radio-receptoare,
Baterii pentru lavoare,
Lustre şi ventilatoare,
Mobilă, aspiratoare,
Aparate pentru clisme,
Zeci de tipuri de turisme,
Tot felul de-mbrăcăminte
Şi multă încălţăminte,

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Iar în plus, ca supliment,
Mărfuri zise „second hand“.
Se pare că lumea toată
Este tare-ngrijorată
Crezând că în România
Ne macină sărăcia
Şi că ce vine de-afară
Nu se poate face-n ţară.
Deci, ne vin în ajutor,
Dându-ne surplusul lor,
Pe bani peşin, se-nţelege,
Pentru că-n comerţ e-o lege:
Cât ai fi de priceput,
Dai pe credit, ai pierdut.
Dar ce se fac cei sărmani?
Pentru că, ştii foarte bine,
Mulţi n-au bani nici pentru pâine
Şi o duc de azi pe mâine.
Te-ntreb deci, prin magazine
Sau prin pieţe, mai găseşti
Şi produse româneşti?
Pentru că, din cât ştiu eu,
Ele se găsesc mai greu,
Sunt din ce în ce mai rare
Şi-s cuprins de disperare
Că nu cunosc cauza.
Care e părerea ta?
Crezi oare că în ţara noastră
Industria a decăzut
Aşa de mult? Dă marfă proastă
Şi merge toată la rebut?
Eu nu cred în aşa ceva,
Românii nu-s nişte novici.
Şi dacă totuşi, e aşa?
Cum, şi de ce am ajuns aici?
Nu cumva noile reforme
Făcute în economie
Urmăresc doar să ne transforme
Întrega ţară-n colonie?
Această unică-ntrebare,
Pentru unii neavenită,
Ascunde-n ea o teamă care
Se cere grabnic lămurită.
Dacă e bine sau e rău,
Sau de-om trăi mai omeneşte,
O ştie numai Dumnezeu.
– Şi-atunci, ce facem? Îţi voi spune,
Ceva ce ne-o salva pe toţi
Şi care-i unicat în lume:
Potcoave pentru caii morţi.
Prea multe mărfuri din „afară“
Înseamnă sărăcie-n ţară.
Dar să vorbim cu dreptate,
Toţi o ştim de mii de ani,
Chiar pentru cel mai bun frate,
Brânza este tot pe bani.
Cu o aşa abundenţă,
Ar fi lipsă de decenţă
Să se mai spună despre noi
Că ne zbatem în nevoi
Fiindcă, încet, hopa-ţopa,
Am intrat în Europa.
Este drept, avem de toate,
Dar sunt mărfuri importate
La preţuri cam piperate,
Ce nu pot fi cumpărate
Decât de mari bogătani.
Şi, dacă judecăm la rece,
Ascultând şi ce se vorbeşte,
Observăm că pe zi ce trece,
Temerea se adevereşte.
Dacă-i aşa, n-avem scăpare,
Vom fi cu toţi nişte perdanţi
Şi-atunci, mai pun o întrebare:
Ce zic ai noştri guvernanţi?
Ce zic ei despre aşa piaţă
Unde ca mărfuri indigene
Găseşti doar nasturi şi cu aţă
Şi, uneori, nişte izmene?
Sau dacă mergi şi prin talcioc
Şi ai noroc, poţi să găseşti
Câte-o ciubotă fără toc
Şi alte mărfuri româneşti.
Cam asta-i tot ce se găseşte.

41
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Zoran Radosavljevic
Trebinjske noći
Postali mi uzdasi teži zbog tvojih tišina... sa
sečanja dunem i odleti prašina... a mene uhvati
neka milina... Kad te želim pogledom, rukama,
mislima, rečima i tišinama, znaj da su sve
druge nebitne... bitna si samo ti... samo sa
tobom želim ostariti... Kažu da je ljubav slepa...
Stalno te gledam i stalno si mi lepa.
... Da bih pomogao sebi... Ljubavi povećala
se potrošnja misli o tebi. Meni
su potrebni ti tvoji uzdasi teški
kao Gogoljeve mrtve duše, a na
mojoj koži meki kao svila...
meni su potrebni tvoji poljupci
slatki kao Bokaćov
Dekamerom, razdragani i
veseli... a ti ljubavi gde si... da mi
mesiš pitu i razvlaćiš oklagiju...
Zamirisa mi veće na nju, pa
sada razmišljam koje vino mi
najbolje ide uz nostalgiju... ne
znam jeli i tamo ovako zelena
trava... Nebo je uvek najlepše
gde voljeno biće spava...
Maštam o vetrovima, koji dunu i podignu me
kao list i odnesu u zagrljaj u kojem želim biti...
Maštam da sam ptica lako bi tebi mogao
poletiti... Sečaš li se moje skromnosti... Tvoje
ruke i poljubci i ostale forme umetnosti... Samo
želim da reč MI doživimo ja i ti... Rekla si
"Valjda živim u prošlosti jer je to jedino
preostalo mesto gde smo oboje nasmejani"
rekoh ti živećemo u budućnost jer to je jedino
gde ću te ljubiti...
U nekim pogledima skriveni su spaljeni
gradovi, srušene tvrđave i zaboravljene luke, a
opet su to najlepši pogledi na svetu. Najlepše
su oči moje... sve tvoje je zauvek moje... i ti
mene da smatraš zauvek svojim... Jedino lepše
od mene ulepljenog od breskve si ti ulepljena
od breskve, sa mojim usnama na tvojim
... Pogledam u mesec tamo je daleko preko
mora sinja... Divan prizor na nebu večeras -
skoro zalazeće i izlazeće sunce istovremeno
iznad Minneapolisa i Trebinja... Naidju talasi
sećanja, pa izbace osmehe, i nedostajanja na
obalu... ja najlepši stih pošaljem tebi po
trebinjskom valu... Imala si u sebi tugu svoga
pesnika, jesenje kiše Mnnesotskih večeri,
letnje vetrove Trebinjskih noći...
Destiny M. O. Chijioke
Time are coming
Days are coming where my
glory of pride will be taken
away from me
When what I heard so extreme
We be taking from me
When test of time will come to
filter away chefs from my life,
but affliction
Shall be bed of comfort, I will sit solitary
In the city of my mind, facing the accusations
of the mind, remembering me of my former
self.
Where is your friend you break bread together
Where is your lover that say I will go down
with you to any pit
Where is your pride that belittles everyone
you come across.

ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
Where is your full glory that everyone admires
and long to attain.
Every night I weep sore my eyes are filled like
the cloud ready to drop out sorrow and pain.
Every of my lover that lure me to mischief and
stupid heard my pain none came to comfort
me
Every of my friend that said before my back
touch the ground there are already in the
ground, have betrayed me and turn to wild
animals to hunt me
Wandering away into
the wilderness
because of great
servitude committed;
Flying away into
captivity of misery,
Being rejected by
nature because of shameful sacrilege done to
humans by me, my past haunts me each single
day, leaving me with no rest.
Receiving defeat each day because the day
works against me now.
My soul mourn heavily each single day,
Because no help cometh for me, being afflicted
and in bitterness.
My real enemies gear up themselves ready to
take me down to rest, their substance
multiplies greatly why I walk on barefoot,
because my evil has filled the cloud and is
raining heavily upon me, without a cover over
my head.
My glory have departed from me,
No strength to chase like my mate is gone, I
only sit solitary watching the day set in motion
and coming to rest without attaining nothing.
I will remember the days when my evil deed
cut up with me, making me aware life is just
like the morning dew it shows and disappears.
I will remember the
day my lover
abandoned due to
great evil committed
upon me
I will remember when
my enemy became
friend and friend
became enemy.
Lord restore me and heal me from these
desolate desert, let a burning fire be sent into
my bones to strength me
Awakening revival is here!!!
N.B. Sometimes in order to know some certain truth of
life, life will allow you to go Into the fire to burn very
well so that something can die from you, like fake love,
friends, brother, and bring out real you and right people
to you.
N.B. always remember these you are a gold don't allow
people word limit you to wood.

43
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Life has to grow and learn
And I write my life's story according of what
i've earn
Yet every pages i keep on changing the
stimulus of my dreams
For life isn't easy to live, there will always be
tough rocky road to walk
But as I write my life's story to find its end, I
did the editing to make my life worth
How long will humanity tread the path of
enmity with its obliterating negativities
lingering our the mind?
How long will the rat race,racial
discrimination cum segrigation tear us apart
in hate and endless blood shed?
How long will billions be wasted on arms
and adminition fighting unnecessary wars
while hunger and starvation force millions
dead?
For how long will we allow the devil
champion our modus and afflict humanity
with deadly vices and deaseses like covid we
now dread?
If humanity be woven into a unite with
the fibre of love,these dastard propensities
won't be of any need.
Show,share,and live love with world wide
spread,heal the world!
Dr. Austin A. Joseph
Heal the world
Frankline Navarra
Make My Life Worth
Vildana Stanišić
Pretvori me u prah
Rodica & Matei
Dialoguri însuşite
31
– Dacă toată lumea te place,
e posibil să fi greşit ceva.
– Şi aş spune că sunt o pată de culoare într-
o lume plină de umbre.
32
– Sunt afară. Şi e frig. Dar muzica îmi
încălzeşte sufletul.
– Unii îşi iubesc prietenii, alţii doar ideea de
a avea prieteni. Nu ne facem multe prietenii
pentru că ne e frică. De ce ne e frică nu ştiu.
Poate de prietenie. Sau de iubirea pentru
prieteni... sau de pandemia de prieteni...
Pomiješaj naš znoj i krv i dah ,
pred ovolikom željom obuzima me strah .
Uzmi mi život pretvori me u prah ,
budi samo moj , tvoja sam sva .
Stegni me jako sačuvaj od svih ,
tvoje ime nek' ukrasi svaki moj stih .
Postani dio života mog ,
ja biću stanovnik srca tvog .
Najljepša stranica u knjizi života ,
moja mladost , moja ljepota .
Poslednja i prva misao moja ,
zauvijek biću samo tvoja .

Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (19)

Similar to Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

Similar to Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020